Prinderea cailor a început aici, dar azi e greu să mai găsești vreunul

Pornind la drum cu un nou armăsar de-a lungul țărmului Caspicii. FOTO: PAUL SALOPEK

În Kazahstan, caii sunt parte integrantă din cultură — și din gastronomie. Dar dacă ai nevoie de unul să îți care bagajul?

De Paul Salopek

Caii au fost domesticiți pentru prima dată în Kazahstan. Cei mai mulți arheologi și orice kazah mândru îți poate spune asta.

În stepele nordice ale acestei țări întinse din Asia Centrală, cercetătorii au scos la iveală dinți de cal vechi de 5.500 de ani, cu urme clare de uzură cauzată de metal. Geneticienii care trasează parcursul genetic al ADN-ului acestor cai antici confirmă că prinderea cailor sălbatici a început probabil aici: până la 90% din oasele dezgropate lângă satele primilor cowboy ai omenirii — o veche cultură pastorală kazahă numită Botai — proveneau de la cai domestici. (Își și mâncau caii, așa cum fac kazahii și astăzi.)

Un cal stilizat gravat pe o piatră de mormânt medievală. Mangystau, Kazahstan. FOTO: PAUL SALOPEK

Chiar și astăzi, rolul cailor în iconografia culturii moderne din Kazahstan nu poate fi exagerată. „Eroul celor mai multe povești kazahe este batir, războinicul, alături neasemuitul lui armăsar, care îi servește pe bătrâni și protejează viețile și turmele clanului,” scrie Martha Brill Olcott în cartea ei The Kazakhs (Kazahii). Într-adevăr, atât de prețuiți sunt caii în cultura pastorală, încât o auzi adesea, ca vorbă de orcară: „Să n-ai nici cal nici cămilă, să mergi mereu pe jos”.

Așa cum, desigur, merg eu.

Traversez cele 400 de mile aride ale Kazahstanului de Vest, apropiindu-mă de China în marșul meu, Plecarea din Eden, o călătorie pe urmele primei migrații umane din Africa, în Epoca Pietrei. Caut un animal de povară. Candidatul evident: unul dintre miile de ponei vânjoși care stăbat stepele, bondoci în aparență dar renumiți pentru forța și rezistența lor — genul de bidivii care au purtat cavaleria mongolă până la porțile Europei și dincolo de ele. Am nevoie de el s mă ajute să îmi car mâncarea, apa, pe lungile Drumuri ale Mtăsii. Ai zice că nu e mare lucru să-l găsești. 

„Nimeni nu-i mai folosește la cărăușie,” m-a avertizat Talgat Omarov, noul meu partener de drum, care are o măcelărie în îndepărtatul post caspic Aktau din Kazakhstan. (A lui Talgat nu vinde însă carne de cal — doar vită de consum.) „Ține minte, cei mai mulți oameni de pe aici n-au pus în viața lor mâna pe un cal”.

Și avea dreptate. Prietenii mei din Kazahstan, toți cetățeni urbani, mi-au dat soluții prea puțin practice. Să folosesc o căruță. (Imposibil în stepele pline de hârtoape.) Să cumpăr un cal de la hipodrom. (Armăsari de cursă, nervoși, valorând greutatea lor în Euro.) Să iau trenul. (Tentant.)

Un crescător de cai cu chipul ars de vânt, pe care autoritățile locale au avut bunătatea să îl contacteze, s-a arătat amuzat de idee. Un cal pe jumătate sălbatic oferit de un furnizor din industria petrolieră a sărit cât colo, speriat ca un iepure. Săptămânile treceau. Anxietatea era în creștere. Până când Omarov, ghidul meu, l-a găsit pe Amajan. Cu mâini mari și robust, Amanjan purta barba lungă și vopsită cu hena a clericilor islamiști conservatori. Asculta Coranul recitat pe YouTube de pe telefonul mobil. Recunoștea că are un trecut tulbure, incluzând faze în care a fost certat cu legea. („Am depășit acele vremuri. ”) Oamenii se mișcau cu grijă în preajma lui.

— Ne uităm, a spus el. Tu alegi.

Ne-am uitat. Caii galopau pe câmpii în turme, întorcându-se încolo și în coace în soare, ca niște bancuri de pești. I-am uimit pe păstori: un gigant musulman medieval și un american slăbănog ieșind concomitent dintr-un SUV. Am ales. Și, deodată, șansele ne-au zâmbit.

Un grup de croitorese de la Atelierul Kamal din Aktau, meștere la cusut jachete șic și rochii de mireasă, mi-au încropit gențile de șa. Pentru model, s-au consultat cu unchii  lor mai în vârstă de la țară. Acest marș global improvizat, conceput în parte pentru a înregistra moduri de viață pe cale de dispariție, a ajuns să le reînvie.

Un cal stilizat gravat pe o piatră de mormânt medievală. Mangystau, Kazahstan. FOTO: PAUL SALOPEK

Săptămâna trecută, un camion mi-a livrat calul, pe Bucefal al meu, pe Rosinanta mea, în oraș. Nu era neapărat cel pe care îl alesesem. Am zâmbit. Eram gata de plecare.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*