Bun rămas, Pakistan

Orizontul vechiului oraș fortificat Lahore din Pakistan. Foto: PAUL SALOPEK 

Să străbați lumea pe jos e ca un dans.

Faci un pas în sus, pe un ghețar: aluneci doi înapoi. Mașinile te iau drept un stârv de pe marginea șoselei: faci piruete în jurul lor. Avansezi încet pe un pod suspendat legănându-se cu mult deasupra unui râu din  Himalaya: îți întinzi brațele ca un trapezist dansator de flamenco. Astfel, fiecare pas pe care îl faci pe suprafața Pământului devine o coregrafie a anticipației.

Partenerul tău e peisajul. El conduce. Tu îl urmezi.

*          *          *

Pe bărbatul cu piciorul tăiat îl întâlnim în a doua zi de mers prin Pakistan.

Doi colegi de muncă îl cară în susul unui canion din Karakoram. E un muncitor la drumuri din Chelas, un om nenorocit. O alunecare de teren i-a smuls piciorul stâng de sub genunchi. Laba lipsă e îngropată pentru totdeauna jos, în albia râului, sub tone de gnais. Ar trebui să fie mort. Îl cară de multă vreme. A pierdut deja mult sânge.

Navid Khan, partenerul meu de drum pakistanez, își folosește cureaua pe post de garou. Sătenii îl urcă pe amputat într-un Jeep. Eu îi leg ciotul de un mâner de deasupra ușii. E ca să mai oprească sângerarea. Șoferul, trezit din somn, nu se grăbește. Cutreieră prin sat în căutarea unei bucăți mari de plastic. E îngrijorat de petele de sânge de pe tapițerie. Cel mai apropiat spital e la Gilgit, la cinci-șase ore de mers, majoritatea pe drumuri proaste.

— Rezistă prietene, îi spun omului cu un singur picior, prostește, în engleză. O să scapi cu bine. E un uriaș bărbos într-un shalwar kameez. Îmi face semn cu degetul mare în sus, de parcă ar fi înțeles.

Nimic pe lumea asta nu merge cum ar trebui. Rezistăm hrănindu-ne cu supa lungă a speranței. Ne dezamăgim unii pe alții.

Dar în restul zilei, în timp ce coborâm prin Valea Chapursan Valley, Khan și cu mine nu putem să ni-l scoatem din minte. Omul acela zdrobit n-o să mai danseze niciodată, admițând că reușește să supraviețuiască. Și totuși nu s-a plâns nici măcar odată, cu tot chinul lui. Vorbea calm, cu voce normală, în timp ce viața i se scurgea, roșie, în praf și peste pietre. Zâmbetul lui era larg și îmbărbătător. El ne liniștea pe noi.

*          *          *

Cultivatorul de mere Jan Ali și familia lui la Kyhber. Foto: PAUL SALOPEK

Khyber e un mic sat din Gilgit-Baltistan. Plopii ard galbeni deasupra caselor din cărămidă de chipici.

În bucătăria caldă a lui Jan Ali, o fată de șapte ani cu părul negru dansează. O văd prin prin ușă — îngânând ceva fără melodie, învârtindu-se în cercuri. Numele ei în limba wakhi înseamnă „lumină”.

— Voi aveți cele mai grozave nume, îi spun lui Jan Ali. Noi nu avem decât Alice sau Mary.

— Sau Sapphire (Safir), sau Candy (Bomboană), adaugă partenerul meu de drum, Navid Khan. E un fost membru al marinei militare.

Lumina are paralizie cerebrală. Uneori își lovește capul de perete și scuipă câinii. Tatăl ei, Jan Ali, cultivator de mere și adept al lui Aga Khan, s-a ruinat mergând pe la doctori. Iese cu familia în fața casei ca să-și ia rămas bun de la noi: un bărbat cu umerii căzuți și ochii triști.

Dar merele lui!

Ni le împinge în mâini de parcă ar fi nimica toată. Ca și cum ar fi niște biete prostioare. De parcă în culoarea lor minunată, în aroma incomparabilă și în gustul lor dulce n-ar ascunde, așa cum o fac de fapt, sugestia unei lumi cu mult mai bune.

*          *          *

Un tânăr vânzător de dulciuri își face meseria în Lahore. Foto: PAUL SALOPEK

Un agent militar îndesat încuviințează respectuos din cap când mă plâng că sunt urmat prea îndeaproape și e de acord să rămână mai în urmă. Pe mai bine de 25 de kilometri, pe dealurile accidentate de la poalele Himalayei, ne urmează de la mare distanță, pe jos. În seara aceea, îl văd întrând șontâc în hanul de pe marginea drumului. Navid și cu mine îl invităm la masă. Zică că durerea nu e gravă. A fost împușcat în picior sus, în Teritoriile Tribale sub Administrație Federală.

*          *          *

Dansatoare la o nuntă în Islamabad. Foto: PAUL SALOPEK
Ca-n pas de vals, intrăm în Islamabad în timpul unui protest politic. Ne unduim pe lângă șirurile de polițiști care țin în frâu mulțimile ce cer legi ale blasfemiei mai stricte. La hotel, bem margarite fără alcool.

E sezonul de nunți în Pakistan.

Să spui că Pakistanul e obsedat de nunți e un eufemism absurd. Părinții încep să planifice și să economisească pentru nunta copiilor de îndată ce se nasc. Nunțile sunt investiții uriașe. Sunt invitați sute sau uneori mii de oaspeți. Rochia de mireasă elaborată, zestrea formată din aur și nestemate, un ospăț pentru o săptămână, plus închirierea unei săli enorme pot costa o avere. (Mii de astfel de locații pentru banchete stau înșirate la marginea fiecărui oraș mai măricel din Pakistan.) Un expert financiar pakistanez nota că în general un profesionist din clasa mijlocie poate cheltui de 40 de ori venitul mediu anual (circa  1.500 $) pe nuntă. Dacă se poate, ar trebui chiar mai mult. Dacă pui laolaltă mania mariajelor din Pakistan și pe cea din India, doar industria modei pentru nunți din Asia de Sud valorează o sută de miliarde de dolari pe an.

Două prietene din Islamabad mă invită la o nuntă. Insistă să port tradiționalul și elegantul shalwar kameez, costumul național. Sala de banchete e mai mare ca un hangar pentru un avion jumbo. E decorată cu sute de aranjamente florale. Echipe de tineri, bărbați și femei, dansează cu pași știuți sub luminile albastre.

Sunt singurul bărbat — printre sutele îmbrăcați în costume occidentale — în port tradițional.

*          *          *

 Video PLECAREA DIN EDEN

Am parcurs în jur de 1.000 de kilometri de drum împreună, Navid Khan și cu mine.

Și apoi am intrat în Lahore.

Lahore e capitala culturală a Pakistanului. A fost stăpânită de două renumite imperii ale dansului: Mogul și Sikh. Astăzi, orașul împrejmuit e încă presărat de frumoase și vechi palate, băi de aburi și moschei.  Aleile sunt ticsite de mașini, care cu boi, motociclete, pietoni, ricșe. Cum reușesc locuitorii aceștia, curgând în flux neîntrerupt, să danseze unul pe lângă celălalt, e un mister cotodian: o micro-migrație de milioane de suflete din suburbii spre centru și înapoi la fiecare 24 de ore. Guvernul, copleșit, a inaugurat un metrou făcut de chinezi. Un computer cu inteligență artificială, de concepție australiană, se străduiește să mențină sub control orarul autobuzelor.

Ne strecurăm în Lahore prin aglomerata Timber Market. Un om pe nume Mohamad Ishfak dansează aici, bătând din picioare, pe movilițe de lut. E un meșter de cuptoare tandoor. Tropăitul lui ritmic transformă asfaltul orașului într-un sat din Punjab.

 Video PLECAREA DIN EDEN

Vizitez instituția pentru sănătate mintală Fountain House. Furnizează servicii sociale pentru sute de khawaja sara săraci, dansatorii transgender de la curtea din vechiul oraș, care sunt printre cei mai marginalizați oameni din Pakistan. (Câteva luni mai târziu, un dansator khawaja sara va deveni primul prezentator de știri transgender al țării. Pakistanul conservator e un loc complex.)

În Lahore există sushi și un festival de literatură de talie mondială.

Există un templu sufit — loc de rugăciune pentru islamismul moderat — care a fost ținta unui atentat sinucigaș cu bombă al fundamentaliștilor în 2010 și un parc public unde a avut loc un atac sinucigaș cu bombă al talibanilor în 2016, de Paști, când ținta au fost minoritarii creștini. Există Diwan-i Khas, Sala pentru audiențe private: acum 400 de ani, Jahangir, Împăratul Lumii, a instalat un clopoțel de aur desupra patului său, care putea fi sunat, cu un lanț de aur, de orice cetățean care avea o plângere.

*          *          *

Un dansator pakistanez, nederanjat că are doar un picior, se alătură paradei marțiale de la punctul de frontieră Wagah, spre India. Foto: PAUL SALOPEK

Abia dacă am văzut câțiva străini cât timp am străbătut 1.023 de kilometri pe jos prin Pakistan.

Niște ingineri chinezi la un baraj. Niște diplomați occidentali ascunși în spatele unor ziduri înalte la Islamabad. Timp de cinci luni, de când am urcat pe înzăpeziții Munți Karakoram din Afghanistan, am mers pe unde am vrut. Parcă aș fi avut întreaga națiune de 193 milioane de oameni doar pentru mine. E dificil să transmit cât de bizară e experiența asta la începutul secolului XXI. E ca și cum ai pătrunde în Lumea Celorlalți, când Celălalt ești tu.

Wagah e unul dintre puținele puncte de trecere între Pakistan și India. Se află pe una dintre cele mai militarizate frontiere din lume.

Cele două guverne rivale se împăunează cu drapele și parade de trupe la punctul de tecere închis cu porți. Și totuși pe partea pakistaneză mai poți vedea și: un bărbat singur care dansează, învârtindu-se ca un derviș amețit, într-un singur picior. E un amputat. Navid Khan mă informase, pe parcursul lungii noastre călătorii împreună, că victima alunecării de teren pe care am ajutat-o în munți a scăpat de fapt cu viață. Îl îmbrățișez pe Khan de rămas bun.

Pakistan înseamnă „tărâmul celor puri” în limba urdu. Din fericire, nu există un asemenea Pakistan pe Pământ. De cel real mi-e deja dor.

3 mai 2018

 Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*