Orașele tăcerii

Paul Salopek se uită la mozaicul de spărturi — cioburi de ceramică, oase, bucăți de cărămidă — lăsate de primii constructori de orașe ai umanității, cultura Harappa din vestul Indiei. Foto: ARATI KUMAR RAO

Privi zidurile
Se minună cât de înalte
Le ridicaseră oamenii lui
Și pentru o clipă
— doar o clipă—
Tot ce se afla în urma lui
Dispăru.

Epopeea lui Gilgameș, autor necunoscut, cca 2100 î.Hr.

Până la urmă, care esență a zilelor noastre va dăinui? Ce ciob de experiență umană rezistă și dincolo de apele de suprafață ale memoriei — dincolo de o generație? Sau cel mult două?

Când mergi prin lume e imposibil să nu-ți pui asemenea întrebări. Traversând continentele pe jos, mișcîndu-te an după an în ritmurile eterne ale naturii, începi să intri într-o stare mentală de undă lungă care ar putea fi numită timpul ceremonial. Chiar și megaorașele de zgârie-nori ale vremurilor noastre încep să pară efemere când îți alunecă prin dreptul umerilor la 5 kilometri pe oră. Niște miraje de tip Xanadu. Stupi de beton, sticlă și zgomot care pâlpâie, care își pierd materialitatea, sub razele X ale unui soare atemporal. Clipești și au dispărut. Așa cum, desigur, într-o zi chiar vor dispărea.

Vara aceasta am hălăduit niște săptămâni pe nisipul ocru-gălbui, strălucitor, al Deșertului Thar din vestul Indiei. Ruinele celor mai vechi orașe din Asia — și printre primele orașe din istoria omenirii — zăceau acolo, prăbușite în pulbere.

Video: OUT OF EDEN WALK

Civilizația din Valea Indului, numită și cultura Harappa, a fost și extrem de veche, și extraordinar de avansată. Consta dintr-o rețea de centre urbane împrejmuite care au înflorit în Epoca Bronzului, undeva cu 4.600 până la 3.700 de ani în urmă. Granițele sale rămân un mister, dar în momentul de maximă dezvoltare cuprindea cel puțin o mie de orașe risipite prin Pakistan și Afghanistan și prin bazinul împărțit al Indului, până în India. Tehnologia de Harappa rivaliza cu cea din mari imperii ale vremii precum Egiptul și Mesopotamia. Scribii săi consemnau mesaje criptice cu sigilii apăsate în lut. Negustorii săi călătoreau cu caravanele și corăbiile până în Arabia, Asia Centrală și Persia ca să facă schimb de cupru și costior, pietre semiprețioase și bumbac. Orașele Harappa erau frumos gândite. Casele cu două niveluri aveau toalete cu apă curentă iar publicul se bucura de canale se scurgere, băi comunale și haznale căptușuite ordonat cu cărămidă — succese ale ingineriei hidraulice care încă lipsesc din multe orașe indiene moderne. Pe lângă uneltele din bronz, arheologii au mai descoperit zaruri de teracotă, perfect utilizabile, pentru jocuri de noroc și o mulțime de jucării pentru copii: care cu boi în miniatură, titireze, fluiere, zornăitoare și bile. Sculptura de Harappa reprezintă femei ocupate cu treburile zilnice, zeițe care alăptează și fete dansatoare, dar nu include aproape nici o reprezentare de regi sau războinici. Asta îi nedumerește pe istorici.

— Unii cred că era o civilizație mai puțin ierarhică decât alte imperii antice, spune Niran Jan Purohit, superintendentul de arheologie de la Muzeul din Bikaner, un oraș din aridul stat Rajasthan din India. Poate că nici nu era un imperiu propriu zis, ci mai curând un soi de birocrație, o federație de orașe comerciale.

Cea mai mare metropolă Harappa descoperită se află la Mohenjo-Daro, în Pakistan. În India, am vizitat un sit mai mic și mai puțin cunoscut din deșert, numit Kalibangan.

Dacă îl străbați astăzi, Kalibangan nu arată cine știe ce. Mormane aplatizate de pietre de caldarâm și cărămidă spartă se ridică pe locul unde se aflau cândva zidurile cetății. Nisipul e plin de milioane de cioburi de ceramică vechi de 4.000 de ani. E imposibil să nu calci pe ele. Păstorii locali își mână vacile prin ruine.

Kalibangan are trăsături arhitecturale tipice pentru multe orașe ale culturii Harappa. O citadelă înconjurată de ziduri groase de șase metri protejează un complex de altare cu foc sacru. Cea mai mare parte a populației trăia, oragnizată pe meserii, într-o rețea alăturată de străzi unde la colțuri se instalaseră apărătoare de lemn, probabil ca să protejeze clădirile de traficul de căruțe mai neiscusit. Cea mai celebră relicvă de la Kalibangan este o bucată de pământ cu aspect anonim: cel mai vechi teren arat din lume, se crede că acum 4.800 de ani. Chiar și aici tehnologia e elegantă: brazdele se întretaie la unghiuri de 90 de grade, pentru a permite, se presupune, culturi combinate, cel mai probabil cereale și muștar.

Legănând-mă amețit sub soarele de deșert, picuram sudoare din fiecare vârf de deget și mă miram de capacitatea omenirii de a uita.

Niranjan Purohit, superintendent de arheologie la muzeul din Bikaner, un oraș din statul Rajasthan, își prezintă colecția de artefacte din cultura Harappa. Foto: PAUL SALOPEK

De ce e Civilizația din Valea Indului — după toate criteriile, una dintre cele mai dezvoltate societăți antice din lume — atât de puțin cunoscută?

Să fie pentru că o cultură de talie mondială s-a evaporat atât de complet și de misterios? Până la 1800 î.Hr., orașele Harappa erau abandonate. Teoriile care le explică prăbușirea merg de la schimbări climatice care au declanșat enorme viituri pe Ind până la invazii ale triburilor din Asia Centrală sau la un cutremur care ar fi putut scoate din matcă râuri vitale, precum Saraswati, care azi există doar sub forma unui fantomatic canal pietruit prin uscatul Deșert Thar.

Sau poate că Harappa era pur și simplu o cultură prea pașnică.

Membrii ei nu par să ne fi lăsat nicio poveste de groază, așa cum au lăsat colonizatorii brutali ca Alexandru și faraonii. În schimb, acești pionieri ai vieții urbane ne-au lăsat moștenire cea mai eficientă dimensiune de cărămidă, ale cărei proporții de 1:2:4 sunt încă preferate în construcții și în ziua de azi. Harappa era o Elveție antică.

„Nu era o civilizație ‘spectaculoasă’”, scrie Michel Danino în The Lost River (Râul pierdut), o carte despre Saraswati, cel evaporat. „[D]e fapt, primii arheologi, în special europeni, se plângeau uneori de ‘monotonia’ ei: nu tu mare piramidă, nu tu mormânt glorios, nu tu palat sau templu impunător, nu tu frescă sau sculptură monumentală să-ți taie răsuflarea.”

Am mers mai departe.

Câmpuri cu vise de mult uitate, pietruite cu ceramică spartă veche de 4.000 de ani din străvechiul oraș Harappa Kalibangan, unul din primele centre urbane ale lumii. Foto: PAUL SALOPEK

 

Hemingway considera că singurul lucru care supraviețuiește oricărei civilizații este nu puterea sa politică sau gloria militară, monumentele, legile sau regii: „În cele din urmă o țară se erodează și praful e suflat de vânt, toți oamenii mor și nici unul din ei nu are o importanță durabilă, cu excepția celor care practică artele… ”. Dar pare o pledoarie pro domo.

În cazul nostru, e practic sigur că derivatele civilizației noastre, produsele secundare, gunoiul, ne vor supraviețui. În cartea sa The World Without Us (Lumea fără noi), Alan Weisman consultă  ingineri, arhitecți și fizicieni. Ce s-ar întâmpla, îi întreabă el pe experți, dacă oamenii secolului XXI ar dispărea mâine de pe fața Pământului? Răspunsul: În câteva zile vechile râuri ar inunda metroul new-yorkez și orașul ar începe să se prăbușească. Vechii noștri companioni urbani, gândacii, ar muri de frig. Unde radio transmise neintenționat în spațiu începând de cam acum un secol ar continua să răsune veșnic. Deșeurile de pastic din ocean sunt practic eterne. La fel și sculpturile ecvestre de bronz reprezentând generali, care ne ocupă sensuriile giratorii. Dar cum rămâne cu înțelesul?

Pe când mergeam prin lumea Harappa, acum invizibilă, m-am întânit cu descendenții săi indieni.

Șeful secției de poliție dintr-un orășel se numea Baljit Sidhu: înalt, blând, un bărbat mustăcios care nu părea în largul lui în uniformă. Scria povestiri satirice pe telefon în timp ce mașina îl purta de la o scenă de crimă la alta. Biblioteca din micul lui sediu cuprindea volume de Dostoievsky. Pentru lunga mea traversare prin deșert, Sidhu mi-a procurat un măgar de povară cu urechile tăiate de un fost proprietar care spera să scape astfel de un credit bancar pentru achiziția de șeptel. (Urechile erau cruda dovadă a „morții”.) După câteva săptămâni, lângă o carieră de piatră, acest animal neobosit pe nume  Raju, a murit culcat pe o parte, gâfâind de o febră fără nume, sub mâinile mele. O nomadă a locului,  Shreemati Singh, a consolat-o pe tovarășa mea de drum, Priyanka Borpujari, o jurnalistă dură specializată în drepturile omului. „Nu plânge”, i-a spus Singh încetișor lui Borpujari, “lacrimile tale îi prelungesc durerea în viața de apoi.”

Arheologii încă mai trebuie să deslușească scenariul hieroglific al misterioasei civilizații din Valea Indului.

Fără îndoială, asta a ținut lucrurile uimitoare ale vieții din Harappa atât de departe de noi — de neimaginat, elusive, aproape opace. Nu contează. Dacă vor fi vreodată descifrate, vechile sigilii din Epoca Bronzului, schițându-ne obișnuitele călătorii, prin durere și omenie, către sfârșit, ar spune probabil povești similare.

 30 august 2018

 

Paul Salopek merge pe urmele primei migrații umane care a pornit din Africa în Epoca Pietrei. Călătoria lui neîntreruptă de 33.000 de kilometri pe jos, un marș numit Plecarea din Eden (“Out of Eden Walk”) este consemnată în depeșe. O parte dintre ele au fost traduse pentru cititorii natgeo.ro.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*