Fără țintă, sălbatică și imprevizibilă: viața pe vechiul Drum al Mătăsii

Avansând, fir de iarbă după fir de iarbă, prin Mangystau, Kazahstan. Foto: PAUL SALOPEK

Pentru un călător global prin vestul Kazahstanului, deșertul e plin de întâlniri neprevăzute.

de Paul Salopek

Pornim spre nord, de-a lungul Caspicii, o mare închisă, prinsă într-o adâncitură dintre Asia și Europa, cu valurile ca arama coclită spărgându-se de maluri aflate la 200 m sub nivelul mării. Trecem pe lângă pescari mascați cu eșarfe albe care îi feresc de vântul mușcător. Trecem peste șerpi striviți de mașini. Colindăm printre dune de scoici mici, care sclipesc în soare ca niște linii de spumă. Cotim spre est, peste câmpuri noduroase, până într-un cimitir unde zace un bărbat fără cap.

E Esembet: unul din numeroșii luptătorii pentru libertate neslăviți ai lumii.

Esembet era un predicator musulman, un nomad din tribul Adai și membru al unei gherile care nu s-a supus atunci când Rusia imperială a intrat în Kazahstan la începutul secolului al XIX-lea, anexând vasta regiune a Asiei Centrale cam tot așa cum americanii au colonizat Vestul Sălbatic —
cu cavalerie ușoară, forturi ridicate la capăt de lume, carabine cu țeavă lisă, telegraf și cumpărarea liderilor indigeni. Ofițerii ruși i-au livrat țarului, la St. Petersburg, capul lui Esembet în 1820. Țarul a ridicat din umeri și l-a trimis înapoi. Astăzi, capul și trupul zac, reunite, lângă un memorial cu acoperiș făcut din catargele unor vechi nave rusești. (Nu prea sunt copaci în vestul Kazahstanului.)

„Apropie-ți mâinile”, spune paznicul cimitirului, un bărbat îmbrăcat în robă, în timp ce alimentează un foc cu seu de oaie, ca să ne purifice cu fumul. „Flăcările strămoșilor nu te ard niciodată”.

Un labirint de bogății: navigăm printre conducte de petrol și gaze în Mangystau. Foto: PAUL SALOPEK

Mergem mai departe.

Suntem patru. Urmăm Drumurile Mătăsii spre est, spre vechile hanate Hiva și Buhara.

Talgat Omarov, traducătorul, e un fost muncitor petrolist care vinde carne halal în măcelăria familiei din Aktau. (Nu-i veți vedea niciodată chipul lui Talgat. E un musulman pios, care respinge imaginile gravate, refuză să fie fotografiat.) Însărcinat cu logistica este Daulet Begendikov. Begendikov e un fost soldat, anchetator legist, magistrat civil și operator de sală de sport. Amândoi s-au alăturat călătoriei de 350 de mile prin regiunea Mangystau — pustie, dar bogată în petrol, un fel de Texast de West al Kazahstanului — dintr-un complex de motive: mândrie locală, curiozitate, dorință de a învăța, aventură. Cel de-al patrulea partener de drum, un ponei kazah care chelește, pe nume Alex Moen, încă nu s-a exprimat.

Am ajuns la conducte a doua zi. Capilarele de oțel se întind, la înălțimea taliei, de-a curmezișul stepei, transportând gaze naturale și țiței către rafinăriile Europei. Ne opresc complet din drum. Calul nu le poate traverasa. Nu avem nimic de făcut decât să ridicăm din umeri și să o luăm la dreapta sau la stânga.

Intrăm într-un aul, o fermă izolată, locuită de o femeie care îmi dă în dar un cuțit. Mânerul este din corn de antilopă. Tăișul, dintr-o veche ustensilă de bucătărie, e ascuțit ca o lamă. Alia Tovurbaieva, de 41 de ani, a fost păstorită toată viața. Îi place aerul curat și îndeletnicirea pașnică. Cât despre tineri — fără semnal de mobil și TV, consideră stepa o închisoare. Au moralul scăzut. Îi cer lui Tovurbaieva sfaturi pentru drum. „Cei mai mulți oameni sunt mincinoși,” spune ea. „Nu te încrede prea mult în ei.”

Alia Tovurbaieva, un pionier modern al stepei. Foto: PAUL SALOPEK

Mergem mai departe. Campăm.

Stepa este un castron gargantuesc. Marginile sale se ridică pentru a se întâlni cu un cer de porțelan. Potecile păstorilor urcă pe pajisti până la orizont. Până la nori. Pe ele umblă țestoase.

În ziua a treia, ne întâlnim cu un bărbat care ne salută din ușa privatei sale, îmbrăcat doar în izmene. Tot în izmene merge să își caute, găsește și ne prezintă cu mândrie pușca lui de vânătoare. În izmene ne face un tur al casei, cu arma atârnată pe un umăr noduros. Se numește Kîrlîbek Utetilienov și e istoric amator. În izmene, ne ține o lecție despre Beket-Ata, misticul sufit din secolul al XVIII-lea care a creat moschei subterane în stepă și care se ruga într-un cod numerologic, similar Cabalei. („786” însemna „Bismillah Al-Rahman Al-Rahim,” primul verset din Coran.)

În izmene ne cântă și la dombra, lăuta cu două corzi a Asiei Centrale:

Kîrlîbek Utetilienov cântând la dombra îmbrăcat în izmene. Foto: PAUL SALOPEK

Mergem mai departe. Într-o furtună de praf maroniu.

În două minute, încarcă toate pleoapele cu nisip. Stârnesc o erupție de bășici pe tălpile partenerului meu de drum, Begendikov’s feet. „Mergi, mergi, mergi”, spune el, refuzând să se dea bătut. Maci ca sângele cresc pe cearșafurile nesfârșite de iarbă.

Într-o colibă din vârf de deal, înconjurată de cămile care rag, o găsim pe Jamila Utekeieva. E o imigrantă din Uzbekistan. Fugărește cămilele rebele și mulge una. Are 25 de ani și nu a avut niciodată telefon. Are un copil, dar nu are soț. Spune că nu îi place deloc în stepă — cu teribila ei singurătate — și visează ca într-o zi să lucreze la oraș, într-un restaurant. Ne servește micul dejun: pâine de casă cu gem de caise și shobat — spumosul lapte de cămilă. O urmăresc cum lucrează prin curte. Se apleacă să culeagă flori, pe care le miroase o clipă, înainte să le arunce. Sunt ciulini cu spini.

Mergem înainte, prin herghelii dezlânate de cai sălbatici.

Armăsarii nechează, ridicându-se în două copite ca să muște și lovească iepele. Ne întindem în stepă, în umbrele înguste ale stâlpilor de iluminat, și ne mutăm după umbră.

Lângă îndepărtatul sat Jîngîldî, un om cunsecade ne invită să ne odihnim câteva zile în casa lui ca un palat. E un ofițer la pensie din poliția anti-corupție. Are o sufragerie lungă de 35 de metri. În capătul ei domnește un portret în mărime naturală cu el, în veșmântul alb și simplu de bumbac al unui hagiu. Nora lui amestecă niște koumis, lapte de iapă fermentat, în mașina de spălat. Ghidul meu, Omarov, și cu mine facem întrecere cu copii casei până la un izvor de unde se adapă caii. E imposibil să nu te simți vesel. Parcă ești pe pajiștile raiului.

Am mers o săptămână întreagă. Facem o pauză.

După-amiază, un șofer pe care l-am angajat să ne reaprovizioneze ne spune, căscând, că plictisitorul drum prin deșert de la Aktau, de unde am plecat noi, i-a luat ceva mai mult de o oră.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*