În cel mai îndepărtat colț al Afganistanului, o tehnologie veche de 2.000 încă macină făina — și viața.
Căsuța e pipernicită și fără ferestre, construită din pietre rotunde de râu, și se ridică, izolată, într-o vale sălbatică, de la mare altitudine, din Afganistan.
De la 20 de pași, începi să îi auzi huruitul: pereții emit un sunet straniu, oscilant, ca un suspin prelungit — un cântec blând, monoton, care rareori încetează. Ocazional, un bărbat și un băiat ies, aplecând-se, din intrarea neagră în lumina soarelui. Sunt acoperiți din cap până-n picioare cu praf alb. Arată ca niște făpturi palide din altă lume. Își șterg fața cu o cârpă. Intră la loc înăuntru.
Să fie vreun centru ceremonial? Să fie această căsuță de piatră vreun altar pentru un cult uitat? Să fie bărbatul și băiatul niște stafii?
Răspunsul la toate aceste întrebări este: da.
Îm interiorul micii construcții, o roată de granit de 300 de kilograme se rotește pe un ax de nuc. Axul este legat de niște palete de lemn. Un torent de apă ca gheața de pe un canal împinge paletele în cercuri neobosite. Apa vine de la un ghețar îndepărtat de pe granița afgano-pakistaneză. Ca printr-o magie, puterea fluidă a naturii atomizează grăunțele de grâu în nori de făină — un aliment al vieții pentru agricultorii de aici, ale căror mese principale constau din pâine și ceai. Bărbatul și băiatul lucrează împreună fără nicio poticnire, siluete pierdute în ceața de gluten. Sunt tată și fiu. Că se iubesc mult e foarte clar: tatăl curăță fața pudrată a băiatului. Băiatul mărunțel își privește tatăl atent, dornic să îi urmeze poruncile. Aparțin amândoi, poate, ultimei generații de morari tradiționali din lume.
Oamenii au folosit puterea apei pentru a măcina grăunțe încă din secolul I î.Hr.
În perioada aceea, istoricul Strabo a inclus o moară de făină pe lista bunurilor cucerite de romani în sudul Turciei. Mai devreme, un alt scrib clasic, posibil Antipatros din Tesalia, omagia într-un poem efectul eeliberator al morilor de apă asupra femeilor elene, care cândva își petreceau viețile asudând peste piue sau mori manuale, ca să își prefacă recoltele în pulbere:
Fenei care munciți la piuă, opriți-vă dară din măcinat
Dormiți până târziu, deși cocoșul vestește zorii.
Sarcina voastră e acum a nimfelor (apei)…
Morile de apă au fost primii roboți ai antichității.
Ubicuitatea lor în lumea agrară, din China și Arabia până în Europa, e dovada eficienței lor. Recensământul medieval intitulat Cartea Judecății de Apoi înregistra circa 6.000 de mori în funcțiune doar în Anglia pe la 1066 d.Hr. Această rețea hidroenergetică însemna cam o moară la fiecare 40 de gospodării. Și totuși, până la 1900 combustibilii fosili au făcut cea mai mare parte a morilor de apă ale omenirii să devină amintire.
Mai puțin în Coridorul Wakhan din Afganistan.
Izolați de munți de 6.000 m și de ani de război civil, bucurând-se de pâraie glaciare repezi, oamenii din acest teritoriu îndepărtat al provinciei Badakșan depind de musculatura verde a apei curgătoare pentru a supraviețui — pentru mâncare.
În sătucul Pigish, locuit de fermieri pașnici șiiți ismailiți, cinci mori de apă active huruie pe tot parcursul recoltei de toamnă. La fel ca în Europa medievală, fiecare moară e impozitată de guvern și fiecare moară aparține unei familii. Morăritul e o profesie onorabilă, transmisă mai departe moștenitorilor decenii sau secole de-a rândul. Fermierii își cară sacii de grîu la moară cu roabele. Aceste roabe sunt adesea făcute din scânduri grosolane. Oamenii din Wakhan își construiesc singur și casele din cărămizi de chirpici, își despică singuri căpriorii de plop pentru acoperiș, își cos singuri șeile de cânepă pentru măgari, își împletesc singuri frânghiile din păr de iac, își cioplesc singuri lopețile de lemn și își construiesc singuri apeducte de piatră. Aceste suprafețe manuale ale vieții fac Coridorul Wakhan extrem de plăcut de străbătut. Pune-ți palmele pe lemnul lustruit de piele al mânerului de salcie al unui topor. Corpul își aduce aminte.
Sultan, de 38 de ani, care ca și alți afgani folosește un singur nume, lucrează la mica moară de piatră împreună cu fiul lui, Shambe, de 9 ani.
Îi văd ultima oară în timp ce iau o pauză. Stau, în zdrențele lor decolorate, pe o pătură, lângă moară. Nu vorbesc. Moara vorbește. Se uită împreună spre valea luminată de soare, într-o relație de o delicată formalitate, sorbind aproape timid din ceștile lor de ceai, pe care și le toarnă unul altuia dintr-un ceainic ciobit de fier.
23 octombrie 2017
Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.