Jungla de pe trotuar

În Tbilisi, unde domnește automobilul, trotuarele sunt Vestul Sălbatic. Foto: Paul Salopek

11 iunie 2015, Tbilisi, Georgia, 41°41’53” N, 44°47’54” E

 

Să fie georgienii cei mai groaznici pietoni din lume?

de Paul Salopek

Străbat planeta pe jos.

De peste doi ani, sar șotronul pe câmpuri fierbinți de lavă, mă strecor pe aleile ghetourilor pline de migranți. Am traversat deșerturi bătute de soare și vârfuri solzoase acoperite cu zăpadă orbitoare. Am colindat pe bulevarde elegante. Ce am învățat din tot acest umblat?

Am învățat un lucru: georgienii sunt cei mai nepricepuți pietoni din lume.

E un verdict greu de acceptat.

Geogienii sunt oameni minunați. Calzi. Ospitalieri. Amuzanți. Cultivați. Iubitori de viață. Dacă Pământul ar trebui să trimită un emisar pe altă planetă din Calea Lactee, o planetă locuită de forme de viață inteligentă, aș vota ca trimisul nostru special să fie georgian. Un georgian i-ar fermeca pe extratereștri. Un georgian i-a face pe omuleții cu două capete verzi să râdă cu noi, să danseze cu noi, să bea vin de Kahketia cu noi, să ne iubească. Cu condiția – desigur – ca ambasadorul nostru georgian să nu se apuce să-i ducă pe extraterești la o plimbare prin capitala lui terestră, Tbilisi.

Pentru că atunci Homo sapiens ar dispărea. Am fi exterminați. Furibunzi, oaspeții noștri cosmici ne-ar vaporiza.

Marșul meu planetar intitulat Plecarea din Eden a luat o pauză pe timpul verii la Tbilisi, o frumoasă răscruce de drumuri, cuibărită pe Râul Mtkvari din Caucaz. În câteva luni, călătoria mea de 35.000 de kilometri pe urmele primilor oameni plecați din Africa se va relua. Între timp, am schimbat orizonturile continentale cu micromigrația: mici drumuri pe jos. La muzee. La ambasade. La cafenele. Firește, dau peste georgieni în fiecare zi. Ocazional, dau și ei peste mine.

Stângăcia spațială a pietonilor din Tbilisi e un mister insolubil.

La orele de vârf, când navetiștii se revarsă de la metrou și implu străduțele înguste, oamenii insistă să meargă câte patru-cinci unul lângă altul, alcătuind cordoane umane de nedepășit. Alți trecători șerpuiesc fără cârmă, în timp ce trimit mesaje sau visează cu ochii deschiși, sau poate chiar dorm în continuare. Bărbații fumează adunați în grupuri aiuritoare, blocând cu nepăsare cele mai importante locuri de trecere. Nu există conceptul de „culoare” de trafic pe trotuar.  Nimeni nu s-ar da la o parte nici un micron să facă loc unei bătrîne, unui olog, sau măcar unui înalt prelat ortodox. E haos total. E anarhie. Georgenii se deplasează așa cum vibrează atomii în vid – aleator, fără voință, într-un mod pe care fizicienii îl descriu ca mișcare browniană. O formă de nihilism pedestru.

Nu așa ar trebui să stea lucrurile.

Insuportabila impredictibilitate a ființei - pe jos prin Tbilisi. Foto: Paul Salopek

Cercetători publicați anul trecut de jurnalul Physical Review Letters au studiat cum acționează – și reacționează – oamenii când se deplasează pe jos în medii urbane.

Fososind modele computerizate sofisticate, ei au descoperit un mult căutat Graal: mișcările pietonale în mulțime sunt de fapt matematic predictibil. Modelul include o variabilă denumită „timpul până la coliziune”. Trecătorii își adaptează traseul în funcție de traficul pietonal din sens opus. Orice pieton care e la mai mult de trei secunde distanță ne iese din radarul perceptual. Orice trecător care se apropie la mai puțin de atât declașează o acțiune evazivă. E o chestiune de anticipare, de presimțire, de instinct. După cum se arată în articolul “Forța universală care guvernează interacțiunile pietonale,” cantitatea de energie pe care o investește un trecător uman oarecare pentru a evita un cot în coaste poate fi calculată astfel, unde „t” e timpul până la impact: 1/t2

Această ecuație elegantă este probabil foarte veche. Fără îndoială, e înscrisă în ADN-ul nostru de bipezi. În mod clar, georgienilor le lipsește gena respectivă.

„Nu știu cum să explic,” îmi spune Erekle Urushadze, un locuitor din Tbilisi și Cel mai Singur Activist Comunitar din Lume. „Dar chiar e adevărat. Nu știm cum să ne deplasăm.”

De ce e Urushadze atât de sfâșietor de singur?

Pentru că: vrea să conteste supremația absolută a automobilului la Tbilisi. Vorbește de „spații verzi.” Vorbește, visător, despre „zone comerciale pietonale.” Ce ciudat! La Tbilisi, mașinile domnesc. Mașinile fac legea. Au cucerit spațiul urban atât de categoric, atât de necruțător, că nici un

tibilisian în toate mințile nu s-a gândi să pună sub semnul întrebării statutul de prădător de top al șoferului. Chiar și eu accept această deplorabilă realitate. E drept, am încercat și să îi scot pe furibunzii agățați de claxoane pe geamul deschis al automobilelor – la propriu, apucându-i de gât. Și din păcate, s-a dovedit imposibil. Georgia a impus recent o lege privind centura de siguranță: șoferii sunt acum prinși în ea. Dar accept situația.

Însă să ne întoarcem la patologiile pietonale. Sunt teorii. Nu întâmplător, susținătorii designului urban precum Urushadze dau vina pe hegemonia brutală a motorului cu combustie internă. Cu mașinile deținătoare ale tuturor drepturilor spațiale – folosesc de obicei trotuarele ca parcări, – victimele nevinovate (pietonii) se atacă între ele.

Câțiva localnici pun lipsa etichetei de pe trotuarele din Tbilisi, mai mărinimos, pe seama geopoliticii. Scăpați abia recent de lanțurile dominației sovietice, georgienii nu mai suportă să fie constrânși. La naiba cu fizica deplasării pietonale. Georgienii merg pe unde vor ei!

Alții, pomenesc de urbanizarea rapidă: Tbilisi e invadat de imigranți de la țară. Acolo poți să umbli liber, păstorind o turmă de miei sau niscai purcei. De ce nu și în Piața Libertății?

Și totuși poate că cea mai convingătoare explicație dintre toate e și cea mai vagă: acel joie de vivre tipic georgian.

O scenă tipică din Tbilisi, Georgia:

Un tânăr se lasă brusc într-un genunchi pe un trotuar aglomerat. Îi întinde iubitei, tânăra care mergea alături de el, un trandafir roșu ca rujul. Doar georgienilor le reușește așa ceva cu angajament, cu grație. De-aia îi invadează Rusia așa des, le invidiază verva. Rușii îi văd pe georgieni ca pe un fel de tahitieni ai vechiului imperiu sovietic.

„Te măriți cu mine?”, întreabă tânărul.

Tânăra zâmbește. Se apleacă cu farmec. Își face mâna pâlnie la ureche. Nu aude. „Ce?” zice.

Tânărul inhalează un plămân zdravăn de aer. Urlă: „TE MĂRIȚI CU MINE?”

„CE?” urlă ea drept răspuns.

Cel puțin asta cred eu că spun. Georgiana mea nu e așa grozavă. Nu reușesc să le disting cuvintele, în orice caz: e un trotuar de pe Bulevardul Rustaveli, cu un trafic în trombă și una din cele mai gălăgioase străzi din lume. În jurul acestor îndrăgostiți asurziți și desprinși de realitate se oprește o masă de navetiști frustrați. Trotuarul se blochează instant. Mai întâi zece, apoi 30 apoi 50 de pietoni se îngrămădesc, îndesându-se orbește unul într-altul, zbătându-se să treacă, un ambuteiaj colosal și tot mai mare pe o arteră fisurată și lovită de dragoste.

În săptămâna în care am ajuns la Tbilisi, reputatul paleoantropolog georgian David Lordkipanidze, descoperitorul celebrului Om de Dmanisi, mi-a strâns mâna. Descoperirile lui excepționale de hominizi datează de acum 1,8 milioane de ani. Sunt cele mai vechi fosile de hominid din afara Africii.

„Mulțumesc,” mi-a spus Lordkipanidze, „că ai dovedit că Omul de Dmanisi ar fi putut merge din Africa până aici.”

N-am știut ce să spun. N-am nici o idee cum au ajuns oamenii în Caucaz. Dar după câte îmi dau seama, nu pe jos.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*