Ce învăț mergând pe jos 33.000 de kilometri în jurul lumii

Paul Salopek, în drum spre Bethleem, pășește pe pământuri contestate din teritoriile palestinene. Foto: JOHN STANMEYER, NATIONAL GEOGRAPHIC CREATIVE

De Ziua Națională a Mersului pe Jos, Paul Salopek povestește cum luatul picioarelor la spinare aduce recompense neașteptate.

DE PAUL SALOPEK. 6 APRILIE 2016, AKTAU, KAZAKHSTAN

Străbat lumea pe jos pentru următorii șase sau șapte ani

Hoinăreala mea Intercontinentală, numită Plecarea din Eden, e un proiect narativ care urmărește să refacă pașii primilor oameni moderni din punct de vedere anatomic, care au migrat din Africa în Epoca Pietrei. Mă îndrept spre Tierra del Fuego, ultimul cotlon a continentelor colonizat de specia noastră. Pe drum, scriu reportaje și înregistrez imagini cu oamenii pe care-i întâlnesc. Și una din micile bucurii în această plimbare de 33.000 de kilometri este să-i pot spune ca fapt divers unui proprietar de cafenea, din, să zicem, Asia Centrală, că tocmai am picat pe jos din Etiopia.

După incredulitate, uimire și amuzament, vine întrebarea repetitivă: „Ești nebun?”

Sigur că nu. Pentru că după cum știm cu toții, mai ales astăzi, de Ziua Națională a Mersului pe Jos, adevărata nebunie este de fapt să stai pe scaun. Facem asta mult prea mult. Ne îmbolnăvește și ne face adesea nefericiți. Întrebați Asociația Americană pentru Inimă. Cercetătorii care le-au pus dispozitive GPS ultimilor vânători culegători din lume — populația Hadza din Tanzania, de exemplu — relatează că un bărbat care caută hrană merge în general cam 11 kilometri pe zi. (Americanii parcurg cam o treime din această distanță.) Parcursul zilnic al unui Hadza este un reper biologic: pentru asta sunt făcute organismele noastre vechi de 200.000 de ani, mașinării perfect evoluate pentru mers. Faceți matematica. Sunt peste 4.000 de kilometri de marș anual — ca un drum pe an de la New York la Los Angeles. E în mare și distanța pe care o acopăr și eu în fiecare an. E ceva „normal”.

Bineînțeles, de când am pornit din Cornul Africii în 2013, mersul mi-a întărit picioarele și inima. Dar, și mai important, mi-a flexibilizat mintea. Parcurgând națiuni, continente și fusuri orare la picior — zi după zi, lună după lună — modul în care trăiesc viața pe planetă mi s-a schimbat.

Paul Salopek, în drum spre Bethleem, pășește pe pământuri contestate din teritoriile palestinene. Foto: JOHN STANMEYER, NATIONAL GEOGRAPHIC CREATIVE

Am învățat repede, de exemplu, că acele părți mai sărace ale lumii sunt cele mai prietenoase pentru mersul pe jos. În Etiopia, unde puțini oameni au mașini personale, toată lumea merge pe jos. Orice copilandru era capabil să mă ghideze prin peisaje complexe, înțesate de cătări bătute cu piciorul. În țările mai înstărite și mai motorizate, în schimb, oameni pierd conexiunea nu doar cu mediul lor, ci și cu formele lumii în sine. Mașinile anihilează timpul și distanțele. Închiși în bule de metal și sticlă, limitați la benzi înguste de asfalt, devenim beți de viteză, retardați din punct de vedere spațial. Aflat pe jos într-o Arabie Saudită maniacă a mașinilor, am descoperit ce inutil era să cer îndrumări.

Recompense neașteptate

Străbătând astfel globul, am reînvățat vechea ceremonie a plecărilor și sosirilor. (Camparea și strânsul taberei, făcutul și desfăcutul rucsacului, un ritual străvechi și reconfortant.)  Am absorbit peisajele prin papilele gustative, ciugulind din recoltele de pe câmpuri. Și m-am reconectat cu ceilalți oameni în moduri pe care nu le-aș fi conceput niciodată ca reporter care cutreieram hărțile în avion și cu mașina. Când mă aflu acolo, în marș, întâlnesc tot timpul oameni. Nu îi pot ignora sau depăși în viteză. Îi salut. Vorbesc cu necunoscuți de cinci, de zece, de douăzeci de ori pe zi. Sunt angajat într-o conversație sinuoasă, la viteza de cinci kilometri pe oră, care se întinde pe cele două emisfere. În acest fel, prin mers îmi fac cămin peste tot.

Acum mai bine de trei ani, în timp ce făceam documentare pentru această călătorie lungă și foarte lentă, am vizitat îndepărtata tabără kenyană a celebrei paleoantropoloage Meave Leakey. Îmi amintesc că într-o dimineață am plecat către un sat din apropiere.

„E la distanță de mers pe jos?” am întrebat-o eu, în prostia mea, pe Leakey.

S-a uitat la mine mirată. „Totul este”, a răspuns ea.

Râzând, am pășit în deșert. Deja, mersul începuse să mă dăruiască lumii.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*