Mergând pe apă (care nu mai e)

Partenerii de drum Verinder Singh (stânga) și Siddharth Agarwal (în spate, bând) se aprovizionează de la un tractor-cisternă în trecere. Foto: PAUL SALOPEK

  — Faci magie?

Sunt sătenii. Trec pe lângă noi pe sub soarele alb, orbitor, din Deșertul Thar. Noi străbatem India cu un măgar  de cărăușie. Localnicii ne iau drept vagabonzi, vraci călători, circari ambulanți. Răspunsul la întrebarea lor e desigur: da. Purtăm magia cu noi. Dar toată lumea o poartă.

E vorba de apă.

 

Oamenii sunt puțuri ambulante cu apă ușor sărată. După cum știe orice școlar, organismele noastre conțin aceeași proporție de apă — 71 la sută — ca suprafața din Pământ acoperită de oceane. Nu e un mister. Suntem animale de apă născute pe o planetă de apă. Apa e peste tot și nicăieri. E un element fără odihnă — in perpetuă tranziție, instabil, în mișcare. Își schimbă mereu forma, de la gaz la lichid, apoi la solid și înapoi. (Chiar și înghețată, la Polul Sud, într-o calotă de doi kilometri adâncime veche de un milion de ani, tot curge, chiar dacă foarte încet.)  Oceanele conțin 97,25 la sută din toată apa de pe glob. Polii și ghețarii rețin 2 la sută. Picătura potabilă care rămâne, absurd de mică — prețioasele 0,75 de procente de apă dulce lichidă pe care Homo sapiens se bazează pentru a supraviețui — o risipim ca niște nebuni rătăciți prin deșert.

În India, o țară cu 1,3 miliarde de locuitori, o jumătate bună din populație trăiește într-o criză a apei. Peste 20 de orașe —printre care Delhi, Bangalore și Hyderabad — își vor seca acviferele cu totul în următorii doi ani. Asta se traduce printr-un milion de oameni trăind cu zero rezerve de apă subterană. Fermierii din Punjab, unul din principalele grânare ale Indiei, se plâng că pânzele de apă freatică le-au scăzut cu 15, 20 sau 30 de metri într-o singură generație. Moștenirea de apă dulce, adunată de pe vremea Glaciațiunii, de-a lungul mileniilor, e pompată fără oprire de agricultura industrială, de Revoluția Verde. Reacția guvernului? Să construiască mai multe baraje mari (india are deja 5.000) și să devieze cursul râurilor pentru a potoli setea regiunilor uscate. Între timp, vitalele ploi musonice devin tot mai instabile odată cu schimbarea climei. Iar cererea de apă dulce crește odată cu cele 16 milioane de noi ființe omenești apărute anual.

— Conservare? Nimeni nu vorbește despre așa ceva, îmi spune partenera mea de marș, Arati Kumar-Rao, o fotografă de natură care a trăit printre fermierii de deșert din Thar.

Un puț vechi de secole în Deșertul Thar din Rajahstan. Foto: PAUL SALOPEK

Tehnologia de recoltare a ploii folosită de locuitorii deșertului indian e străveche și complexă. Ei privesc atent întinderea vastă de pământ, observând blândele depresiuni numite aagor — rezervoare de cer. Canalizează ploaia pe aceste pante abia perceptibile spre lacuri efemere numite khadeen. Au exploatat aceste rezervoare alimentate de ploaie timp de secole, poate chiar milenii, fără irigații, cultivânt plante rezistente la secetă precum meiul.

Kumar-Rao și cu mine ne oprim la un puț din deșert. Soarele e toxic. Sunt 45 de grade Celsius. Ne e sete. Arunc o găleată de tablă printr-o ușiță. Aud un plescăit. Ridic delicioasă greutate cu o sfoară.

— Hei! strigă cineva. Ce faceți?

A apărut dintr-o colibă. E păstor. Asta e apa lui de ploaie, colectată radial, de pe mulți acri crăpați de sete împrejur, până în această adâncitură săpată de mână. Puteți bea cât vreți, ne spune — e dreptul oricărui călător — dar nu vă puteți spăla.

Când ne despărțim, într-un final, Kumar-Rao și cu mine, în centrul de pelerinaj Salasar, își va muia picioarele dureroase într-o găleată de lichid transparent.

Binefacerea apei pe apă.

*          *          *

Un atom de oxigen. Doi atomi de hidrogen.

Moleculele de apă sunt îndite ca vârful unei săgeți, ca un cot. Asta le dă o anumită polaritate, o încărcătură infinitesimală, care în mod colectiv modelează lumea. Sunt solventul magic, care leagă și dizolvă celulelel creierului, munții, aburul cafelei de dimineață, plăcile tectonice.

Merg pe jos, pe la marginea Deșertului Thar.

Trec prin sate unde schimbarea modului de întrebuințare al apei îi otrăvește pe oameni, pe tăcute. În trecut, apa de ploaie de supafață era suficientă pentru a acoperi nevoile umanității. Acum, agricultura modernă și creșterea populației au sfredelit pământul cu mii de puțuri: capilare săpate de mașini, ale căror pompe intră adânc în apele subterane. Dar nu toată această rezerva cândva inaccesibilă e sănătoasă. Conține minerale. Fluor. Arsenic. Diferă de la un loc la altul. Aceasta e jumătate din criză — nu cantitatea, calitatea.

— Știți dacă nivelul de fluor depăsește standardele de siguranță? îi întreabă noul meu partener de drum, ecologistul Siddharth Agarwal, pe sătenii adunați.

Siddharth Agarwal măsoară nivelul de fluor în apa din puțurile unui sat din Deșertul Thar. Foto: PAUL SALOPEK

Agarwal, care a parcurs mii de kilometri de-a lungul râurilor din India, se oprește adesea să testeze apa de la cișmea în satele de pe drum. Folosește un dispozitiv atașat la smartphone care măsoară nivelul de fluor. Câteva picături de apă sunt introduse într-un recipient. Face o poză. Culoarea apei, analizată de o aplicație, dezvăluie conținutul de minerale. Excesul de fluor profoacă deformări ale dinților și oaselor.

Sătenii încuviințează sumbru din cap. Adesea știu despre fluor. Dar ce pot să facă? Autoritățile le-au promis un filtru. În timp ce așteaptă — unii au așteptat cu anii — cumpără apa livrată de cisterne. Sau beau otrava lentă. Corpurile noastre sunt fântâni vii. Nu pot exista fără apă.

— Cea mai importantă suprafață nu e cea pe care călcăm, îmi spune Agarwal. E cea a pânzei de apă de sub picioarele noastre.

Privește peisajul prin prisma lui cu raze X. Copacii se schimbă, recoltele se schimbă, cultura umană se schimbă, totul în funcție de topografia umedă de dedesubt. O lume subterană lichidă în curs de dispariție.

După câteva săptămâni, traversând bazinul Lacului Sambhar, cu apă sălcie, de lângă Jaipur, mă uit la femeile care lucrează. Câștigă trei dolari pe zi. Merg orbește cu spatele, ore în șir, greblând sarea de pe enorma câmpie de-un alb arzător. Lumina ondulată de căldură le înghite picioarele și le readuce la vedere. E o viziune infernală. Ca un abracadabra vrăjitoresc amarnic. Doar că nu e. Suntem noi.

Culegătoare de sare lângă Jaipur. Foto: PAUL SALOPEK

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*