Geografia dorinței

Hazare și Murat Aydin. Paşli, Turcia. Foto: Paul Salopek

5 ianuarie 2015, lângă Paşli, Turcia, 39°9’8″ N, 42°53’9″ E

„De ce nu ești însurat, kek?”

Iar s-au luat de Murat Yazar.

Mustafa Filiz, al doilea tovarăș al meu de călătorie, însoțitorul de zbor terestru, e mai în vârstă, mai îngrijit. El e în siguranță. Poate să le raporteze sătenilor că e proaspăt căsătorit. De fapt, tocmai și-a scurtat luna de miere la Istanbul ca să fie aici cu noi. ( Ce anunță asta pentru maraijul lui pot spune doar el și tânăra lui mireasă lui, o campioană la kick-boxing). Dar pentru Murat, care e boem și celibatar, care are părul lung și vreo 35 de ani, nu există scuză, nu există loc ferit. La doar o oră de când ne-am oprit să dormim într-o colibă, trebuie deja să dea explicații pentru scandalosul lui celibat. Râde, jenat. Refuză ofertele rituale de pețit. Îl văd privind cu tristețe la tinerele hotărâte care vin de la câmp în halatele lor înflorate. Se luptă să facă față cererilor unei inimi de vagabond.

Călătorie în adagio: ne apropiem de pragul Caucazului Mic în sunetul de serenadă al nunților sătești. Foto: Mustafa FilizCălătorie în adagio: ne apropiem de pragul Caucazului Mic în sunetul de serenadă al nunților sătești. Foto: Mustafa Filiz

„Am fost măritată mai bine de 50 de ani,” îl ceartă Hazare Aydin, o bunică dintr-un cătun de munte numit Paşli. „A fost bine, slavă Domnului. Am mulți nepoți – of, nici nu mai știu să-i număr. Și soțul meu îmi datorează bani!”

Soțul ei, un bărbat rotund cu pălărie pe ceafă, pe care îl chemă tot Murat, scoate un geamăt teatral. Când îi fotografiez, aduce un scaun pentru Hazare. Se așează în picioare lângă ea, luând o poză formală, ca într-un dagherotip de secol XIX.

„Viața bună”— scrie Bertrand Russell — „e cea inspirată de iubire și ghidată de cunoaștere.”

Umblând prin Anatolia, învățăm că cele două verbe pot fi lesne inversate.

Înaintăm spre nord, peste pășuni de bronz, peste platouri înalte și sălbatice, navigând după sunetul săgeții lui Cupidon – acolo unde cade: ecoul îndepărtat al muzicii de nuntă. Toată Anatolia pare să nuntească. Prin vânturile reci, solitare, din satele kurde, auzim foșnetul odelor autumnale numite payizok. Auzim ritmul viu al horelor numite dîlok. Și mai e țesătura fluierelor de trestie. Și mai sunt și bătăile ca de inimă ale tobelor. Dansează zile de-a rândul kurzii.

Ascultă sunetele nunților din Anatolia, alături de Paul Salopek.

Un dor vechi, de demult, îți vine când umbli prin lume. Mergând, înveți fiecare nou peisaj pe îndelete, așa cum ai învăța chipul unei iubite – de aproape, explorându-i trăsăturile cu vârful degetelor, fără întreruperi, cu un soi de atenție predestinată, cu conștiința acută că fiecare kilometru depășit e pierdut pe veci, știind că nu va dura. Așa e cel mai bine să se petreacă lucrurile cu mersul și cu scrisul. Să pornești la drum cu ochii închiși.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*