Fire deșirate de pe Drumul Mătăsii

Broderie în timp: un croitor din Sanliurfa, Turcia, își vede de meșteșug la o veche mașină de cusut americană, cu pedală mecanică. Foto: Paul Salopek

31 octombrie Sanliurfa, Turcia, 37°08’54″N, 38°47’24″E

 

 

Am parcat catârul pe Eufrat și am luat o mașină închiriată până la Edessa: un celebrul loc de pelerinaj din Mesopotamia. Fondat de asirieni. Trecut, cu sabia în mână,  de la greci la nabateeni, romani, sasanizi, bizantini, arabi, armeni, segiucizi, cruciați și din nou selciugizi. Acum 4000 de ani, crudul rege Nimrod a poruncit ca Avraam să fie ars de viu pentru că nu voia să se închine zeilor asirieni. Dumnezeul lui Avraam l-a salvat transformând flăcările în apă și cărbunii în pești.

Potrivit tradiției musulmane, Dumnezeu l-a pedepsit apoi pe Nimrod trimițând un țânțar care i-a intrat în nas și l-a mușcat de creier. Regele înnebunit le-a ordonat oamenilor săi să-l lovească în cap cu ciocane învelite în pâslă, apoi cu bâte de lemn. Așa a murit Nimrod.

Un bazin din orașul modern, acum numit Sanliurfa, comemorează miracolul lui Avraam. Bazinul e plin cu crapi sacri. Oamenii îi hrănesc cu granule de o liră. Peștii sunt nemuritori și destul de grași. Dacă mănânci unul, orbești.

Lângă bazinul lui Avraam e un bazar, vechi de pe vremea Drumului Mătăsii. Croitorii de aici sunt kurzi. Stau într-o curticică umbroasă, unde de o mie de ani încoace cârpacii au tot cusut la petice. Își sorb ceaiul. Își strică ochii vârând în ace ața muiată în gură.

Sorții de creștere și descreștere ai marilor imperii se măsurau cândva după mersul bunurilor pe tejghelele roase din Sanliurfa. Poate că încă se mai măsoară. Azi, croitorii stau aplecați peste mașini de cusut americane, vândute acum un secol de Sears, Roebuck & Company. Le pun în mișcare cu piciorul. Sunt obiecte solide, din alte vremuri. Din vremea de dinaintea poliesterului chinezesc de unică folosință. Dintr-o lume unde America exporta și altceva decât uriașa sa datorie.

„Suntem ultima generație,” spune croitorul Muhammed Sadik Demir, fără urmă de autocompătimire. Ridică din umeri.„Oamenii nu-și mai repară hainele. Le aruncă.”

De fapt, cel care spune asta e Deniz Kilic.

Pe drumul spre Tarsus, tovarășul meu de călătorie Deniz Kilic pozează lângă un grafitti comemorându-l pe tizul lui, un revoluționar din anii 60. Foto: Paul Salopek

Kilic, ghidul și traducătorul meu turc, se îndreaptă spre casă. A suferit ca nici un alt partener de pe lungul meu drum din Etiopia. Periostită tibială. Dureri de picioare. Bășici peste bășici. A îndurat și chinul predicilor mele despre trasee prin peisaj – evitarea liniilor drepte, înconjurarea dealurilor. Cu toate astea, Kilic nu s-a oprit din mers. În fiecare dimineață,  bătea din bocanci. Cu chiu, cu vai, mergea înainte. Îi plăcea călătoria noastră lentă. Îi permitea sa-și folosească farmecul personal. Cu ironiile și glumele lui, îi dezarma pe toți cei pe care îi întâlneam. Pe cel mai umil fermier îl numea hoca—maestre. De la Mersin la Sanliurfa, pe mai bine de 300 km de munți, șosele, plaje sau câmpii, el a reprezentat viziunea „isteață” asupra Anatoliei. M-a obligat să mă uit la primul meu film 3-D — Zorii Planetei Maimuțelor — susținând că era pentru documentare. Părinții l-au numit după un revoluționar din anii 60, Deniz Gezmiş, versiunea turcă a lui Che, și a rămas înviorător de cinic cu privire la toți politicienii. Își completa gândurile cu fragmente de șlagăre pop.

La trecerea unui pârâu cu catârul: “We all live in a yellow submarine . . .”

În timp ce se încrunta la norii de furtună: “Here comes the rain again, falling on my head like a memory . . .”

O să ne revedem, îi spun.

Ca toți ghizii Plecării din Eden, Kilic e invitat pe Canalul Beagle, între Argentina și Chile, să trecem împreună linia de finiș a călătoriei. Ăsta e visul: toți partenerii de drum care au ajutat la conturarea marșului să se regupeze în 2020. Îl văd pe Mohamad Banounah, un fiu al Meccăi, mergând prin Tierra del Fuego, înfofolit contra vânturilor polare. O văd pe  Noa Burshtein, o tânără de curând eliberată din armata israeliană, străbătându-i malurile pietroase. Și pe Elema Hessan, culegătorul de fosile afar din câmpiile de culoarea osului din Marele Rift African. Și pe ghidul beduin Hamoudi Alweijah al Bedul din Petra. Și pe Bassam Almohor din Ramallah. Vor fi ghizi ruși, chinezi și columbieni.

Treizeci și trei de mii de kilometri de parteneri de drum. Vom parcurge alături, în grup, ultimul kilometru al călătoriei omului, până la ultimul țărm al imaginației umane. Kilic va cânta “Baby, it’s cold outside . . .”

Călătoria asta le aparține lor. Ei au fost urzeala și bătătura din care s-a țesut povestea ei.

 

VIDEO: Bazarul din Sanliurfa

Absența ta trece prin mine

Ca ața prin ac

Tot ce fac e însăilat cu culorile ei.

— W.S. Merwin



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*