Catârologie

Prima baie a acestui catâr de munte în Eufrat, împreună cu ghidul Mustafa Filiz. Lângă Siverek, Turcia. Foto: Murat Yazar

11 decembrie 2014, lângă Siverek, Turcia, 37°46’32” N, 39°16’22” E

 

Mai întâi de toate: catârul nu e măgar.

Măgarul e un membru al familiei ecvine încărcat de un respect de sine scăzut. O creatură scundă, modestă, cu urechi lungi, din care, când se împerechează cu un cal, se nasc catârii. Cu alte cuvinte, măgarul e materia primă, neprelucrată, din care iese un aliaj superior: catârul. A numi un catâr măgar este, în cel mai bun caz o greșeală de începător, care va fi primită cu o privire chiorâșă, disprețuitoare, de catârgii veterani. În cel mai rău caz, e o vorbă de ocară.

Există catâri (masculi) și catârițe (femele). Există catâri albaștri, catâri de bumbac, catâri de zahăr și catâri de mină. Există un catâr mamut care cântărește o jumătate de tonă. George Washington a fost crescător de catâri. Dar toți catârii sunt imuni la politică. Nu există catâr idelist.

Poate că o să vrea, poate că nu. Foto: John Stanmeyer

Fiind animale hibride, catârii sunt biologic sterili, ceea ce explică dispoziția lor generală: supărați pe lume.

Mexicanii au o vorbă: Una mula piensa por lo menos siete veces al día como matar el amo. „Un catâr se gândește măcar de șapte ori pe zi cum să-și omoare stăpânul.” E, evident, o exagerare. Nimeni nu se îndoiește însă de adevărul general exprimat de aforism.

Catârii nu suportă etichetele.

Asta poate surprinde publicul neavizat. E adevărat, poți să-i spui catârului oricum dorești. Catârița noastră albă, de exemplu, a fost botezată în mod diferit de toți cei patru tovarăși de drum de-ai mei din Turcia. Deniz Kilic i-a spus Barbara, din motive numai de el știute. Mustafa Filiz a numit-o Rază de Soare. Murat Yazat îi zice Scumpa. John Stanmeyer, fotograful – Fulg de Nea. Preferatul meu e Kirkatîr, un nume turcesc care înseamnă „catârul cenușiu”. E identitatea originală aleasă de precedentul proprietar, un tăietor de lemne alevit de pe delaurile împădurite de lângă Mersin. Adevărul e că, la fel ca orice catâr, ea nu răspunde la etichetele alese de oameni. Kirkatîr nu vine când o chemi, sau când o fluieri. Vine când are ea chef.

Și nu are prea des.

Catârii mănâncă orice. (Unul din catârii de povară din Iordania, Selwa, i-a mâncat ghidului meu beduin bățul de drumeție. Foto: John Stanmeyer

Kirkatîr are 22 de ani.

Cât înseamnă asta în ani catârești? Cam cinci milenii. Mersul alături de Kirkatîr e ca și cum ai avea tovarăș de drum cea mai bătrână ființă de pe planetă: e ca și cum ai încerca să-ți faci plimbarea duminicală în timp ce ești priponit de un sequoia. Când am luat-o prima dată la o tură de probă, în iulie, am observat că avea pielea ridată în jurul șeii. „Câți ani are?” l-am întrebat pe proprietar. Acesta, Ahmet, a privit spre cer. Și-a ridicat palmele în sus. A ridicat din umeri. Ahmed avea un talent actoricesc acceptabil. Documentele animalului, procurate după perfectarea vânzării, au dezvăluit adevărul.

„Nu e chiar așa bătrână,” a pufnit Deniz Kilic, care bătuse palma s-o cumpere înainte să ajung eu în Turcia, iar acum se simțea cu musca pe căciulă. Deniz și-a petrecut prima după-amiază a marșului prin Turcia privind supărat în telefon. Căuta înebunit un site de internet care să ateste că un catâr poate trăi 50 de ani, sau poate chiar 100.

Catârii mănâncă orice.

Într-o călătorie pe jos de-a curmezișul țării, stomacul său tolerant e o calitate utilă. Caii sunt mult prea năzuroși. Acestea fiind spuse, apetitul catâresc are și dezavantaje. În Iordania, unde am călătorit cu niște catâri de povară, unul din ei, Selwa, i-a mâncat bățul de drumeție ghidului meu beduin Hamoudi Enwaje’ al Bedul. Bețele de drumeție sunt foarte greu de găsit prin deșerturile pustii.  Hamoudi l-a înjurat pe Selwa. După câteva zile de căutări intense, a găsit în sfârșit alt băț. Selwa i l-a mâncat și pe ăla.

Catârii sunt mai deștepți decât caii.

Ăsta e un fapt bine cunoscut despre rasa catârească. De exemplu, catârii nu-și asumă riscuri nenecesare. Priviți în ochii întunecați, bentonici ai unui catâr. Veți detecta perdele de ecuații de gradul doi, curgând în cascadă prin adâncul nemăsurat din spatele retinei sale. Catârii își calculează permanent șansele. Kirkatîr e o catâriță grijulie. Respectă toate regulile de circulație afișate. Se oprește la toate limitatoarele de viteză instalate pentru a încetini automobile. Și se oprește pentru foarte mult timp.

Într-o după-amiază, Deniz și cu mine am intrat într-un cabinet veterinar de lângă orașul turc Gaziantep. Aveam nevoie de opinia unui expert.

 

Mersul alături de Kirkatîr (zisă și Fulg-de-Nea, și alte nume onorifice) e ca și cum ai avea drept tovarăș de de drum cea mai bătrână ființă de pe planetă. Foto: John Stanmeyer

„Avem o problemă cu catârul,” l-am informat pe doctorul de animale, un tânăr slab, atent, îmbrăcat în halat alb. „Catârul nostru face chestia asta ciudată toată noaptea. De câte ori o legăm de un copac, în tabără, merge înainte și înapoi – da, înainte și înapoi – non-stop. E ca un dans bizar”.

Și Deniz și cu mine am încercat să redăm, cum ne-am priceput mai bine, rumba lui Kirkatîr: cot la cot, am făcut trei pași în față, ne-am dat capetele pe spate dramatic, rotindu-le amplu, în sensul acelor de ceasornic, apoi am făcut trei pași în spate. E posibil,

l-am întrebat pe veterinar, să fie vorba de vreo obscură nevroză catârească? Să fie vorba de o catâriță insomniacă? Să fie nebună?

Am repetat pașii de trei-patru ori. De dragul clarității. Pentru un diagnostic cât mai precis.

Ochii veterinarului se mutau de la noi la mulțimea care își tot îngroșa rândurile la ușa clinicii. Nu, a spus în sfârșit. Catârul nostru, ne-a asigurat el, era perfect normal.

VEZI AICI UN SCURT MATERIAL VIDEO



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*