Pământul ca o pânză: geoglife în stepele Asiei Centrale

Arheologul Andrei Astafiev a făcut această geoglifă de 160 de metri a unui argal, o oaie de munte — animal sacru al nomazilor locali — cu un GPS, o traversă de cale ferată și mașina lui. Mangistau, Kazahstan. Foto: prin amambilitatea lui ANDREI ASTAFIEV

Asemeni celor mai mulți arheologi, Andrei Astafiev și-a petrecut viața privind în jos.

În ultimele două decenii, cercetătorul rus a străbătut deșerturile brune de săricică din vestul Kazahstanului, scanând atent colbul după semne ale omenirii care a migrat cândva prin Asia Centrală: Epoca Pietrei și topoare, mărgele de scoici din Epoca Bronzului, capete de săgeți de pe timpul Drumului Mătăsii și câte un glonț de muschetă rătăcit de la vreun fort țarist uitat din secolul al XIX-lea. Iarna acesta, însă, după ce s-a urcat pe un munte îndepărtat din vasta și depopulata lui zonă de studiu, Astafiev a privit peisajul de sub el și a decis să adauge în el câteva artefacte producție proprie. Unele mari. Copiând modelul petroglifelor, a folosit tehnologia GPS, o dronă și o traversă de cale ferată legată de mașină ca să schițeze prin stepă câteva geoglife colosale.

Rezultatul a cinci luni de muncă? Un argal de 160 de metri, un arcaș călare înalt cât trei stadioane de fotbal și două alte motive gigantice, împrumutate din istoria locală. Când Google Earth și va updata imaginile din Asia Centrală, veți putea admitra lucrările lui Astafiev de pe orbită.

Un puț vechi de secole de pe Drumul Mătăsii se numără printre relicvele culturale studiate de Astafiev în Mangistau. Foto: PAUL SALOPEK

„Întrebarea era cum să faci asta fără să distrugi estetica naturală,” mi-a scris el într-un mail, precizând că sursă de inspirație i-au fost celebrele Linii Nazca din Peru. „Am fost mereu atras de geniala paletă monocromă și de simplitatea petroglifelor nomazilor locali. La ei totul e armonizat!”

Traversez lumea pe jos. Și proiectul de un om  jumate al lui Astafiev — l-a ajutat și băiatul lui de 13 ani, Artem — e doar ce mai recentă dintre dovezile întâlnite ale compulsiei umane de a redesena, literalmente, planeta.

Multe dintre aceste urme sunt desigur moderne. Trăim în Antropocen, eră geologică complet modelată de apetitele și tehnologiile umane. Deci nu e nicio surpriză că labirintul de șosele, baraje, lacuri de acumulare, căi ferate, mari orașe și plantații al societății industriale domină amprenta noastră pe glob. Obstacole uriașe, greu de traversat pe jos pentru că sunt ridicate de — și gândite pentru — mașini, nu pentru oameni și tendoane.

Dar risipite prin această matrice covârșitoare de beton și oțel, se păstrează și urmele slabe ale unor linii nenaturale, dar mai delicate: curbe, movile, depresiuni și văi. Sunt lucrările unei lumi dispărute: o moștenire subtilă, un text decolorat, un palimpsest al celor 99 de procente din istoria speciei dinainte de apariția mașinilor. Jason Ur, un arheolog de la Harvard care folosește fotografii din satelit pentru a trasa harta cărărilor care leagă orașele mesopotamiene, numește în mod inspirat aceste linii și rețele străvechi “drumuri adâncite.” Creat de picioarele a generații de oameni și de copitele animalelor, sau săpat manual, în teren, acest păienjeniș de urme e în cea mai mare invizibil cuiva care călătorește cu mașina.

La începutul călătoriei mele prin Valea marelui Rift, în Etiopia, de exemplu, am dat peste ansambluri de movile de pietre întinse cât vedeai cu ochii: o colosală necropolă de morminte ale păstorilor nomazi afar, total necunoscute celor care apucau pe puținele drumuri asfaltate.

Vechile curbe de piatră de pe drumul pelerinilor. Tarik al hajj, Arabia Saudită. Foto: PAUL SALOPEK

Mergând prin deșetul Hejaz din Arabia Saudită, am dat peste făgașe săpate în munte de secolele de caravane de cămile către Mecca. Adesea aceste frumoase relicve șerpuiau neobservate la o aruncătură de băț de superautostrăzile zgomotoase.

Iar pe prea-însoritul Platou Ustiurt din Kazahstan și Uzbekistan, m-am împiedicat de curbe joase de piatră care se întindeau prin ierburile uscate kilometri de-a rândul: capcane create de vânătorii din Epoca Fierului pentru a mâna turmele de antilope migratoare către puțuri unde le puteau ucide.

Geoglifele lui Andrei Astafiev sunt o punte între lumi: cea veche și cea nouă.

L-am întâlnit pe Astafiev la Aktau, un port îndepărtat de la Marea Caspică unde se ancorează țărmurile vestice ale stepelor kazahe. Era mândru de tezaurele naturale și culturale ale regiunii sale reci și semi-aride, un district sălbatic de mărimea statului Washington numit Mangistau. Stepele înierbate, câmpiile de sare și mesele avântate spre cer ale regiunii încă adăpostesc haite de lupi și câteva populații relicvă de antilope și leoparzi iranieni. Clima conservă siturile arheologice ca într-un gigantic muzeu în aer liber. Astafiev a experimentat diferite tehnici pentru a-și face desenele uriașe. A măcinat piatră albă ca să le „picteze” pe sol. A optat pentru soluția cu târâtul traversei după ce i-a văzut efectele pe termen lung la un șantier de cale ferată din apropiere.

„Trebuie să parafrazez la scara Mamei Natură porunca biblică SĂ NU FACI RĂU!”, mi-a scris el.

E bucuros să raporteze că după ploile de primăvară, când stepele din Kazahstan înverzesc, geoglifele lui au încetat, sezonier, să se mai vadă.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*