Ca să străbați această sălbăticie pe jos, ia cu tine o lopată

Arheologul Andrei Astafiev verifică o fântână multiseculară din vestul Kazahstanului. Ca multe altele, e secată. Foto: PAUL SALOPEK

Găsirea apei în stepele din Kazahstan e ca un ritual religios sau o penitență

De Paul Salopek

Care e cea mai importantă unealtă ca să poți merge 350 de mile prin vastele stepe pustii, strivite de ceruri, din vestul Kazahstanului?

O lopată. O lopată te ajută să sapi. Și a săpa înseamnă a trăi.

Trebuie să înfigi lama lopeții în solul cu urme de sare. Trebuie să îți croiești drum, tăind rădăcinile sârmoase ale puținelor fire de iarbă țepoasă ca să ajungi la:

Apă.

Apa e cel mar rar dintre toate elementele din regiunea Mangystau, o zonă sălbatică și rareori vizitată, dureros de spațioasă, traversată cândva de caravanele de pe Drumul Mătăsii. În acest hinterland al Asiei Centrale — un peisaj selenar de stânci albe de cretă, bolovani de formă sferică perfectă, ca niște gigantice bile de billiard — apa este comoara. E puțină, esențială, prețioasă. Dar nu după resursa secretă a naturii trebuie să sapi. Nu! Apa naturală din aceste stepe uscate e ascunsă mult prea adânc în subsol. (Și, în plus, e în cea mai mare parte alcalină.) Trebuie să sapi ca să îți depozitezi propria apă. Ca să supraviețuiești, îngropi bidoane cu apă — dinainte —  pe ruta marșului tău prin praf.

Străbat planeta pe jos.

Mă aflu de trei ani într-un marș continuu de 33.000 de kilometri prin lume, pe urmele fantomatice ale primelor populații din Epoca Pietrei care au plecat din Africa. Vestul Kazahstanului e abia al doilea loc de pe ruta mea extrem de lungă și imprevizibilă unde am fost nevoit să îmi depozitez fiecare gură de apă. (Celălalt peisaj care a necesitat astfel de eforturi laborioase a fost Hejaz, din Arabia Saudită.) Zile de-a rândul, înainte de a porni spre est, spre China, am fost angajat în această activitate suprarealistă.

GPS: singurul mod prin care poți ține minte unde ai ascuns apa în vestul Kazahstanului. Foto: ALBINA ASTAFIEVA

Plantarea apei în asemenea locuri însingurate este ca unul din spectacolele de muzică conceptuală ale artistului avangardist John Cage. E ca un teatru kabuki. E ca un ritual de credință sau o penitență.

Merg cu mașina în deșert, într-un stadiu plat, oceanic de pustietate pură. Împung un smoc de ierburi aspre cu lopata. Într-o mică adâncitură las câteva guri din lichidul vital. O astup. Înregistrez locul cu un GPS. Fac asta iar și iar — înaintând cu încetul peste o întindere dezolantă și sumbră, un badland care ține cât de la Phoenix la Los Angeles. O lume aproape fără arbori, scheletică. Fără drumuri. Cu vânturi neîntrerupte. Cu halucinații auditive. Cu timpul încremenit.

O zi obișnuită trece astfel:

Ne strângem tabra dintr-o râpă, prietenul meu, arheologul Andrei Astafiev și cu mine. Astafiev se urcă în mașina lui de teren și o conduce peste stepa fără urme. Marchează distanțele pe un GPS: 5 … 10 … 15 … 20 de mile, ziua medie de mers pe jos. Apoi mașina frânează în mijlocul unui gol titanic.

„Cam pe aici,” spune el pe rusește.

Debarcăm. Scoatem lopata din portbagaj. Săpăm. Cu blândețe, așezăm galoanele în gropile lor mici, ca pe niște bebeluși morți.

Suntem însoțiți de o traducătoare, fiica lui Astafiev, Albina, o prințesă caspică. O altă mașină ne urmează și zooms ahead: ghizii și vânătorii Karim Junelbekov și Yerkin Șiganbaiev. (Două mașini sunt o măsură de siguranță: una o tractează pe cealaltă dacă se împotmolește). Alți doi prieteni localnici ni se alătură: Nurlan Amangeldiev, care cândva livra taco cu bicicleta în Houston, și Daulet Begendikov, un fost judecător kazah și noul meu partener de marș. În inima cea mai îndepărtată a deșertului, găsim o ușă în picioare, fără scop sau sens, ca un portal către o altă dimensiune. Vântul curăță de pe ea vopseaua albastră, cojită. Batem la ușă.

Albina Astafieva și ușa albastră către spații infinite.  Foto: PAUL SALOPEK

Acum câteva milenii, nimic din toate astea nu ar fi fost necesar.

Din Paleolitic până la crearea URSS, prin anii ’20, stepele din Kazahstan au fost străbătute după metoda tradițională, cu piciorul, și apoi pe cai și pe cămile. Vânători, păstori, soldați, mistici sufiști și negustori de pe Drumul Mătăsii au navigat aceste câmpii ierburi aspre, pe rute punctate regulat de caravanseraiuri medievale, moschei de secol XVIII, necropole din Epoca Fierului sau fortărețe din Epoca Bronzului. Fântâni săpate manual — cu borduri de piatră și troace frumos dăltuite — marcau sfârșitul fiecărei zile de călătorie. Această rețea antică de infrastructură s-a năruit încă înainte de dezastruoasa colectivizare impusă de Stalin. S-a pierdut din memorie odată cu apariția mașinilor și a drumurilor asfaltate. Îi întâlnim rămășițele fantomatice când batem pustietățile din Mangystau. Vechile puțuri sunt pline de nisip. Mica noastră șatră de neo-nomazi trebuie să le reumple cu apă îmbuteliată, cu lopata lui Astafiev.

Astafiev: un învățat solid și prietenos, cu un spirit viu și sarcastic. A reconstruit pentru mine această lume pierdută din Asia Centrală, făcând ca traseul nostru să treacă pe lângă ruine. Copleșiți de orizonturi, când poposim în tabere, ne întrecem ne-a lungul stepei — alergând peste tipsia ei salină. Vânătorul Yerkin Șiganbaiev proclamă, iar și iar, „Una mică, Paul!” scoțând o butelcă cu vodcă lui de casă. (Șiganbaiev îmi va forja țărușul de priponit caii de povară în atelierul lui de fierărie). Karim Junelbekov, celălalt vânător kazah, mă sfătuiește să mă uit în zori după o anumită pasăre cu pieptul negru. Păsările o să mă ajute: zboară mereu către izvoare rare, sorbituri ascunse.

Yerkin Șiganbaiev își aduce contribuția: vodcă făcută în cadă. Aktau. Foto: PAUL SALOPEK

Îngropăm apa. Plecăm mai departe.

Înapoi în micul meu apartament de pe timpul lui Brejnev, din Aktau, îndepărtatul port caspic de unde voi porni în traversarea Asiei, stau aplecat la masa mea de scris. Obosit. Ars de soare. Cu pielea crăpată de vânt. Prăfuit. Uimit.

Mă uit la palmele mele: am o bășică de la săpat.

E o nebunie — ascunsul apei prin sălbăticia din Mangystau. O duc mai departe doar datorită amabilității neobișnuite a unor străini deveniți prieteni. Voi porni curând. Nu mă voi îndrepta spre sticle de plastic ascunse într-o pustietate colosală. Mă voi îndrepta spre o parte mai bună din mine, spre acești oameni.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*