Popas de caravană

Marșul s-a oprit pe timpul verii. Tbilisi, Georgia. Foto: Paul Salopek

 

Zonele fierbinți – din punct de vedere politic și meteorologic – blochează o călătorie prin lume.

25 martie 2015, Tbilisi, Georgia, 41°41’48” N 44°48’01” E

Nodar spune: Stop.
Opririle sunt bune, spune.

De ce? Pentru că viața e scurtă și doar prietenia e de durată. Prietenia e probabil cea mai minunată comoară în viață, spune Nodar.

E neprețuită și, poate, mai presus de orice formă de iubire. Cum ajunge cineva în posesia acestui giuvaer, a acestui dar deosebit — prietenia? Cum îl păstrează? Oprindu-se. Luând pauze. Intrând în micuța cafenea a lui Nodar din vechiul cariter armenesc din Tbilisi. Aici, trebuie să te așezi la una din micile mese de lemn. Trebuie să comande o cafea. Sau o bere. Sau un vin galben de Kakheti, care îți lasă un gust de lut georgian. Băuturile nu prea contează. Ceea ce contează sunt clienții. Jurnaliști azeri în exil. Lingviști din Austria. Turci dezamăgiți în dragoste. Un francez care a veni pe jos de la Paris până la ușa lui Nodar. Un iranian care dansează ca un cocor sălbatic printre linguri și cești albe, cu chipul strălucind de zâmbetul luminos al misticului. Clienții obișnuiți.

„Acești oameni”— spune Nodar, zâmbind cu ochii închiși și deschizând brațele — „acești oameni sunt prietenii mei. Pot fi și prietenii tăi. Dă-mi voie să te prezint.”

Așa că, la un cot al râului Mțkvari din Georgia, sub fațadele jupuite ale unor vile fin de siècle părăginite, lângă vechile domuri de cărămidă ale băilor cu aburi medievale, printre haite de câini vagabonzi ieșiți la plimbare, mă așez. Comand ceva de băut. Mă opresc din drum pentru un anotimp.

Pemmican urban, Tbilisi. Foto: Paul Salopek

În ultimele opt luni, National Geographic a cerut Iranului o viză pentru mine, ca să pot călători prin acel ținut plin de istorie. De opt luni, Iranul a refuzat să dea un răspuns. Lunga sa tăcere a deviat ruta Plecării din Eden spre nordul îndepărtat al munților înalți și înghețați ai Eurasiei. E perfect acceptabil, desigur: călătoria aceasta este ghidată în mare parte de șansă, iar obstacolele fac parte din poveste. Dar acum, cel mai favorabil drum prin Asia începe în vasul Karakum, din Turkmenistan, un deșert negru, care se coace la 55 grade Celsius în iulie. Nu am de ales decat să stau în Caucaz, așteptând să treacă brutalele zile de vară.

Alții au ajuns în Georgia cu 1,8 milioane de ani înaintea mea. Oamenii din Dmanisi, la Muzeul Național al Georgiei, Tbilisi. Foto: Paul Salopek

În următoarele trei sau patru luni, veți citi depeșe dintr-una din marile răscruci ale lumii: Georgia, Armenia și Azerbaidjan.

Lumea e rotundă: o imagine cu Zidul Plângerii din Ierusalim — unul din popasurile mele acum vreo 2.000 de mile — e lipită pe exteriorul unei sinagogi din Tbilisi. Foto: Paul Salopek

Reportajele vor fi despre conducători din Epoca Bronzului îmbălsămați în miere. Vor fi povești despre artiști și despre mineri, despre hominizi care au ajuns aici din Africa acum 1,8 milioane de ani. Vom păși alături de nomazii moderni care cred că sunt descendenții lui Adam (dar nu și ai Evei). Și poate că vă voi lua la o plimbare prin oraș cu Guram— un nou prieten georgian — care repară acoperișuri în Tbilisi, atârnat în frânghii. El cunoște vechea capitală așa cum o cunosc ciorile. Pe țiglele sale roșii, pe tabla ruginită, găsește gloanțe uitate de la ultimele trei revoluții.

Ego, față cu tehnologia. Nimic nu se schimbă cu adevărat în lunga călătorie a speciei noastre peripatetice. Foto: Paul Salopek

Și dincolo de ultimele clădiri, așteaptă călătoria globală. Ne cheamă, așa cum ne cheamă Nodar din ușa cafenelei lui —spre un spațiu familiar, primitor, presărat cu stele răzlețe, un spațiu cu povești mai profunde și relații mai profunde.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*