Nomazii aurului din Karakoram

Un prunc doarme lângă prospecțiunile unui căutător de aur din nordul Pakistanului. Foto: PAUL SALOPEK

Ah nu, nu murdar, nu copil murdar. Doar eu știu ce idei le vin în cap, chiar și oamenilor presupus decenți, când e în joc niște aur.”— The Treasure of the Sierra Madre (Comoara din Sierra Madre), de B. Traven (1927)

Râurile din văile glaciale ale Munților Karakoram, lanțul muntos de mare înălțime din nordul Pakistanului, se rostogolesc reci ca gheața și albastre-cenușii. Pe malurile unora din aceste ape îndepărtate stau mănuchiuri de corturi improvizate, ca niște resturi aduse de viitură. În corturi trăiesc familii de nomazi care cutreieră de la un torent la altul, trecând prin sită nisipul închis la culoare, în căutarea unor sclipiri aurii. E populația sonewal.

— Ne pricepem să scoatem aur din buzunarele râurilor, se lăuda Izzat Han, un căutător de pe jumătate cărunt, care de peste 25 de ani își încropește traiul de pe urma bogăției greu de obținut a Munților Karakoram. Trebuie să te uiți bine la râu ca să reușești. Te uiți cum curge apa. Alegi locurile unde se liniștește. Acolo se așează aurul.

Fratele lui, un bărbat stafidit, Jahangir Khan, folosea o rangă ca să ridice niște bolovani cât pepenii de-a lungul râului Gilgit, să poată ajunge la nisipul ud de dedesubt.

— Nu e ușor, a spus el, gâfâind. Și-a ridicat palmele bătucite de muncă. La sfârșitul fiecărei zile îmi sângerează degetele.

 PLECAREA DIN EDEN

Copiii și femeile lucrau și ei la prospecțiunile de pe râu, la nord de orașul Gilgit. Nepoata adolescentă a lui Izzat Han, Hafiza, și băiatul lui de 12 ani, Obeid, cărau cu schimbul sacii plini de nisip. O noră tânără, Nisha, scutura cu orele un șaitroc, turnând apă cu polonicul ca să spele particulele mai grele de aur. Ca în multe alte familii din casta de mineri sonewal, niciunul din copii nu mergea la școală. Mai târziu, în tabără, Han avea să folosească mercur extrem de toxic ca să purifice recolta zilei: o mărgică de aur pur în valoare de circa 40 de dolari.

— O zi bună, radia Han.

Gilgit-Baltistan, asprul district himalayan din Pakistan unde ostenesc spălătorii de aur sonewal, e vestită de mii de ani ca o regiune bogată în minerale.

Acum peste două milenii, istoricul grec Herodot descria furnici uriașe cât vulpile într-un loc care ar fi putut fi Gilgit-Baltistan: insecte mitice care și-au săpat prin peisaj tunelurile, scoțând mormane de praf de aur pe care negustorii îl transportau apoi în secret, cu caravanele de cămile, în timp ce furnicile dormeau în timpul arșiței de la amiază. (Un cercetător modern sugerează că animalele erau de fapt marmote.) Călătorii medievali pe Drumul Mătăsii din Karakoram au trâmbițat mai târziu despre bogățiile acestor munți, în rubine și aur. Și astăzi guvernul pakistanez estimează că în regiune sunt cel puțin 11 zăcăminte de aur viabile din punct de vedere comercial. Cei aproximatic 46 de miliarde de dolari investiți de China în țară — drumuri, comunicații, baraje și alte proiecte de infrastructură construite ca parte a Coridorului Economic China-Pakistan — vor impulsiona probabil mineritul industrial în zonă.

Obaid Alam Han, de 12 ani, își ajută familia să își caute greu-încercatul noroc în apele glaciale din Gilgit-Baltistan. Foto: PAUL SALOPEK

Dar deocamdată, populația sonewal lucrează aproape în exclusivitate pe râuri, pleoscăind prin apele aluvionare după firișoare de minereu strălucitor, șaitroc după șaitroc.

„Sonewal e o rasă ciudată de oameni”, scria cu stereotipurile epocii William Brown, un ofițer britanic trimis la post în izolata regiune muntoasă în anii ’40, în cartea lui, Rebeliunea Gilgit. „Hălăduiesc în sus și în jos pe malurile Indusului și spală praful de aur din nisip și mâl. Uneori, norocul le poate aduce o mică avere; în mod normal, existența lor e destul de precară. Sunt o comunitate mică, fericită și inofensivă, le place să cânte și să danseze, și personal cred că sunt de neam romani, rude cu țiganii.”

Nu există nici o dovadă care să-i lege pe sonewal de romi, cum sugera Brown. Dar ei cutreieră în continuare zona, ca odinioară. Puțini orășeni din jur ajung să se căsătorească în neamul lor. Copiii rămân în cea mai mare parte needucați.

— Asta-i viața pe care o știm, a spus Han, împachetând o mică picătură de aur într-o bucată ruptă de plastic, ca s-o vândă mai târziu bijutierilor din Gilgit.

 

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*