Unde străzile nu au nume – la propriu

Primul deșert adevărat din Israel încoace: întinderile pietroase ale Platoului Ustiurt, Kazahstan. Foto: PAUL SALOPEK

Feribotul din Baku, Azerbaijan, a sărutat malul de cretă al Kazahstanului.

Douăzeci și opt de turci și kazahi au coborât, ricoșând prin gangul ruginit, pe docuri. Erau bărbați duri cu stomacuri sensibile, de camionagii — negustori pe versiunea modernă a Drumului Mătăsii. Cămilele lor erau vechi camioane Renault și Volvo și Mercedes care transportau tone de pui congelat, vase de toaletă, echipamente petroliere și roșii verzi. La popota navei avusese loc o bacanală în seara dinainte. Șoferii aveau ochii roșii. Strângându-și actele în mâini, treceau umili pe lângă o ofițereasă de frontieră  kazahă. Ea știa cum să-i ia. Le înfrunta privirile.

Primii oameni care m-au întâmpinat în Asia Centrală au fost:

Un polițist prietenos în civil care insista că nu e polițist.

Un tânăr inginer de software care mi-a furnizat un card SIM local cu numere norocoase.

Și patronul unui restaurant local — prietenul prietenului unui prieten — care mi-a dăruit un tort pe care scrisese, cu litere roșu-aprins, „Crăciun fericit”. Mi-a zâmbit cu un aer îngrijorat. Petrolul — principala sursă de venituri din Kazahstan — era la sub 40 $ barilul. Noul hotel Holiday Inn din oraș avea pe el un panou mare cu „De închiriat”. La fel ca în Dakota de Nord și în Arabia Saudită, afacerile au de suferit.

Marea Caspică scaldă țărmurile Asiei Centrale, o nouă graniță în marșul meu prin lume. Foto: PAUL SALOPEK
Odată ce debarci în portul Aktau din Kazahstan, venind din asprul Caucaz, lumea se schimbă brusc.

Pământul e plat de parcă a fost călcat cu fierul. E îmblănit de o suprafață oceanică de ierburi culcate de vânt.  (Voi merge spre est peste această coală de clorofilă prăfuită vreo 2.000 de kilometri, până în Munții Tien Shan din Kîrgîzstan.) Cei mai mulți oameni au frumoase pliuri epicanthice la ochi. Burta Asiei e ea însăși sub pleoapa unui cer bleu-alburiu, o culoare ca a porțelanului chinezesc.

Aktau nu a existat până în 1958. Pe vremea Uniunii Sovietice, inginerii au construit portul de la zero ca „oraș închis”, strategic, pentru mineritul de uraniu: Guryev-20. Această naștere secretă are încă ecouri în numele străzilor. Care nu există. Toate cartierele, străzile, blocurile și apartamentele din Aktau sunt inutil încifrate. (Adresa mea temporară: 7-26-63.) Astăzi, îndepărtatul oraș de la Marea Caspică este capitala întinsei regiuni Mangistau. Care este un fel de Alaska kazahă, dacă Alaska ar avea moschei subterane construite de mistici sufiți medievali, sute de necropole („orașe ale morților”) vechi din Epoca Fierului, caravanseraiuri de secol XIV, cămile bactriene născute ieri și vârfuri de calcar alb înalte de 300 de metri sub marea primordială, la marginea legendarului Platou Ustiurt.

Mariam-apa, îngrijitoarea unei moschei subterane din îndepărtatul Mangistau. Foto: PAUL SALOPEK

Pe câmpiile dinprejur se găsesc gravate în rocă urmele unor migrații atemporale — proto-sciți, turkmeni, nomazi adai, coloniști din Rusia imperială. Cele mai vechi reprezintă hrana: oi de munte, gazele. Între timp, la două străzi de apartamentul meu din incredibil de izolatul Aktau — chiar după magazinul armenesc și după blocurile locuite de muncitori petrolieri kazahi, ruși, ceceni, azeri și britanici — un local care vinde hamburgeri numit „Pit-Burger” rulează în buclă un video cu americani get-beget, burtoși, punând la grătar tone de carne. Patronul localului e un imigrant din Ucraina. Face demonstrații de acrobații barmanistice. O să-mi placă aici.

 

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

străzile

străzile străzile străzile străzile

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*