Planeta ca o clasă

Abdulhalek Abdrahmanov, muncitor la drumuri, își poartă în spate fiica, pe Buhalima, prin Munții Pamir din Tadjikistan. Foto: PAUL SALOPEK

Mici bande de oameni din Epoca Pietrei au fost primele care au plecat din Africa — ne spun cercetătorii — acum circa 100.000 de ani și au început să exploreze planeta pe atunci sălbatică.

Copiii au fost parte din această călătorie epică.

Uitați de Marco Polo. Sau de Columb. Sau de Lewis și Clark. Sau de orice alt explorator „faimos”: au fost toți niște parveniți. Pentru că în orice colțișor neștiut al lumii le-au luat-o înainte copiii. Copiii au ajuns primii și în Asia, și în cele două Americi și la achiziția Louisianei, începând de acum mii de ani, pe jos, alergând pe lângă părinții lor vânători-culegători. Copiii au participat la descoperirea originară a lumii.

Mă gândesc la asta în timp ce mă pun în mișcare de pe platourile pustii și greblate de vânt ale Munților Pamir din Tadjikistan, în drum spre crestele de fierăstrău, înzăpezite, ale lanțului Hindukuș, turnul care veghează frontiera cu Afganistanul. Abdullah Osmonov deschide drumul, ducându-mi măgarul de povară. Abdullah are nouă ani. Merge pe pietrișul rece al deșertului în sandale de plastic. Tatăl lui, conducătorul unui mic sat de păstori kîrgîzi, i-a dat voie să însoțească preț de câțiva kilometri caravana noastră, doar de distracție. Abdullah vorbește cu măgarul. Cântă frînturi de cântece. Dansează și tropăie din picioare. Ne-a transformat munca în joacă.

Copiii îl salută pe autor în drumul său prin estul Turciei. Foto: PAUL SALOPEK

Probabil că așa a fost dintotdeauna.

Străbat lumea pe jos. Retrasez urmele pierdute ale strămoșilor care au făcut planeta să fie a noastră. Iar astăzi, oriunde ajung, adesea copiii sunt cei care mă întâmpină primii. Îmi fac cu mâna din lanurile de grâu copt ale Turciei. Sau îmi zâmbesc din ușile caselor din satele georgiene. Sau îmi strigă bună ziua dintr-un autobuz palestinian în trecere. Odată, doi băieți au auncat cu pietre în mine de pe un deal din Irodania. Era un  joc. Eram atât de departe că puteam nici să nu fiu om. Dar, cu o surprinzătoare frecvență — în epoca noastre temătoare de străini — copii merg alături de mine prin lumile lor mici și clocotitoare, pe străzile lor prăfuite sau pe pajiștile verzi pe care își pasc animalele, ținându-mă de mână.

Adulții? Se crispează o clipă. Creierele procesează cu furie. Pentru o clipită, se opresc să analizeze întâlnirea noastră, scanând posibilul pericol, consecințele, jena, înainte de a saluta. Dar copiii — ochii lor ard de curiozitate pură. Sunt plini de o mie de întrebări. Cine, copil fiind, nu a visat să plece de acasă? Spre cel mai îndepărtat colț al lumii? Spre marginea lumii, de pe care marea cade în gol? Copiii își amintesc. Copiii înțeleg.

Toți venim din Africa, continentul mamă.

În cartea lui despre vechile migrații umane intitulată The Journey of Man: A Genetic Odyssey (Călătoria omului: o odisee genetică), cercetătorul Spencer Wells încearcă să se pună în locul acelui părinte african de demult care a născut primul copil cu aparență „umană”, acum poate  150.000 de ani. Adică recreează noutatea surprinzătoare a primului nou-născut din Epoca Pietrei care avea, printr-un pur accident de genetică, toate facultățile pe care astăzi le asociem isteței noastre specii:

„Deși e un copil puternic, sănătos, te îngrijorează pentru că pare atât de diferit de ceilalți copii. În primul rând a învățat deja să vorbească, la doi ani, deși ceilați nu reușesc până după trei ani. Pare și mult mai priceput să facă lucruri decât ceilalți copii din clan și îi place să joace jocuri cu pietricelele care zac în jurul taberei… Cel mai ciudat, însă, e că a început să traseze în praf imagini care seamănă cu animalele pe care le aduci tu în tabără”.

Curiozitate. Imaginație. Joc. Aceste lucruri ne-au pus lumea la picioare.

O mamă turcmenă cu fiica ei într-o tabără de refugiați din Turcia. Foto: PAUL SALOPEK

Toți copiii vor să învețe, desigur. (Cel mai bun dar pentru tinerii din colțurile mai puțin privilegiate ale globului: un pix cu care să scrie sau să deseneze.) Dar uităm că și noi putem învăța de la copii. Este adevărat mai ales pentru mine, când merg prin regiunile rurale unde copii încă lucrează alături de părinți. Unde familiiile supraviețuiesc ca echipă. Sunt locuri unde cunoașterea nu există doar în clasă, cu și în lecțiile oferite de natură, prin mâni bătucite.

Un băiat din Etiopia m-a învățat cum să răsucesc o frunză ca să îmi fac pahar, să beau apă de la izvor. O fetiță din Kazahstan mi-a arâtat cum să leg picioarele calului laolaltă, ca să împiedic animalul să plece prea departe de tabără. Iar un copilaș de-abia în picioare din Khiva, vechiul oraș de pe Drumul Mătăsii din Uzbekistan, mi-a oferit o lecție de maniere regale. Stătea grav, încrezător, burtos și gol ca în ziua când l-a făcut mama, cu mâna dreaptă întinsă într-un salut îndrăzneț, într-un colț antic de stradă: un bun venit demn de un rege, un pașă sau un han.

Merg prin lume și mă gândesc la copiii care au deschis drumul înaintea mea.

La energicul Abdullah Osmonov, tânărul meu conducător de măgar din înaltul Pamir, în Asia Centrală. Când se face mare, vrea să fie pilot, zice, deși sunt destul de sigur că nu a văzut un avion în viața lui.

La un băiat pe care l-am întâlnit cu mulți ani în urmă — cu mult înaintea acestei călătorii lente — când mă rătăcisem călare pe catâr prin canioanele fracturate din nordul Mexicului.

Am ajuns la o colibă din acea sălbăticie, cerând îndrumare. Iar tatăl, un păstor indigen cora, i-a spus tacticos băiatului lui să pună șaua pe un măgar și să mă conducă până în orășelul cel mai apropiat. Drumul nostru călare a durat două zile și două nopți. Traseul trecea printr-un labirint de creste ruginite și de râuri înspumate. Am parcurs probabil 65 de kilometri. Pe drum, i-am tot spus bancuri. A râs de fiecare dată înainte de poantă. Și când am ajuns în sfârșit în oraș, după ce l-am plătit, a refuzat sobru o înghețată și și-a dus degetul mare la borul pălărei, în semn de rămas-bun politicos. Și-a întors măgarul în loc.

Nu mai țin minte cum îl chema. Îmi amintesc că mi-am dorit să fi fost ca el. Își stăpânea lumea. Avea opt ani.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*