La marginea apusului Imperiu Sovietic, un templu al uitării

Curatoarea Muzeului Frunze, Damira Stamkulova, altoiește un bolșevic în Bișkek, Kîrgîzstan. Foto: PAUL SALOPEK

Cine sau ce l-a ucis pe Mihail Vasilievici Frunze?

La aproape un secol de când „Napoleonul bolșevic” — legendarul comandant care a impus regimul comunist în Asia Centrală — și-a dat ultima suflare pe o masă de operație din Moscova, răspunsul este încă necunoscut.

Oare ulcerul gastric a fost cel care i-a venit de hac părintelui Armatei Roșii în 1925? Doctorii care s-au luptat să îi salveze viața așa au susținut. Sau a fost moartea faimosului general orhestrată  — desigur — de I.V. Stalin? (Stalin a cerut ca riscanta operație să îi fie făcută unui Frunze destul de sceptic, ceea ce nu era neapărat un gest de tandrețe din partea Canibalului din Kremlin, și reprezenta o recomandare medicală care, din păcate, nu putea fi trecută cu vederea.) Sau automat, conform teoriei sovietice a conspirației, este totdeauna vina Altcuiva?

— Unii zic că doctorii erau din comunitatea evreiască din Buhara, spune Damira Stamkulova, curatoare la Muzeul Frunze din Bișkek, capitala kîrgîză. S-au răzbunat pe Frunze pentru atacul violent asupra orașului lor.

Stamkulova ridică din umeri. Ca atâtea alte detalii ale Revoluției Ruse, mai ales cele legate de vastul, sângerosul și haoticul front central-asiatic al luptei, totul este atât de tenebros, de neclar, de misterios — la fel ca Muzeul Frunze în sine.

Suveniruri roșii: Gen. Frunze imortalizat pe o vază și în proză. Foto: PAUL SALOPEK

Clădirea e un cub cu trei etaje. Ocupă un colț din centrul Bișkekului, orașul natal al lui Frunze. Două femei de vârstă mijlocie stau somnoroase în spatele receției din holul întunecos.

Mihail Frunze e printre acele personaje istorice care, necunoscute de cea mai mare parte a lumii, au modelat viețile noastre moderne. El a contruibuit la extinderea URSS în imensitatea Asiei Centrale.

Un sumar. Născut în 1885. Fiul unui colonist moldovean și al unei rusoaice. Radicalizat în adolescență. Chiulea de la cursuri la Universitatea din St. Petersburg ca să participe la marșuri împotriva Țarului. A degerat un deceniu în exil în Siberia. După revoluția din 1917, ca lider extraordinar de tânăr, dar încercat în lupte, al Războiului civil, a folosit trenuri blindate, mașini, cavalerie și 11 avioane biplan cam hârbuite ca să transfere rapid soldații roșii de-a curmezișul cîmpiilor și văilor înghețate din actualele Kazahstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan și Uzbekistan — o tumultuoasă campanie împotriva albilor monarhiști, în care i-a zdobit pe hanii feudali de pe Drumul Mătăsii și pe basmacii indigeni și a înăbușit răscoalele țărănești.  Talentele lui marțiale au atras atenția cercetătorilor Armatei SUA, iar faptele sale de arme din îndepărtatele stepe asiatice au dus la apariția unui gen sovietic de „western roșu”. (Cel mai celebru e Soarele alb al deșertului, un film clasic din 1973 urmărit până în ziua de azi de cosmonauți, ca ritual purtător de noroc, înainte de fiecare lansare în spațiu.)

— În epoca sovietică era foarte cunoscut. Veneau în vizită mulți ofițeri din armată. Dar azi nu-și mai amintește aproape nimeni, spune amărâtă Stamkulova. De când cu independența, nici nu mai apare în manuale.

E adevărat.

Muzeul e un mormânt. Neoanele prăfuite își răspândesc lumina cenușie peste statuile de bronz gânditoare, pe uniformele verzi de postav, pe un afet de mitralieră. Sticla care acoperă exponatele e mătuită de vreme. Zugrăveala se cojește de pe pereți. Într-un hol ca un hangar, o casă țărănească, despre care se spune că ar fi casa copilăriei lui Frunze, stă într-o tăcere pustie. Pe parcursul a aproape trei ore petrecute studiind obiectele lui Frunze (vaze de ceramică, memorii lungi, necitite, medalii, o spadă onorifică primită după necruțătoarea cucerire a orașului Buhara), văd un singur grup de copii din localitate, care trec repede, sporovăind și făcându-și selfie-uri pe mobil.

Locul este un artefact limitrof: o gaură de vierme din beton,  la o adresă depășită. Este deopotrivă un memorial și monument al uitării.

Când intri în Muzeul Frunze — la mai bine de 25 de ani după ce Kîrgîzstanul și-a declarat independența față de defunta Uniune Sovietică — e într-un fel ca și cum ai păși într-un viitor post-american unde un stat-națiune sioux, independent, a scăpat de jugul Washingtonului, dar încă păstrează un muzeu în memoria lui George Custer. Analogia e imperfectă, desigur: cele două colonizări, cea din Asia Centrală și cea a Vestului Sălbatic, au fost tragedii diferite, și într-un fel rușii au fost mult mai umani. Cu toate astea, zeci dacă nu sute de locuitori ai Asiei Centrale au pierit în anii de tulburări violente dinainte, din timpul și de după răsturnarea ultimului țar. Principala victimă din Muzeul Frunze rămâne Frunze însuși, răpus de cloroform.

Ies din muzeul al cărui loc ar fi la muzeu.

Traducătorul meu, Sergei Gnezdilov, și cu mine mergem până la primul colț pe strada Frunze și o luăm la drepata, ca să ajungem la unul din cele câteva alte locuri din Bișkek care încă îl comemorează pe Mihail Vasilievici Frunze: un restaurant posh. Comandăm prânzul din meniuri non-proletare, purtând elegantul logo Frunze. Ceștile de cappuccino vin însoțite de biscuiți ștampilați și ei cu Frunze.

Prânz de afaceri: un restaurant capitalist comemorează — oarecum — un general bolșevic. Foto: PAUL SALOPEK

— Nu s-a luptat el cu fasciștii în Germania? ghicește chelnerița, cu aproximație de un război.

În 66 de ani de regim sovietic, capitala Kîrgîzstanului s-a numit Frunze. După independență, din 1991, orașul și-a reluat numele nomad original. (Bișkek e bățul cu care se amestecă laptele fermentat de iapă.)

Gnezdilov și cu mine mergem pe trotuarele mărginite de copaci ale orașului. Decidem să întrebăm tineri, la întâmplare, dacă știu cine a fost Frunze. Nimeni din cei sub 30 de ani nu știe. Încep să observ, după al treilea sau al patrulea interviu, că Gnezdilov orientează cercetarea noastră istorică mai ales spre pietonii de sex feminin.

— Ce? mă întreabă cu falsă inocență când îi arunc o privire cu înțeles. Ce?

E primăvară. Ne mângâiem cu asta.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*