Acasă în Uzbekistan

Ghidul Aziz Khalmuradov (dreapta) în acțiune. Platoul Ustiurt, Uzbekistan. Foto: PAUL SALOPEK

Când aveam doar șapte ani și trăiam undeva la țară, în Uzbekistan, părinții au început să mă trimită pe jos la cea mai apropiată băcănie să cumpăr de mâncare. Atunci am început să înțeleg ce înseamnă cu adevărat cu kilometru și cât timp îți ia să îl parcurgi.

Ca ghid turistic în Uzbekistanul de azi, încă merg foarte mult pe jos. Prefer să evit atracțiile populare. Duc vizitatorii în zone rezidențiale — sate de munte și orășele unde viața pare să nu se fi schimbat de pe vremea Uniunii Sovietice. Oriunde trăiesc și muncesc fermierii, poți să fii sigur că vei găsi ospitalitate autentică și amabilitate. Oamenii de rând te poftesc în casele lor și te tratează cu ceai. Ceaiul e urmat de tot felul de mâncăruri și de conversații interesante.

Am ajuns să fiu ghid dintr-un motiv simplu. În anii ’90, țara în care crescusem eu a dispărut. Până să împlinesc 17 ani, Uniunea Sovietică se destrămase și imperiul gigantic din care făcusem cândva parte nu mai era. A trebuit să mă adaptez la noile realități. Din întâmplare, un om de afaceri american mi-a oferit o slujbă și m-a trimis în deplasări prin tot Uzbekistanul. Mi-am exersat engleza, am lucrat pentru prima dată într-un birou și am învățat despre o lume mai largă decât a mea.

Mi-am condus primul grup de excusioniști în primăvara lui 2000. Era în Samarkand, un vechi oraș de pe Drmul Mătăsii. Clienții mei străini au fost mulțumiți și m-au ajutat să mă conving că aș putea avea succes ca ghid. Timp de două decenii am lucrat și ca furnizor de logistică pentru diferite organizații internaționale și companii străine. Între joburi, le arătam vizitatorilor orașele noastre și curând mi-am dat seama că cel mai mult îmi plăcea să fiu ghid.

Aziz (dreapta) săpând o ascunzătoare pentru apă în Deșertul Kîzîl Kum. Foto: PAUL SALOPEK

Călătorind împreună cu Paul Salopek, am experimentat cu adevărat asceticismul și mi-am dat seama că poți fi fericit doar cu câteva lucruri în rucsac. Am discudat despre diverse subiecte sensibile. Păream să rezolvăm toate problemele lumii doar mergând alături. Cu Paul, am aflat despre un alt Uzbekistan. Am mers pe drumuri despre care nu știam că există. Am întâlnit oameni care ne-au luat drept spioni și au chemat polițiea. Și mulți alții s-au minunat de aspectul nostru neobișnuit. Dar sunt infinit de bucuros că am spart stereotipurile și i-am ajutat pe oamenii de rând să înțeleagă că Paul, care străbate pe distanțe enorme pe jos, e la fel ca strămoșii noștri, care ne-au conectat pe toți între noi. Când au înțeles, până și un polițist l-a numit ulterior pe Paul un „cavaler rătăcitor”. A fost plăcut să-l auzim!

Ne-am început marșul prin Uzbekistan în cel mai vestic punct al țării. Regiunea aceea pustie se numește Platoul Ustiurt. Dacă, global, conceptul de „vest” înseamnă pentru mulți ceva dezvoltat și civilizat, pentru uzbeci după părerea mea, înseamnă exact invers. Vestul țării noastre are mai puțini oameni și mai puține orașe. E un peisaj dominat de stepe și deșerturi unde sunt puțini copaci propriu-ziși și puțină apă. E greu de crezut că aici a înflorit un stat antic numit Horezm, irigat de apele fluviului Oxus.

Am privit multe răsărituri și apusuri. Cele mai frumoase amurguri din Uzbekistan sunt pe Platoul Ustiurt Plateau și în Deșertul Kîzîl Kum! Peisajele din această regiune sunt ca marea — valuri de nisip înghețate în forma unor coline, iar pe ele un tsunami de lumină de la un soare roșu în ascensiune spală Pământul, doar ca să se retragă mai târziu, într-un asfințit muribund.

Când ajungi în sate, după un marș lung prin deșertul fierbinte, auzi limpede foșnetul frunzelor din copaci și ciripitul păsărilor. Auzi o capră care behăie și mugetul unei vaci. Auzi vocile copiilor care se joacă prin curți. Auzi și vezi o viață pașnică. Sunt lucruri cărora nu le dai prea multă importanță până nu ai experiența tăcerii din deșert.

M-am întrebat dacă războincii care atacau satele din deșerturile lumii s-au simțit vreodată la fel. Și dacă da, cum au putut comite violențe după ce au găsit o asemenea pace și ușurare după drumul epuizant.

Un Aziz spectral la pas prin Valea Fergana. Foto: PAUL SALOPEK
În deșert, există un miros anume. Dimineața, o rouă ușoară umezește pelinul, iar aerul e saturat de aroma lui minunată. Iar seara vine mirosul nisipului roșu fierbinte și al tufelor de saxaul. E un miros pe care l-am recunoscut odată într-un oraș nordic, rece, la mai bine de 3.000 km depărtare. De curiozitate, au căutat pe Google buletinul meteo al zilei și am fost uimit: vântul bătea dinspre deșerturile din Orientul Mijlociu.
Mi-e dor de serile petrecute în deșert sub un cer plin cu stele. Mi-e dor de conversațiile purtate la o cină delicioasă gătită pe foc deschis, lângă cortul meu, unde am stat cândva întins sub tavanul transparent, panoramic, jinduind după o baie și tot confortul unui apartament urban.
Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*