Alunecând de pe acoperișul lumii

Furough Shakarmamadova (în dreapta) și Safar Ali încearcă să localizeze un măgar de povară rătăcit. Foto: PAUL SALOPEK

Relansarea marșului Plecarea din Eden în Asia Centrală nu a fost lipsită de incidente.

Mai întâi, cu doar două zile înainte de plecare, în timp ce îmi mestecam micul dejun la Bișkek, în Kîrgîzstan, mi-am rupt o măsea în două. („O să încerc s-o fac să te țină până în India”, a spus dentistul, plin de îndoieli). Apoi, ghidul montan Sergei Gnezdilov s-a îmbolnăvit de varicelă și a trebuit să abandoneze expediția, chinuit de bube, ca să meargă la spital în capitală. Primul nostru măgar de cărăușie kîrgîz, de altfel scos repede la pensie, l-a mușcat pe un membru al echipei între picioare. Iar după ce am trecut granița în Tadjikistan, al doilea măgar a fugit nu o dată, ci de două ori în aceeași seară — a doua oară într-o furtună de gheață care urla la cei peste 4.000 de metri altitudine.

Pe pajiștile mănoase din Munții Pamir, în Tadjikistan, albiile uscate de pârâu se umplu în fiecare seară, ca prin minune, de la zăpada topită în cursul zilei. Video: PAUL SALOPEK

— Woooooo! Super! a strigat Furough Shakarmamadova, ridicând brațele în aer a victorie când, în sfârșit, l-am găsit pe urecheatul nostru Houdini după ce am angajat un camion să facă o recunoaștere. (Măgarul fugise înapoi până la granița kîrkîză, la o zi de mers, și fusese reținut de gărzile vigilente de frontieră.)

Shakarmamadova, de 23 de ani, face des gestul ăsta. Salută victoriile mari și mici. Noua mea parteneră de drum, o ghidă montană din Pamir, e o femeie plină de entuziasme. La fel și colega ei, Safina Shoxaydarova, tot de 23 de ani, al doilea meu partener de marș prin accidentații Munți Pamir. Împreună, fac parte din prima generație de femei musulmane ghid din îndepărtații și dificilii munți din estul Tadjikistanului, și am simțit că norocul mi se va schimba după ce le-am angajat pe ele.

Și chiar s-a schimbat.

 

Shakarmamadova: o femeie plină de entuziasme. Foto: A. JEGNARADZE

Împreună cu Safar Ali, sarcasticul nostru conducător de măgari, am mers în ritm de câte 30 de kilometri pe zi în drum spre India, prin claritatea cristalină a vieții la mare altitudine. Ne-am găsit în sfârșit echilibrul prin amețitoarea cordilieră din Asia Centrală cunoscută drept „acoperișul lumii”.

Acum șapte secole, Marco Polo descria abrupta redută a Pamirului drept „numai deșert, fără așezări și fără nimic verde, astfel încât călătorii sunt obligați să poarte cu ei tot au nevoie”. Păstorii kîrgîzi au sosit aici după 1600. Iar în secolul al XIX-lea, spionii ruși și britanici s-au furișat prin dezolanta lor sălbăticie, sperând să extindă limitele imperiilor lor coloniale, într-un război rece victorian numit „Marele Joc”. (Un ofițer britanic i-a sfătuit, diplomatic, pe subordonați să nu se dea în lături dacă întălnesc în drumul lor adversari geopolitici prietenoși — și sunt supuși la puternicele îmbrățisări rusești.)

Mergem de-a lungul autostrăzii Pamirului — construită de sovietici în anii ’30 și acum întorcându-se înapoi la natură, al doilea drum din lume, ca altitudine, după  Karakoram. O luăm pe scurtături prin înaltul și frigurosul deșert Karakul. Urmăm noul gard de frontieră care marchează terenuri cu peisaj selenar recent cedate Chinei.

Campăm pe pajiști alpine, luxuriante.

Aici pâraiele sunt ca vasele capilare ale muntelui: albiile nisipoase, uscate după-amiaza, se umplu cu apa din topire în fiecare seară, un puls al apei ca o inimă geologică bătând magic o dată pe zi.

Aceste pâraie nu sunt singurul semn al unor ritmuri mai profunde, al unor bătăi de inimă mai vechi, din Pamir.

Munții respiră, ca un uriaș întins la pământ. Dimineața, aerul rece al nopții se scurge repede în văi de parcă ar fi inspirat. Iar după-amiaza, același aer se încălzește și își mărește volumul în zonele joase, suflând în sus, spre vârfuri, a o expirație lungă, fierbinte. În felul acesta, la fiecare 24 de ore, vânturile anabatice și katabatice ale cordilierei se schimbă într-o climită, replicând actul respirației.

Pamirul e viu.

 

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

acoperișul

acoperișul acoperișul acoperișul acoperișul acoperișul 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*