Sus paharul pentru Hemingway și dinozaurul Barney!

Comoara din bătătură: o sondă pompează petrol lângă o vilă de suburbie din Baku, Azerbaidjan. Foto: PAUL SALOPEK

După 1000 de kilometri prin munți și după o grămadă de probleme, Paul Salopek reușește să treacă de Caucaz.

De Paul Salopek

Ne trezim devreme, ghidul meu, Rufat Gojaiev și cu mine. Facem ultimii noștri pași prin Caucaz.

Calea noastră urmează un drum — o autostradă modernă, de mare viteză, cu multe benzi, din Azerbaidjan. E genul de artefact pe care nu l-am mai întâlnit de mulți kilometri. (De obicei evit asemenea coridoare rigide: sunt spații inumane pentru mers, o lume de suprafețe dure, construite pe cerințele metalului și cauciucului, pentru mașini, nu pentru mușchiul viu și pentru tendoane.)

La stânga: trecem de versanții goi, împletiți, ai unui vulcan care bolborosește noroi rece. Trecem de benzinării,de bodegi pentru camionagii care fac reclamă la meniuri cu kebab și de conducta Baku-Ceyhan, care transportă petrolul caspic spre Mediterană. Țițeiul țâșnește 24 de ore din 24 prin cei 1.770 de kilometri de tuburi de oțel, ajungând la uriașul terminal din Ceyhan, Turcia, în ceva mai mult de o săptămână: un râu de petrol curgând spre vest cu 112 km pe zi, în ritm de jogging. (Mie mi-a luat 15 luni să parcurg aceeași distanță prin Asia Mică și Caucaz.)

La dreapta: un șir de uzine petrochimice, parcuri de rezervoare, baze militare și șantierul Insulelor Khazar, un oraș instant construit pe atoli artificiali, care va găzdui într-o zi până la un milion de locuitori, 150 de școli, 50 de spitale, cea mai înaltă clădire din lume și un circuit de Formula 1. Sau poate nu. Proiectul de o sută de miliarde de dolari e amenințat de prețul în scădere al petrolului —economia Azerbaidjanului e îngrijorător de dependentă de exporturile de combustibili fosili. În spatele macaralelor și al ecranelor video supradimensionate, pe care se văd palmieri în ghivece și centre comerciale, sclipește Marea Caspică. Linia mea de sosire din Caucaz. De aici, voi păși într-un ocean de ierburi bătute de vânt. Voi lăsa în urmă această veche răscruce a Orientului și  Occidentului și mă voi dedica pe de-a întregul Asiei Centrale.

Comoara din bătătură: o sondă pompează petrol lângă o vilă de suburbie din Baku, Azerbaidjan. Foto: PAUL SALOPEK

Caucazul.

Am petrecut luni întregi hălăduind prin  — și poposind în — această regiune fracturată, accidentată și plină de povești. Un labirint de istorie, un mozaic de etnicitate, un teatru de război al imperiilor, un rezervor de furtuni fizice și politice, o enigmă. Am fost oprit din drum de trecători montane înalte, înzăpezite (Caucazul Mic și Caucazul Mare.) Întârziat de vize refuzate. (Iran.) De războaie. (Nagorno-Karabakh.) De o furtună de scrisori, memorandumuri, formulare, explicații. (E relativ ușor să străbați lumea pe jos; obținerea permisiunilor oficiale pentru a duce la îndeplinire acest exercițiu simplu poate fi însă o adevărată încercare.) Am parcurs 435 km prin Georgia. Am intrat pentru scurt timp în Armenia. Am mărșăluit 450 km prin Azerbaidjan. Am fost surprins în fiecare zi.

Bate la orice ușă din Caucaz să ceri îndrumări: oare ce regat, ce religie, ce epocă îți va deschide?Poate fi un chip bărbos dintr-o mănăstire creștină de secol XVI sau o frunte purtând o zeibbah, calusul întărit de rugăciunea musulmană. Poate fi Persia antică, Turcia otomană, Grecia clasică, Berlinul chic, Rusia colonială mongolii. Adesea e un amestec complex al tuturor acestor lumi.

Gojaiev și cu mine mergem pe umărul de autostradă dinspre nord.

Pășim peste cartușe uzate de mitralieră, un miliard de chiștoace și cereale vărsate din sacii sparți din camioane — ospăț pentru rândunele. Într-o noapte friguroasă, pe o plajă plină de țevi ruginite de la sonde, batem la ușa unei barăci. Răspunde defunctul Imperiu Sovietic.

„Ești spion?” zice gazda noastră, Nariman, un pescar de vârstă mijlocie care a făcut școala de maseuri în Ucraina în vremurile bune de altădată ale comunismului. E pe jumătate matolit de vodcă. „Ești de la serviciile americane, da?” Tatăl lui era evreu, ne spune. El e musulman. Ne povestește cum a salvat un om de la înec: s-a aplecat peste bordul unei bărci și a scos corpul care plutea inconștient din valuri, smucindu-l de păr. Cere să-mi vadă mâinile — să-mi citească în palmă: „O să trăiești pân-la 120 de ani!”

„Jack London!” exclamă secundul lui, un taximetrist în vârstă pe nume Ali. „Ernest Hemingway!”

Ali toastează pentru scriitorii americani cu simpatii socialiste, pe care era permis să-i citești în Uniunea Sovietică. În cinstea mea, Ali ridică sticla de vodcă: „Pentru Theodore Dreiser!”

Comoara din bătătură: o sondă pompează petrol lângă o vilă de suburbie din Baku, Azerbaidjan. Foto: PAUL SALOPEK

Zorii își deschid ochii injectați. Îi închid la loc. Îi redeschid, tulburi. Un câine cu fața neagră doarme alături de Nariman, lângă soba cu lemne. Pornim mai departe.

Gojaiev și cum mine dăm peste o aglomerație din Antropocen. Întrăm în suburbiile unui oraș-port din beton și sticlă. Trecem pe lângă Orient: copia unei frumoase moschei de secol XIII care fusese distrusă de bolșevici. Ne poticnim pe lângă Occident: vile extravagante, construite la începutul secolului XX de aristocrați din familii precum Nobel sau Rothschild.

Intrăm epuizați într-o piață mare, înconjurată de buticuri de designeri globalizați, de un MacDonalds. Un om îmbrăcat în tiranozaur roz — dinozaurul Barney — își face poze cu niște copii. E sfârșitul Caucazului. Suntem la Baku.

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre el au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*