Pe jos prin Pakistan, evitând o lume în mișcare

Partenerul de drum Navid Khan își croiește drum spre sud, pe Grand Trunk Road, lângă Dina, Pakistan. Foto: PAUL SALOPEK

Mergem pe jos pe Grand Trunk Road.

Nu e absolut nimic neobișnuit în chestia asta.

Grand Trunk Road e foloit ca o cale pentru pietoni de circa 2.300 de ani. E unul din cele mai vechi drumuri pentru oameni și mărfuri din Asia — și probabil din lume. Leagă Golful Bengal, de pe coasta luxuriantă, tropicală a Indiei, de podișurile înalte, uscate și bătute de vânturi ale îndepărtatului Afganistan.

Astăzi guvernul Pakistanului a creat o scurtătură modernă — o autostradă rapidă, fără suflet, construită din kilometru după kilometru de beton steril — care ocolește benzile istorice, mai cotite, acum blocate de trafic, de pe Grand Trunk Road. Și totuși GT, cum i se spune local, încă merge înainte, haotic. Vuiește de zgomotul traficului mixt: camioane viu colorate, ricșe motorizate, mașini, biciclete, călăreți, tractoare și mii de pietoni dezorientați. Toți acești oameni, animale și vehicule merg, fără vreo regulă evidentă, luptând-se pe fiecare metru pătrat de spațiu de pe centura îngustă de asfalt a șoselei. Viața pe Grand Trunk, care șerpuiește mii de kilometri spre est prin India, nu s-a schimbat vizibil în secolul de când Kipling a descris-o în Kim:

„Toate castele și felurile de oameni se deplasează aici. Iată! Brahmani și paria, bancheri și spoitori, bărbieri și negustori, pelerini și olari — întreaga lume într-un du-te vino. Pentru mine e ca un fluviu din care sunt extras ca un buștean după viitură.”

De aceea simplii navetiști — spre deosebire de adevărații călători — o evită astăzi.

Partenerul meu de drum, Navid Khan, și cu mine, mergem pe Grand Trunk Road 300 de kilometri, traversând Punjabul din capitala pakistaneză Islamabad până în orașul-cetate Lahore. Timp de trei săptămâni, ne ferim de șoferii homicidali. Ne aplecăm înainte, ca în bătaia unei furtuni, încordându-ne prin zidul sonic de zgomot asurzitor al motoarelor. (Mergând la doi pași depărtare, pe marginea drumului, trebuie să zbierăm unul în urechea celuilalt dacă vrem să ne facem auziți.) Ne ștergem fața cu șervețele la sfârșitul zilei. Șervețelele se fac negre de la fumul de eșapament. Strănutăm astroizi de carbon din nas, din plămâni. Poluarea de pe șosea e atât de densă încât reflectă lumina: o ceață usturătoare din iad. În Rawalpindi întâlnim prima dintre vacile din fibră de sticlă. Sunt în mărime nturală. Stau între sensurile de mers.

— Municipalitatea le-a comandat, explică Mohamad Mehtab Ansari, un sculptor în fibră de sticlă care locuiește pe GT. Îți aduc aminte de viața la țară.

Nu prea îți aduc. (Parte din vaci sunt violet.)

Grand Trunk Road lângă Rawat: plin de mașini, camioane, biciclete și motorete — și vegheat de un brontozaur din fibră de sticlă. Foto: PAUL SALOPEK

Nu e greu să săm de Ansari. Ce altă casă de pe Grand Trunk Road are în curtea din față un brontozaur de 10 metri? Ansari ne arată pe telefon o galerie cu lucrările lui mai vechi: un cal uriaș, un leopard, alte vaci.

Se apropie mai mulți bărbați în civil. Se adună în fața telefonului lui Ansari.

Cine sunt acești străini?

Sunt tineri ofițeri de informații militare, trimiși să ne însoțească —discret, la câteva sute de metri în spate. E pentru propria noastră securitate, ni se spune. Noi le răspundem: nu e necesar. Dar protestele sunt inutile. Totuși sunt băieți buni.

— Nu vreți să-l sunați pe maior? îl roagă unul dintre ofițeri pe partenerul meu, Navid Khan. Puteți să-i spuneți că nu aveți nevoie de noi?

Spune că îl dor picioarele.

*          *          *

Cine a construit Grand Trunk Road?

Scriitorul pakistanez Salman Rashid îim acordă laurii pentru această realizare lui Chandragupta, remarcabilul întemeietor al Imperiului Maurya (321-185 î.Hr.) Chandragupta a fost marele unificator al subcontinentului indian. Crescut de un păstor de vite, el a construit în Asia de Sud și Centrală un imperiu care, cu întinderea sa de 13 milioane de kilometri pătrați, egala teritoriile cucerite de Alexandru Macedon și, mai târziu, de Roma. A cedat tronul de bunăvoie și a murit sărac, în rasa de călugăr jainist, după ce s-a înfometat singur într-o peșteră. De ce probabil nu ați auzit de Chandragupta? Poate pentru că nu vi s-a predat decât istoria occidentală. Adică ați învățat doar o mică parte din extraordinara poveste a lumii.

Rashid, scriitorul, citează din Indika, jurnalul ținut de un diplomat al Greciei antice la curtea din Maurya.

Indika ne spune că Chandragupta avea echivalentul unui departament modern al autostrăzilor, ai cărui supraveghetori aveau grijă ca drumurile să fie în perfectă stare. Că existau hanuri la intervale echivalente cu o zi de mers și că aceste drumuri erau umbrite de copaci rămuroși. Slavă domnului încă nu se găsise vreun idiot să aducă blestematul de eucalipt din Australia. La răscruci, semnele le spuneau drumeților care târg sau oraș se găsea în ce direcție și, probabil, pe ele nu erau lipite afișe, cum se întâmplă în Pakistanul de azi.

În Punjab, un copac stă santinelă lângă o veche cale ferată din Wazirabad. Foto: PAUL SALOPEK

*          *          *

Traversăm râul Chenab, unul din afluenții Indusului, pe un pod înalt.

Există o legendă faimoasă despre Chenab.

Sohni, o frumoasă fată de olar, se îndrăgostește de un mndru păstor de bivoli pe nume Mahiwal. Amorul lor e interzist de legile stricte ale castelor. Dar când au reușit asemenea obstacole să oprească dragostea în loc? Cei doi se întâlnesc în secret noaptea pe malul râului. Sohni vâslește spre iubitul ei. Traversează Chenabul mâlos într-un vas mare de lut. Într-o zi, o cumnată geoasă o vede pe Sohni întrocând-se de la rendezvous și îi înlocuiește vasul de lut ars cu unul nears. Vasul se dizolvă în apele râului. Sohni îl strigă în ajutor pe Mahiwal. Mahiwal sare în apă să o salveze. Se îneacă amândoi.

Nenumărate cântece, poeme și filme de la Bollywood films comemorează pe acești Romeo și Julieta ai Punjabului. Când îi spun unei prietene din Islamabad, Husanara Mahmud, că traversez Chenabul, îmi cântă o versiune a poveștii pe WhatsApp.

— Viața tinerilor s-a schimbat ult de atunci, spune Areeba, de 24 de ani, o studentă la advertising, îmbrăcată șic, care soarbe o cafea cu gheață la un Starbucks de pe malul nordic la râului. Be vremea aceea, fetele nu aveau libertatea să se miște, nici măcar să meagă singure într-un spațiu public, fără a fi obiectul bârfelor, spune ea. Era vremea căsătoriilor aranjate.
Logodnicul ei, un absolvent de economiede 26 de ani pe nume Nauman, încuviințează din cap.
— Cu timpul, oamenii devin mai educați, spune el. Familia mea are vederi largi.
Cei doi plănuiesc să se căsătorească la anul. Sunt un cuplu modern, din dragoste. Peste câteva zile, Nauman îmi scrie un SMS: vor să rămână anonimi în articol.
— De ce?  întreb, perplex.
— Familiile noastre nu sunt de acord, îmi răspunde. Așa că vă rog cu umilință să ne schimbați numele și să ne blurați fotografiile.

*          *          *

Mergem mai departe.

Trecem de lanuri de grâu de un verde atât de incandescent că îți ard ochii. Trecem pe lângă desișuri de marihuana sălbatică.

Dormim în casele fermierilor. În hoteluri cavernoase aflate lângă săli de nunți la fel de gigantice și cubice. ( La nunțile din Pakistan listele de invitați conțin sute de nume.) ne așternem paturile la popasuri de camionagii. Ne desfacem sacii de dormit într-un post de poliției.

Oridunde ne aflăm pe Grand Trunk Road, în fiecare direcție de pe roza vânturilor, sub ochii noștri se derulează o istorie personală. Așa a fost mereu pe tot parcursul istoriei omenirii. Până mai ieri, când ne-am închis în vilele noastre din suburbii sau în apartamentele urbane, cele mai multe drame, triumfuri și dureri erau trăite în public. Iar GT este încă o asemenea scenă. Aici, niște bătrâni se ciondănesc într-o frizerie în aer liber. Acolo, o femeie șterge la fund un țânc. Școlarii joacă cricket în praf, la un pas de traficul infernal.

Traversăm un alt râu, Jehlum. Alexandru cel Mare a invadat Asia de Sud pe aceste maluri nisipoase fierbinți în primăvara anului 326 î.Hr. A fost limita cuceririlor sale. Soldații lui, epuizați și sătui de luptă, au amenințat că se vor revolta mai curând decât să continue campania în India.

Punjabul era bogat pe atunci: o vastă oază agricolă. Rămâne la fel și azi. Suntem invitați la Moara de Orez Usman. Vreo 2.000 de saci de orez basmati super sunt decorticați aici zilnic, cu mașini atât de pur mecanice încât nu par doar din alt timp, ci dintr-o lume cu totul dispărută.

 

Video PLECAREA DIN EDEN

Un fermier, Mohamed Saim, cosește trifoi pe tarlaua de alături.

Îl aud pe Saim vorbind de unul singur în timp ce lucrează. Răsucește lama coasei. Și totuși, e antrenat într-o conversație constantă — dar cu cine? Nici un suflet pe tot terenul lui de câțiva acri! Când ne apropiem să investigăm, zâmbește larg. Își scoate fesul împletit. Sub el, prin peste ureche, un telefon ieftin.

— Vorbeam cu nevastă-mea, spune. O să avem un copil, vorbeam cum să îi aranjăm camera.

Video PLECAREA DIN EDEN

Mergem mai departe, Navid și cu mine, înfruntând torente de mașini și camioane care râgâie zgomotos gonind pe Grand Trunk Road.

Vom ajunge pe malurile râului Ravi, aproape de porțile orașului Lahore, într-un asfințit plin de smog. Formele străvechi ale cămilelor de povară îngenunchează lângă asfalt, apărând și dispărând în lumina farurilor în mișcare. Relicve ale defunctului Drum al Mătăsii.

Și totuși ce îmi amintesc cel mai mult din acest marș de pe GT nu e istoria romanțată a trecutului său îndepărtat. Nici nu mă bântuie prezentul său înnebunitor: teribilul asalt asupra simțurilor — țiuitul dureros al urechilor, noaptea, amețeala dinainte de culcare după ore în bubuitul traficului. Sau lingurițele de mâzgă de pe drum pe care le-am înghițit zilnic. Sau efortul mental de a concura la fiecare pas de pe drum cu un întreg subcontinent în miscare. Nu. În schimb, ce îmi revine extrem de viu în minte sunt momentele când această lume gălăgioasă se cufunda, pentru o clipă, în căușul unui chip abia zărit.

Ca fruntea concentrată a unui vânzător de portocale care a ieșit din spatele tejghelei când ne-a văzut spropiindu-ne pe jos. A luat poziție de drepți, în shalwar kameez-ul lui onosit, intonând singurele cuvinte englezești pe care le știa: „Happy birthday to you.”

Sau ca zâmbetul unui om cu barbă albă împingând o bicicletă pe un drum de țară. S-a oprit la trecerea noastră și a ridicat o mână. „Bună ziua, tinerilor!” a strigat, atât de tare încât era clar că nu pe noi ne vedea. Vedea mirajul propriei lui tinereți. Sau al morților lui de demult. O himeră care rătăcise pe aceleași cărări, într-o vreme în care toată lumea încă mergea pe jos. Și în pofida evidențelor, în pofida oricărei probabilități, fața lui zbârcită exprima atâta consolare, încât a trebuit să-mi întorc eu fața, ca ghidul meu, Navid Khan, să nu îmi vadă umezeala din ochi.

4 aprilie 2018

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*