Mafia fisticului

Paznicul Cebir Sercan și tezaurul de fistic pe care îl păzește. Lângă Nizip, Turcia. Foto: Paul Salopek

27 octombrie 2014, lângă Nizip, Turcia, 36°59’12” N, 37°42’59” E

Nota editorului: preoblemele de securitate din sud-estul Turciei au întrerupt temporar depeșelor. De astăzi, reluăm firul poveștii în ordinea cronologică.

Un bărbat vine în spatele nostru pe un scuter roșu aprins. Scuterul e decorat cu un sticker: Atatürk, cu silueta lui ușor recognoscibilă, pe coama unui deal în timpul bătăliei de la Dumlupinar. Bărbatul are o carabină de-a curmezișul spatelui. E încins cu o curea cu cartușe peste burta lată. Se numește Cebir Sercan. Ne spune să ne oprim. Spune că putem fi împușcați dacă ne continuăm drumul.

Riscuri neprevăzute: traversarea livezilor de fistic din Anatolia. Foto: Paul Salopek

„Fermierii o să creadă că sunteți hoți,” spune Sercan.

E un paznic voluntar al fisticului. Scoate un telefon mobil. Sună la cei de pe drum: Lăsați doi bărbați cu un catâr de povară să treacă. Nu sunt din mafia fisticului (Mă îndrept spre est, împreună cu tovarășul meu turc, Deniz Kilic.) Apoi insistă să ne escorteze.

Fisticul e un copac frumos.

Are frunzele de-un verde închis, lucios. Are tulpina rotundă ca o acadea. Are coaja fină la pipăit. Așezate la intervale regulate, pe sute de kilometri pătrați de livezi, trunchiurile lor sclipesc de var în toropeala după-amiezii. Pământul anatolian roșcat din jurul pomilor e arat cu grijă – o adevărată grădină zen. În felul acesta, umilul fistic transformă sud-estul Turciei într-un vast și plăcut parc,

Emineh Karabacak, de 13 ani, culege aurul verde din livada de fistic a familiei. Foto: Paul Salopek

Turcia cultivă printre cele mai bune fructe de fistic din lume. E chiar un motiv de mândrie națională. La urma urmelor, unul din dulciurile turcești clasice, baclavaua, nu e nimic fără fisticul mărunțit. E conținut în fiecare felie din această prăjitură la cuptor, crocantă, însiropată cu miere. Pudra de fistic – de un verde atât de aprins că pare colorată artificial (dar nu e) – e ingredientul natural de bază al acestui desert.

Kilic și cu mine trecem chiar prin inima ținutului baclavalei. Ce e regiunea Champagne din Franța pentru vinul spumant, e și zona deluroasă de la est de Gaziantep, din Turcia, pentru această trufanda bizantină. Peste o sută de companii de dulciuri din zonă produc baclava folosind doar fistic de cea mai bună calitate.

Produsul finit: o porție de baclavale la Gaziantep, capitala mondială a acestui desert cu miere. Foto: Paul Salopek

„Trebuie să fie ușoară și nu prea dulce,” m-a dăscălit Kilic la o patiserie din Gaziantep. (Găseai un magazin cu baclavale la fiecare colț de stradă, de parcă erau înființate prin lege). Cu furculița, a examinat bucata din farfuria lui, numărându-i foile subțiri de foietaj, ca un arheolog care examinează straturile vechilor civilizații dintr-un sit mesopotamian. A numărat 23.

De ce e baclavaua un desert mortal?

Recoltele de fistic din Turcia au fluctuat în ultimii ani. În 2010, un grup de afaceriști veroși a cumpărat și stocat cantități enorme de nuci, forțând prețurile să crească. Apoi, războiul civil din Siria a invadat piața turcă cu fructe ieftine, de mai proastă calitate. Profiturile fermierilor s-au prăbușit. În acest sezon, însă, de vină sunt ploile insuficiente: schimbările climatice. Seceta a limitat recoltele. Micile fructe, cândva gustarea preferată de pe vechiul Drum al Mătăsii, sunt puține, vânate de producătorii de baclavale de calitate. Așa că valoarea unei litre de fistic crud, brut, s-a dublat și mai bine, de la 1,40 la 3,10 $.

Încă verde și ușor amărui, fisticul crud e o gustare de sfârșit de vară mult apreciată în Anatolia. Foto: Paul Salopek

„De-asta și sunt hoți,” spune Necip Karabac, un fermier de fistic care ne întâmpină undeva, pe drum. “O mafie.”

Toată familia lui Karabac e la cules de fstic — frații, soțiile, nepoatele, nepoții de-o șchioapă, toți cățărați pe crengi, răsucind fructele cu coajă rozalie, culegând recolta căzută pe prelatele de dedesubt. Fiecare bărbat în putere ține la îndemână o pușcă cu aer comprimat. Mafia fisticului a ucis un fermier cu săptămâna mai devreme. Nefericitul tânăr, Osman Yilmaz, făcuse tabără sub copaci, păzindu-și livada. I-a prins pe mafioți asupra faptului. A fost doborât într-un schimb de focuri.

Criminalii vin noaptea, explică Karabac. Intră cu mașinile în copaci ca să dea jos mult-doritele nuci. Cum un copac face până la 50 de kilograme de fistic, prada e lucrativă (cel puțin 300 de dolari de copac.(Peste două săptămâni de salariu pentru un muncitor agricol.) Fructele furate sunt vândute la angrosiști, care nu pun întrebări. E piața neagră a fisticului.

„De fiecare dată, noi suntem împușcați,” zice Karabac, fermierul, the farmer. „Ne e frică să omorâm un hoț findcă legea noastră ține cu criminalii. Aungem să ne vindem livezile ca să ne plătim avocați să ne apere.”

Aflat în patrulă pe scuterul lui roșu, Sercan, paznicul de livadă, suflă într-un fluier de polițist ca să anunțe prezența noastră la ferme. Ne ghidează afară dintre pomi. Ajungem pe o câmpie însorită. La granița fisticului.

„Îmi pare foarte rău de băiatul mort,” spune un bătrân producător de fistic, care ne umple ploștile de la fântâna lui cu pompă manuală. “A murit degeaba.”

Sercan geme. Își agită carabina. Bătrânul clatină din cap. Cu infinită înțelepciune, cu ochii triști, îi pune lui Sercan: „Nu fii erou.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*