Moarte dulce

Arheologii care săpau un tumul de 15 metri din Republica Georgia au găsit care vechi de 4.000 de ani și schelete amestecate. Foto: prin amabilitatea Muzeului Național al Georgiei

 

13 mai 2015, Tbilisi, Georgia, 41°41’48” N, 44°48’01” E

Un sit arheologic din Caucaz sugerează că în Epoca Bronzului se practicau îmbălsămări cu miere.

Acum trei ani, pe malul Râului Alazani din fosta republică sovietică Georgia, arheologul Zurab Makharadze a pătruns într-un tumul de 15 metri care se ridica dintre lanurile verzi din jur.

„Una din botaniste l-a observat prima –  povestește Makharadze despre aroma emanată de artefactele dezgropate. Era la laborator, lucrând la microscop. Analiza niște probe. Și a început să zâmbească.”

Probele, în acest caz, erau fructe de pădure — ofrande pentru cei morți. Aroma lor, greoaie și extrem de dulceagă, dar cu nuanțe de mosc și un iz de melasă. Fructele erau uimitor de bine conservate. Erau încă roșii. Aveau 4.300 de ani. Fuseseră atent tratate cu miere antică.

Alte obiecte găsite în mormântul din Epoca Bronzului, numit Ananauri 3, erau mult mai spectaculoase. Într-o cameră mortuară surpată, construită din bârne, se aflau două care în mărime naturală, cu tot cu juguri pentru boi (caii domestici nu ajunseseră încă în sudul Caucazului în acele vremuri îndepărtate), frumoase bijuterii de aur, mărgele de chihlimbar aduse din regiunea Baltică sau din India, textile intacte, pielărie și împletituri de nuiele. Oricine fusese înmormântat acolo trebuie să fi fost un șef sau un lider religios important. Alte șase trupuri erau îngropate alături de el, probabil sclavi. Ananauri 3 va aduce noi informații valoroase despre o populație obscură numită Martkopi și Bedeni, care cultiva cereale și creștea vite în veacurile de decădere ale unei vaste civilizații trans-caucaziene cunoscute drept cultura Araxes-Kura. Dar ceea ce m-a izbit, în timp ce Makharadze își desfășura comorile atât de vechi pe o masă de la Centrul Arheologic Otar Lordkipanidze din Tbilisi, a fost o delicioasă notă de subsol biologică: sarcina arheologilor a fost ușurată de albinele preistorice.

„Lutul umed a împiedicat multe artefacte să putrezească”, a spus Makharadze, um bărbat masiv, timid, cu fața roșie cu piept de taur și fălci late, de boxer. „Dar oamenii ăștia foloseau mierea ca să îmbălsămeze multe dintre ofrandele de înmormântare. Știau exact ce fac.”

Arheologul Zurab Makharadze și un bușel de alune vechi de 4.000 de ani. Foto: Paul Salopek

Nu doar fructele — physalis, planta cu lampioane — ci și alte ofrande ceremoniale din mormânt, cum ar fi alunele de pădure, fuseseră scăldate în miere. La fel și coșurile de răchită cu castane. Chiar și o parte din țesături și alte materiale organice perisabile ar fi putut fi îmbrăcate în miere. Acest lucru se făcea pentru a aproviziona sufletele celor dispăruți cu toate cele necesare într-o lume mai bună.

De mai bine de doi ani, de când merg pe jos din Africa, prin Orientul Mijlociu și apoi spre est, prin Turcia până în Caucaz, mierea locală a fost pentru mine un ingredient caloric esențial în această stranie călătorie. În Arbia fierbinte, am mâncat miere de deșert, limpede ca aerul. În munții înghețați ai Anatoliei, am mâncat miere veche, zaharisită, care arăta ca zăpada. Plină de energie, mierea e ca un combustibil de rachetă pentru cineva care mărșăluiește. Știu și că e un unguent bun pentru arsuri.

Mierea, desigur, e aplaudată de milenii ca un panaceu. „Produce căldură, curăță plăgi și ulcerații, înmoaie bubele tari de pe buze, vindecă furunculele și bubele supurânde”, scria Hippocrate, clinicianul grec din secolul al IV-lea î.Hr.

Mai puțin cunoscute sunt însă proprietățile ei mumificatoare.

Conținutul foarte mare de zahăr al mierii acționează cam ca sarea: extrage apa din bacterii, omorând practic microbii prin uscare. Mierea conține și mici cantități de peroxid de hidrogen, care este, desigur, antiseptic. Toarnă miere pe fructe de pădure sau pe nuci, și vei crea o gustare perfectă pentru viața de apoi – hrană cu termen de garanție pentru eternitate. Același lucru se aplică și în cazul cadavrelor. Herodot nota că vechii asirieni își îmbălsămau morții în miere. Iar după moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 î.Hr., se spune că a fost scufundat într-un sarcofag de aur plin cu miere. Supușii lui voiau să îl țină prezentabil, pentru a putea fi expus vederii.

Apoi mai există bizarul caz al melificării. Ce este melificarea?

Oseminte umane pe podeaua camerei mortuare din Ananauri 3. Cercetătorii au descoperit că erau acoperite cu urme de miere - polen și fragmente de picioare de albină. Foto: prin amambilitatea Muzeului Național al Georgiei.

 

Potrivit lui Li Shizhen, un farmacist chinez din secolul al XVI-lea și autorul monumentalului Bengcao gangmu — un compendiu de cure exotice care include decocturi de oase de dragon și păr omenesc pisat — melificarea era o practică prin care anumiți voluntari altruiști, de obicei bărbați sfinți din Arabia, se sacrificau mâncând doar miere, până când transpirau miere, excretau miere și le curgea miere prin vene: până când mureau. Trupurile lor de zahăr cristalizat erau apoi cufundate în amfore cu miere timp de un secol. Rezultatul final: acadele umane — „omul melificat” — un remediu miraculos pentru oase rupte.

Morții fără nume din tumulul Ananauri 3 au fost mumificați în miere. „Nu am găsit miere propriu-zisă pe corpurile lor,” m-a informat Makharadze, arheologul georgian. „A dispărut de mult. Oasele lor erau pur și simplu acoperite în polen de flori și în degete rupte de albină”.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*