Mergând printre animale

Mahan Atabaev, șeful comunității de păstori din Aliciur, Tadjikistan, a devenit din braconier — ecologist. Foto: PAUL SALOPEK

— Le vezi?

E Mahan Atabaev: slab, ars de vânt, un păstor cu șapcă de baseball. În zorii friguroși de la munte, mă îndeamnă să mă uit printr-un binoclu de observare.

Binoclul e îndreptat spre o vale înaltă din Munții Pamir, în Tadjikistan. Mă aplec să mă uit și iată ce văd: animale care par sculptate din lumină. Luminează, la propriu. Pasc pe versantul abrupt, sclipind palid în razele răsăritului, perfecte până la ultimul detaliu. Sunt oile lui Marco Polo, mufloni sălbatici. Un berbec mare, care cântărea ca nimic peste 100 de kilograme, poartă o coroană spiralată de coarne. Atabaev îmi zâmbește fericit.

În ultimii cinci ani, populația de oi sălbatice din această vale prăpăstioasă din Asia Centrală a crescut de la zero la peste 70 de animale splendide. De fapt, în aceeași perioadă, numărul de oi ale lui Marco Polo din munții din jur a crescut de 10 ori, de la 50 la 500. Ibecșii, niște antilope sălbatice, s-au înmulțit și ele. Iar observarea, pe plan local, a unuia din cei mai discreți prădători ai lumii, leopardul de zăpadă, au urcat de la zero la șase feline.

 

Elevii din Aliciur se prefac că sunt leoparzi de zăpadă și pradă într-un joc de „cum îți aperi bătătura de animale sălbatice”. Foto: PAUL SALOPEK

— Ne era dor de animalele noastre, îmi spune Atabaev când ne întoarcem în Aliciur, satul lui prăfos, o comunitate etnică kîrgîză de păstori de oi și iaci. Strămoșii noștri au avut grijă de animalele sălbatice pentru noi. Apoi le-am vânat până au dispărut. Acum le vrem înapoi.

Atabaev nu e un ecologist tipic.

Admite că de-a lungul carierei lui a ucis cel puțin 800 de animale sălbatice, braconând pentru comunitatea lui izolată, mai ales în perioada de înfometare din Tadjikistan, în anii ’90, când a izbucnit războiul civil după declararea independenței de Uniunea Sovietică. (Ca să-și hrănească vecinii, Atabaev a împușcat odată 15 ibecși într-o singură tură de vânătoare, folosind un Kalașnikov.) Și totuși astăzi el conduce satul într-un experiment de conservare comunitară, o abordare de jos în sus care plasează ecosistemele distruse în grija localnicilor care trăiesc în ele. Efortul a avut atâta succes în micul Aliciur — producând venituri din vânătoarea comercială și, să sperăm curând, din ecoturism — încât sătenii care au realocat 650 km2 din pășunile lor alpine pentru puțina faună sălbatică acum vor să mai adauge încă 450 km2 la Rezervația Comunitară Burgut.

Meg pe jos prin lume.

În ultimii patru ani, am mers pe urmele primilor oameni care au colonizat planeta în Epoca Pietrei. Uneori urmez vechile coridoare ale migrației animalelor care cândva i-au atras pe strămoșii noștri către orizonturi neexplorate. Din punct de vedere al mediului, e o experiență sumbră. În afară de punctul de pornire, în Valea Marelui Rift din Etiopia, unde am campat printre struți și hiene, ruta mea de 11.000 de kilometri a fost în cea mai mare parte lipsită de întâlniri cu animale sălbatice.

În vasta Peninsulă a Anatoliei din Turcia, de exemplu, am văzut doar țestoase și vulpi pe un parcurs de peste 1.200 km pe jos. Colosalele turme de antilope de saiga de care oamenii încă își amintesc că umpleau Platoul Ustiurt din Kazahstan și Uzbekistan aproape au dispărut. Iar în Arabia Saudită am dat peste o metaforă a veacului nostru însingurat: vânătorii cu șoim transmiteau prin boxe sunete de păsări spre cerul pustiu, în speranța de a atrage prada pentru răpitorii lor cu glugi. Trilurile metalice se pierdeau în spațiul gol.

Nu e deloc o surpriză.

După cum scria jurnalista de mediu Elizabeth Kolbert în cartea ei The Sixth Extinction (A șasea extincție), omenirea parcurge astăzi una dintre cele mai catastrofale pierderi de biodiversitate din istoria planetei. Până la sfrșitul acestui secol, avertizează mulți cercetători, până la jumătate din formele de viață care trăiesc pe glob vor fi împinse spre dispariție. Un studiu major de anul trecut a estimat că până în 2020, numărul de specii de vertabrate se va prăbuși la doar o treime din nivelul înregistrat cu numai 50 de ani în urmă. Sursa celei mai mari părți din acest măcel suntem, desigur, noi.

Străbătând continentele, din Africa, prin Orientul Mijlociu și apoi prin Asia Centrală, în drum spre linia de sosire din vârful Americii de Sud, am văzut, de la rasul solului, o planetă complet transformată pentru a servi nevoilor lui Homo sapiens, nu ale leoparzilor de zăpadă sau salamandrelor. Kilometru după kilometru, la pas, am văzut habitate sălbatice vânate și lichidate de drumuri, de fabrici, de ferme industriale, de megaorașe care se extind exploziv. Nu am putut scăpa de gunoaiele purtate de vânt nici în cele mai îndpărtate porțiuni ale traseului. Să crezi că o biosferă planetară poate fi distrusă astfel fără consecințe — să crezi că oamenii nu sunt și ei animale — e o inconștineță care îi poate cuprinde doar pe oamenii drogați de mașini.

Păstorul Maderbek Tajikbaev are țarcul de oi îngrădit datorită organizaței de conservare Panthera. În schimb, el se angajează să nu pună capcane pentru leoparzii de zăpadă. Foto: PAUL SALOPEK

De aceea, mica dar semnificativa contrarevoluție pe care am întâlnit-o mergând prin Asia Centrală e încurajatoare. E o mișcare verde condusă de oameni obișnuiți, de păstori, de profesori, și nu de guverne sau campanii de presă gloale.

Conservarea comunitară nu e o idee nouă.

 

Conceptul a fost testat cu decenii în urmă în Africa, mai ales pentru salvarea de la măcel a unor specii carismatice precum elefanții. Premiza e simplă: să reintegrezi zonele sălbatice — cu tot cu animale — în economiile locale. Nu vei bracona un rinocer, prezice modelul, dacă acel rinocer îți aduce ție și satului tău un beneficiu concret, precum bani din turism sau posturi de ranger. Natura devine efectiv un capital comun. Este „proprietatea” comunității. Un munte sălbatic și ibecșii care trăiesc pe el ajung să fie la fel de prețuiți ca o centrală electrică sau o turmă de vite.

Conservarea comunitară are avantaje și dezavantaje. Planurile de management pot fi afectate de lăcomie. Războaiele și crizele politice au distrus parcuri naturale gestionate de comunități. Dar în două țări din Asia Centrală, Tadjikistan and Kîrgîzstan, efortul a prins rădăcini promițătoare.

— Credeam că în conservare e vorba doar despre animale, spune Tanya Rosen, o bioloagă specializată pe metode de conservare comunitare, pe care le diseminează în cele două țări pentru grupul conservaționist american numit Panthera, cu sprijin de la National Geographic Big Cats Initiative. Dar 80 la sută din munca mea e cu oamenii — e despre marketing, diplomație, economie. După ce te ocupi de astea, animalele nu mai au nevoie de așa mult ajutor. Animalele au singure grijă de ele.

Cea mai grea parte la aceste soluții de conservare „la firul ierbii”, adaugă Rosen, e răbdarea. Rezultatele pot veni după ani de zile.

Un ofițer pentru faună sălbatică prezintă o listă de 20 de săteni care s-au oferit voluntari ca paznici de vânătoare, pentru a proteja animalele sălbatice dintr-o zonă de conservare comunitară din Munții Altai, Kîrgîzstan. Foto: A. JEGNARADZE

În Kîrgîzstan, circa 5.000 de locutori din două sate din Munții Altai, consiliați de Rosen, au fost de acord să adopte un moratoriu de cinci ani pe toate tipurile de vânătoare pentru a permite populațiilor devastate de ibex, urs și râs să se refacă. Planul sătenilor este de a redeschide, în cele din urmă, sute de mii de acri din pășunile lor verzi, dar accidentate, pentru safariuri de vânătoare sportivă și să construiască tabere de iurte pentru excursioniștii iubitori de natură. Douăzeci de localnici s-au înscris ca rangeri voluntari, între timp, ca să prevină braconajul.

În Aliciur, satul izolat de păstori din Tadjikistan, o asemenea organizare a comunității își arată deja beneficiile, atât pentru animale, cât și pentru oameni.

Nu doar că fauna de mult dispărută a revenit în zonă. Pentru prima dată, sătenii primesc jumătate din taxele plătite de străinii veniți la vânătoare de trofee, la mufloni sălbatici. Un permis pentru oile lui Marco Polo costă 45.000 $. Partea care revine satului Aliciur a fost alocată construirii a trei case pentru familiile sărace. Zece familii au de asemenea venituri lucrând ca ghizi de vânătoare, bucătari și gonaci de iaci pentru vânătorii străini.

— Unii străini zic că nu sunt de acord cu nici un fel de vânătoare, spune Atabaev, cel care organizează conservarea comunitară. Dar sunt mufloni și ibecși bătrâni care vor muri oricum, și aceia sunt cei pe care-i lăsăm să fie vânați.

Planul de conservare din Aliciur e optimist, cuprinzând mai multe paliere.

Sătenii vor să folosească natura înconjurătoare să atragă turiștii occidentali care trec cu bicicletele pe lângă casele lor, de pe altminteri dezolanta autostradă a Pamirului. Rezervația îi plătește și pe păstorii din zonă să își asigure țarcurile cu plasă de sârmă. Asta împiedică leoparzii de zăpadă să mai omoare oi, reducând conflictul dintre feline și oameni. Unele idei funcționează, altele nu. E o inovație în desfășurare.

Când am trecut prin Aliciur, școala din sat organiza în colaborare cu Panthera o tabără de elevi dedicată vieții sălbatice. Copii păstorilor desenau creaturi sălbatice pe care doar bunicii lor le mai văzuseră, și care acum trăiau din nou prin munții din jur, revenite acum ca parteneri în ale supraviețuirii.

20 septembrie 2017

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*