Râul crăpat

Un navetist trece pe lângă un kos minar — o piatră de kilometraj veche de 500 de ani ivită din câmpurile verzi ale Punjabului, în nordul Indiei. Foto: ARATI KUMAR RAO

„Ascultă, o, Doamne al râurilor care se adună, tot ce e în picioare va cădea, dar mișcarea va rămâne pe vecie.” ― poemele religioase ale lui Basavanna.

Când Pakistanul și India și-au câștigat independența în 1947, decupând vechiul Imperiu Britanic în două state rivale, unul predominant musulman și altul în cea mai mare parte hindus, ferocitatea divizării a dislocat aproape 15 milioane de oameni și s-a soldat cu sute de mii de morți.

Dar multe alte lucruri au fost rupte în două.

Unitățile armatei coloniale s-au fisurat de-a lungul liniilor de partiție. O istorie împărtășită a fost împărțită, bob cu bob, în colecțiile de artefacte ale muzeelor. Alte bunuri publice — locomotive, rezerve de aur, instrumentele muzicale ale fanfarei poliției din Lahore — au fost și ele divizate, nu fără resentimente. (O încăierare s-a iscat cu privire la cui îi revine trombonul.) Chiar și pacienții de la spitalele de boli mintale au fost schimbați peste noua graniță. „La doi sau trei ani după Împărțire, guvernele Pakistanului și Indiei au decis să facă schimb de nebuni exact așa cum făceau schimb de prizonieri civili”, scrie Saadat Hasan Manto în deschiderea causticei sale povestiri Toba Tek Singh despre amarul divorț indo-pakistanez. „Nu pot spune daca decizia a avut sau nu sens. În orice caz, o dată pentru schimbul de nebuni a fost fixată după conferințe la nivel înalt pe ambele părți ale frontierei.”

Tot în acest fel a fost tăiat în două și marele fluviu Ind, lung de peste 3.500 de kilometri.

Resham Singh, un fermier indian ale cărui terenuri se termină la frontiera cu Pakistanul. Foto: PAUL SALOPEK

Trei afluenți estici — Sutlej, Beas și Ravi — i-au revenit Indiei. Două râuri vestice și canalul principal — Jhelum, Chenab și Indul — i-au fost transferate Pakistanului. Pentru fermierii musulmani, sikhși și hinduși care cândva împărțeau lunca fertilă a fluviului, asta nu era decaât un alt gest de lunatici. Cum putea orice guvern să despartă vasta entitate lichidă, suplă, care se întindea pe mai bine de un milion de kilometri pătrați de pe suprafața Pământului? E ca și cum ar fi încercat să împară în două aerul, sau ploaia, sau pe Dumnezeu.

Merg pe jos prin lume.

Săptămâni în șir am cutreierat la pas verdele bazin al Indului, deplasându-mă în ritmul unui firicel lent de apă prin lanurile de grâu ale Pakistanului. Din Lahore am luat-o la stânga și am trecut granița militarizată spre India. Într-o parcare de după birourile de imigrație mă aștepta Arati Kumar Rao.

Cine e Arati Kumar Rao?

Noua mea parteneră de drum. Posesoare a trei masterate: biofizică, inginerie pedagogică și administrarea afacerilor. O fostă directoare corporatistă care a abandonat suprafețele artificiale ale vieții globale pentru pădurile umede, vârfurile înghețate, deșerturile ca furnalele și mlaștinile sărate ale Indiei ei de baștină. O fotografă talentată a suferințelor râurilor periclitate din țara ei. Pictoriță. Poetă. Iubitoare de drumeții. Kumar Rao a menținut un ritm alert de 6,5 km pe oră sub soaele criminal din Pujab. A identificat fiecare animal și multe dintre plantele pe care le-am întâlnit în cale. A salutat toate păsările sălbatice —cântătoare, papagali, francolini, drongo, bufnițe, egrete — cu un „Hei, frumoaso!” Voia să găsească un delfin de apă dulce.

Delfinii de apă dulce sunt veri apropiați ai celebrelor mamifere marine.

În cazul acesta, căutarea noastră se referea la Platanista gangetica minor, adică delfinul de Ind, o specie periclitată. Cântărind în jur de 100 kg, e o creatură de argint viu, la fel de alunecoasă și schimbătoare precum canalele vechi de cinci milioane de ani ale Indusului însuși. Strămoșii lui au ieșit din mările primordiale, apoi s-au preschimbat într-un carnivor terestru cu patru picioare care a hălăduit pe malurile râurilor din Eocen înainte de a redeveni acvatic. Barajele și poluarea au adus delfinul de Indus în pragul extincției. Mai puțin de 2.000 de exemplare mai supraviețuiesc în sălbăticie. Mai toate se agață de viață în râurile pakistaneze. Să cauți specimene vestigiale în apele indiene, unde delfinii apar mai mult în amintiri colective tot mai vagi, e ca și cum ai căuta un unicorn.

*          *          *

Kumar Rao și cu mine am mers spre est, până la Amritsar.

La Amritsar se află faimosul Templu de Aur, locul cel mai sacru al shikhșilor. Orașul e asociat și cu masacrul din Jallianwala Bagh, probabil cea mai notorie crimă din istoria Indiei Britanice. Pe 13 aprilie 1919, pe un câmp înconjurat de ziduri, cu căile de ieșire blocate, trupele conduse de generalul Reginald Dyer au împușcat sute de cetățeni neînarmați care protestau împotriva regimului colonial.

— Britanicii nu și-au cerut niciodată scuze, a spus Deepak Seth, tânărul ghid de la muzeul memorial. Străbunicul lui Seth a fost ucis atunci. Le-au oferit compensații familiilor, a adăugat. Familia mea nu i-a acceptat. Bani mânjiți cu sânge.

Tempul de Aur al sikhșilor din Amritsar. Foto: PAUL SALOPEK

Până la urmă vine scadența. Asta înseamnă karma. După nici o generație, britanicii au plecat — au fugit — din Asia de Sud.

Cu ocazia independenței, un avocat londonez pe nume Cyril Radcliffe a dezvelit granița de 1.900 km dintre noile națiuni ale Pakistanului și Indiei. Această linie etnică trebuia să separe populațiile mixte din  Punjab, grânarul regiunii, care a fost tăiat în două. Radcliffe și-a finalizat studiul în doar 40 de zile. Nu mai pusese niciodată piciorul în Asia de Sud. (Ignoranța, susțineau autoritățile coloniale, garanta imparțialitatea.) Îngrozit când granița lui improvizată a stârnit revolte și vărsare de sânge în ambele țări Radcliffe a refuzat plata de 40.000 de rupii, și-a ars documentele și a părăsit India, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

De atunci, cei doi vecini au purtat jumătate de duzină de războaie, cele mai multe cauzate de contestatele frontiere.

— Până acum vreo doi ani, mai puteam să vorbim cu fermierii pakistanezi peste gard, spune Resham Singh, un cultivator de grâu indian prietenos ale cărui terenuri de lângă Amritsar sunt acum feliate de o zonă de siguranță de 7 metri, fortificată cu cazemate și sârmă ghimpată. Soldații de ambele părți apar când secerăm, eu și pakistanezii. Acum nu mai putem să spunem nimic.

*          *          *

În fiecare dimineață era mai cald. Temperaturile au atins și apoi au depășit 38 de grade. Kumar Rao și cu mine mergeam asudând spre sud.

Pe lângă paralelorgrame nesfârșite de grâu clonat.

Pe lângă zeci de temple sikhșe, acoperite de domuri albe, grațioase, unde voluntarii le ofereau mese simple, constând din orez cu dal, tuturor trecătorilor.

Printre armade asurzitoare de tractoare care umpleau cerul cu muzică pop punjabă, prin boxe de discotecă legate de scaunul șoferului. De ce? E greu de spus. Extratereștii care ar vizita Punjabul ar privi uimiți —cu degetele bine înfipte în urechi. Era ca și cum un cult al surzilor ar fi inventat niște mașinării puternice, nu ca să cultive de mâncare, nu ca să are și să secere, ci ca să traverseze peisajul pe niște trasee maniacale, performând un ritual ciudat și neobosit — emițând în tot universul incantații de slavă vesele, ritmate și răsunătoare către cine știe ce zeu nevăzut. Dar nu: erau fermierii punjabi la lucru.

Un păstor își îndeamnă animalele peste niște câmpuri aride din bazinul Indului, o regiune unde consumul de apă este uriaș — și nesustenabil. Foto: ARATI KUMAR RAO

India a fost unul din primii războinici triumfători ai Revoluției Verzi.

Semințe super-productive, îngrășăminte și pesticide, tractoare și pompe de irigații motorizate, toate au împătrit producția agricolă a țării din anii ’60 încoace. Astăzi, cei 1,2 miliarde de locuitori ai Indiei beneficiază de auto-suficiență alimentară. Fermierii ei exportă cereale și fructe. Și totuși aceste câștiguri sunt tot mai definite de costuri de mediu abrupte și îngrijorătoare. Chimicalele din agricultură poluează acviferele din vitalul bazin al Indusului. Agricultura industrială consumă doze halucinante din cantitățile finite de apă. La nivel național, până la jumătate dintre indieni — 600 de milioane de oameni — se confruntă cu „penurie de apă mare până la extremă”, potrivit guvernului.

— E greu să nu te simți copleșit, mi-a spus Kumar Rao, în timp ce mergeam pe un drum de fermă topit, care vuia de tractoare trăgând încărcături de tărâțe cât casa. Ea a petrecut ani de zile documentând devalizarea resurselor de apă ale Indiei. Negarea noastră e o formă de orbire în masă, spune ea.

Pescarii nomazi aruncă plasele în curenții nămoloși ai râului Beas, unde trăiesc ultimii delfini de Ind ai Indiei. Foto: ARATI KUMAR RAO

Pentru a rumări un delfin trebuie mai întâi să găsești un râu.

Pe jos, asta nu e o treabă tocmai ușoară în Punjab. Kumar Rao și cu mine am navigat printr-un labirint de canale, stăvilare, conducte și diferite ale moduri de transport al apei. Acest sistem capilar construit de om făcea vechile albii verzi ale afluenților Indusului aproape nerelevante ca entități geografice. Când am dat peste confluența dintre râurile Beas și Sutlej ne-a întâmpinat un zid de beton: barajul Harike. Turna apă de irigații confiscată, spumegând albă precum zăpezile de la izvorul Indului din Tibet, în peisajul brun al Deșertului Thar din Rajasthan.

*          *          *

Delfinul de Indus e un vânător orb.

După ce a înotat milioane de ani prin curenții plini de aluviuni ai Indusului, delfinii și-au pierdut cristalinul ochilor. Nu pot diferenția decât între întuneric și lumină. Dau de urma pradei folosind ecolocația. Își folosesc aripioarele pentru a scoate de pe fundul râului moluște și crustacee. Mamele delfin au fost văzut purtându-și pe spate puii.

— Pe aici nu mai există bhulan! ne informează sigur de el un localnic musculos care își spune Maiorul Hindustan, într-un sat de pe râul Beas, la câțiva kilometri în amonte de barajul Harike. Bhulan e numele local pentru delfinii de Ind.

Maiorul Hindustan lucra la un mic circ ambulant. Avea un număr cu o motocicletă. Cu mânecile cămășii suflecate pentru a-i etala bicepșii umflați, a executat câteva cascadorii — cocoțându-se într-un picior pe șaua motorului lui Royal Enfield — în lui Kumar Rao și a mea, pe când stăteam pe malul liniștit, noroios, al râului. Așa e să mergi prin India. întâlnești tot soiul de personaje în cele mai improbabile locuri. Dar Maiorul Hindustan era și el orb. Arati Kumar Rao a găsit delfini pe acea porțiune din râul Beas.

A petrecut trei zile vizitându-i, în timp ce eu zăceam lovit de febră la o pensiune. M-am smuls cu greu din pat de două ori ca să îi zăresc și eu și n-am reușit. Apoi i-am văzut.

 Video PLECAREA DIN EDEN

Era o femelă cu puiul. Urcau și coborau prin curenții râului sticlos și maroniu, apărând la suprafață cu un sunet ca de sărut ușor. Apoi s-au scufundat înapoi sub apă și au dispărut.

Mi-am imaginat cum trebuie să li se pară lor Beas.

Plutind în apa topită din ghețari a râului, delfinii nu experimentau râul ca pe o bandă transportoare. Era o lume staționară, pe lângă care curgea încet un peisaj mișcător de oameni și motociclete și granițe și baraje. M-am gândit cum, până la urmă, nu poți opri opri un râu așa cum nu-ți poți opri propriul puls. Și cum nimic din univers nu e absolut nemișcat, mort.

Un studiu recent arată că în India au mai rămas cinci până la unsprezece delfini de Ind.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*