Bun rămas, Anatolia

Umbrit de amintiri. Prin Caucazul Mic, din Anatolia, Turcia, în drum spre Georgia. Foto: Murat Yazar.

 

23 februarie 2015, lângă frontiera din Posof, Turcia, 41°28’13” N, 42°43’17” E

„Mai spuneți-mi odată,” spune vocea nedumerită de la telefon. “Vreți să aduceți un măgar în Georgia?”

„Nu — e un catâr de povară.”

„Un catâr?”

„Știți — un cal corcit cu un măgar…”

„Știu ce înseamnă catâr.”

E Nika Zurashvili.

Nika — angajatul unui prieten al unei cunoștințe de-a unui coleg. La cererea șefului lui, David Lordkipanidze, directorul Muzeului Național al Georgiei din îndepărtata capitală Tiblisi, și la rugămintea ambasadorului georgian în Statele Unite, excelența sa Archil Gegeshidze, precum și la insistențele politicoase ale Societății National Geographic din Washington, Nika a fost însărcinat cu o treabă delicată și neobișnuită: să faciliteze imigrația a una bucată catârcă, pe numele ei, Kirkatîr, din Turcia în Republica Georgia.

Nika e avocat. Are o vastă experiență în logistică. E  persoană care găsește soluții la toate. Rezolvă orice problemă. Unul din acei oameni minune, care găsesc scurtături, te scot din nevoi, au idei creative. „Vă sun eu”, spune el, fără mare entuziasm. Și după câteva zile, mă sună.

Pe marginea unui drum înzăpezit Caucaz, în Turcia, se aude mobilul. Nika oftează. A încercat tot posibilul. A hărțuit autoritățile. A lingușit politicieni. Dar există legi. Restricții veterinare. Carantine. „Îmi pare foarte rău”, îmi spune. Nu o să puteți trece cu animalul”. Așa că trebuie să mă despart de catârca mea.

Kirkatîr: un animal cu spirit loial, constantă, nepretențioasă, solemnă, o figură stoică, cu prognatism și o slăbiciune pentru fursecurile ambalate. E drept, nu mai e tânără. Buzele ei cauciucate sunt lăsate și ridate. Copitele ei izbesc agale piatra drumurilor. Dar e înțeleaptă. Nu suportă aiurelile. Și, ca un călător înnăscut, știe toate șmecheriile mersului la drum deschis. Se adăpostește de cum arde soarele. Respectă regula de căpătâi a marșurilor lungi: fă-ți o rezervă de grăsime. (Fie ploaie, fie soare, ea mănâncă neobosit, fără oprire, nevrotic, aproape: am văzut-o săpând prin zăpada de-un cot după iarbă uscată.) A fost tovarășa mea mută prin nesfârșita Turcie. O vietate sătulă de viață, născută din praful roșu și încărcat de istorie al Asiei Mici. Ochii ei nu sunt impresionați de frumusețea etarnă a lumii: șirurile de vie în pârg, mușchiul flexat și cafeniu al Eufratului, calotele sclipitoare de gheață ale Munților Caucaz. În fiecare dimineață din ultimele cinci luni, fie că m-am aflat la vreo moschee, într-o colibă de piatră sau sub un arbore de fistic, am parcurs același ritual: m-am uitat, cu ochii cârpiți de somn, după Kirkatîr. Dacă o văd prinsă de peisajul unduis, sunt relaxat. Ea mă ține ancorat de Anatolia. Locuiesc într-un peisaj cu catâr.

Murat Yazar și Kirkatîr petrec un moment amical în Caucazul Mic. Foto: Paul Salopek.

Și totuși nimeni n-o vrea!

Kilometrii trec unul după altul. Zilele se fac săptămâni. Granița cu Georgia se apropie. Întreb kurzi, întreb turci și întreb azeri. „Nu mai folosim catâri”, spun țăranii, ridicând din umeri. Oamenii de la țară conduc acum tractoare. Utilajele care îi scutesc de muncă merg cu benzină, nu cu fân. Fermierii de azi nu mai au nevoie de animale.

„Trebuie să găsim omul potrivit”, spune îngrijorat Murat Yazar, ghidul meu kurd. „Nu putem s-o lăsăm de capul ei. O s-o mănânce lupii.”

Așa străbatem stâncăriile Turciei de nord-est. Trecem prin măruntaiele verzi ale luncilor, traversăm stepele de culoarea paiului, ne opintim peste cîmpuri scânteietoare de zăpadă, strigându-ne unica marfă: N-ați vrea un catâr? N-aveți nevoie de un catâr cumsecade? Nu vă trebuie un catâr de primă mână?

Două obiecte imutabile: Kirkatîr și Che, lângă Halfeti. Foto: Paul Salopek

Înainte să ajungem la Posof, un bătrânel șubred ni se alătură. E prietenos. Curios. Sărăcăcios. Îmbrăcat numai în negru, ca o cioară. Murat îi spune povestea: catârca noastră e așa de educată că ar trebui să poarte ochelari. E forțoasă cât zece luptători. E blândă ca o bunicuță. A parcurs un pelerinaj catâresc de 1.000 de kilometri prin Analtolia, tocmai de la Mersin, de la umeda Mediterană, de unde am cumpărat-o de la un tăietor de lemne numit Ahmed. Era un alevit, membru al unei secte musulmane minoritare adesea oprimate, cunoscută pentru toleranța, deschiderea și modul său de viață comunal.

„O să vă iau eu catârca”, a declarat bătrânul, „și promit să am mare grijă de ea”.

Sfârșit de drum. Kirkatîr pleacă într-un camion spre noul ei cămin, o fermă de lângă graniță, în aproiere de Posof. Foto: Murat Yazar.

Murat și cu mine ne oprim. Ne uităm unul la altul, bucuroși. Avem respirația tăiată de urcuș. Bătrânul ne spune că și el e alevit și că și pe el îl cheamă Ahmed. Și stând cu Kirkatîr pe pe acest deal golaș, de unde toată Turcia ni se desfășoară la picioare înspre apus, izbucnim în râs. Un cerc s-a închis.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*