Fluviul pierdut

În statul Bihar, templul Baba Ajgavi Nath se ridică pe malul Gangelui la Sultanganj, parte dintr-un sanctuar al delfinilor de râu critic periclitați. Foto: PAUL SALOPEK
În statul Bihar, templul Baba Ajgavi Nath se ridică pe malul Gangelui la Sultanganj, parte dintr-un sanctuar al delfinilor de râu critic periclitați. Foto: PAUL SALOPEK

Pe unde curge Gangele? Mai bine întreabă: pe unde nu?

De Paul Salopek

„Am fost printre cei din neamul absarokee când au părăsit câmpul de bătălie ca vrăbiile. Am primit bărbații navajo fugărind antilope pe jos și și smulgându-le ultima suflare într-o mână de polen de porumb… O femeie pe nume Ajunge Adânc m-a învățat să dansez, și odată am dansat până am intrat în soare. Dar deja, în toamna lui 1826, în Bazinul Judith, un piegan din tabără pe nume Coiotul mi-a spus că învățam totul greșit.” Locul unui râu, de Barry Lopez

*          *          *

Gangele curge pretutindeni.

E un fapt greu de înțeles când stai pe malul său, față în față cu orașul Bhagalpur, în îndepărtata și sărăcăcioasa Indie de Est.

Fluviul-mamă al subcontinentului — ai cărui curenți susțin, trupește și sufletește, vreo jumătate de miliard de ființe umane — alunecă pe lângă tine univectorial, umflat și lat de o milă: o bandă transportoare lichidă, enormă ca vârstă și putere, curgând spre est-sudest către aburindul Golf Bengal, de la izvorul său, un ghețar himalayan în scădere numit Gangotri. Apele Gangelui se deschid la culoare în lumina dimineții. Se fac din maroniu mâlos un alb-albăstrui incert, până la orizont, unde curenții scânteiază și par să se verse palid într-un cer de-un alb și mai pal.

 

O bandă transportoare de apă în care plânge cerul, unde înoată delfinii cei orbi: Gangele la Sactuarul Delfinilor de pe Gange Vikramshila, din Bhagalpur. Video: OUT OF EDEN WALK

Natura direcțională a râurilor oferă mângâiere. Ne spune o poveste familiară. Biografe ale peisajului, râurile au începuturi, mijlocuri, sfârșituri. Ca și noi, ele se nasc, cresc și mor. Invadând spațiul dintre maluri, par să curgă vârtej într-o singură direcție: spre viitor. Dar toate astea sunt false. E o iluzie.

Mahendra Mandal explică, pe terenul lui cultivat cu roșii.

„Acum douăzeci de ani, câmpul ăsta a dispărut. L-a luat fluviul,” spune Mandal, cuprinzând cu ochii mijiți nisipurile aspre ale fermei sale de pe mal. „Am așteptat 16 ani să revină. În timpul ăla, am lucrat  la  Khanpur, la munca de jos. Am vândut banane. Acum câmpul s-a întors. Așa că m-am întors și eu.”

Fermierul arată un punct la vreo 50 de metri în curenții mâloși: capătul scufundat al pământurilor familiei sale. Aici, fluviul își iese din albie regulat, înghițind ferme, inundând sate, șerpuind lateral, îndepărtându-se preț de mile bune în unele cazuri, retrăgându-se, creând maluri noi și construind colosale noi insule de nisip numite char. Nu există o line care să definească Gangele. Nu are o direcție. Oscilează vertical, sus-jos. De-a lungul anilor, curenții lui se întrețes nebunește, depărtându-se și apropiindu-se, uneori cu milele. Fluviul trasează cercuri în timp, orb ca delfinii de apă dulce care îi întretaie suprafața.

Mahendra Mahal, ale cărui terenuri cu roșii sunt luate și înapoiate de Gange. Foto: PAUL SALOPEK
Mahendra Mahal, ale cărui terenuri cu roșii sunt luate și înapoiate de Gange. Foto: PAUL SALOPEK

Și totuși: fiecare centimetru pătrat de câmpie inundabilă a Gangelui rămâne în proprietate, departajată, ținută în evidență — inclusiv terenurile scufundate de fluviu. Un continuum de vechi terenuri dispare sub un mal și apare pe celălalt. Farmierii patrulează pe marginea apei. Așteaptă ca fluviul să treacă mai departe, fără odihnă.

Așteaptă luni de zile. Ani. Vieți. Copiii și nepoții lor își amintesc — și așteaptă.

Astăzi, Mahendra Mandal ară aceleași sedimente prin care, nu demult, delfinii își târau înotătoarele prin contracurentul de întuneric, scurmând moluște de mâncare de pe fundul apei. Mâine, sau poate la anul, va fi din nou rândul delfinilor să are câmpurile lui Mandal. Unite în felul acesta, de ape fantomatice, destinele ambelor specii de mamifere, delfini și oameni, se întrepătrund în Gangele muribund.

*          *          *

Mai sunt doar 1.200 până la 1.800 de delfini de Gange rămași în lume.

Sunil Kumar Choudhary, un ecologist care lucrează la Sanctuarul Vikramshila — singura rezervație pentru delfini a Indiei — încearcă să conserve specia. Pentru asta a studiat istorie. A învățat că pentru a slava acești delfini periclitați trebuie să salveze și pescarii umani periclitați de pe Gange. Comunitățile locale de pescari au fost oprimate de veacuri de panidari, latifundiari bogați care cer taxe doborâtoare pentru a intra în apele „lor”. Pescarii au început să sărăcească după construirea barajelor de pe Gange, în special a uriașei îndiguiri Farakka din aval, care a ras populațiile de hilsa (Tenualosa ilisha), o specie migratoare cheie. Plătind niște stipendii modeste, Choudhary i-a angajat pe oamenii fluviului, adesea cei mai săraci dintre săraci, să devină cetățeni-paznici ai mamiferelor marine.

Mă întâlnesc cu Choudhary la un ceai, la un restaurant din Bhagalpur. E prietenos și modest: „Delfinii mănâncă pește. Oamenii mănâncă pește. Există competiție? Posibil. Resurrsele sunt în scădere drastică. Dar să fim cinstiți. Sătenii au folosit resursele fluviului timp de mii de ani. Iar sanctuarul, cu recentele sale interdicții la pescuit, le-a provocat mari greutăți. Așa că dacă are cineva dreptul să ajute la gestionarea delfinilor, ei sunt aceia. Îi cunosc mai bine ca oricine.”

Totuși, numărul de delfini din rezervație a scăzut în ultimii ani, de la vreo 200 la circa 150.

Cea mai mare amenințare astăzi pentru delfinii de Gange?

Liniile drepte, spune Choudhary: dragarea de canale navigabile noi, trase cu rigla, care distrug meandrele organice ale cursului fluviului.

*          *          *

Peste 1 miliard de litri de ape uzate netratate otrăvesc în fiecare zi Gangele.

Când trece de Varanasi, unul dintre cele mai sacre locuri de pelerinaj hinduse, unde zilnic zeci de cadavre sunt arse pe ruguri de lemn iar cenușa lor e risipită în apele sale, cantitatea de bacterii fecale din fluviu depăsește de 3.000 de ori limita considerată sigură pentru îmbăiat. Oamenii se scaldă însă în continuare pentru a-și spăla păcatele. Mulți beau din apă.

Deșeurile de plastic și dejecțiile industriale sufocă și ele fluviul sfânt al Indiei. Dar cea mai gravă amenințare pe termen lung la adresa Gangelui este lipsa de apă.

Volumul fluviului e în scădere de mulți ani. Activiștii dau vina pe extracția nesustenabilă a apei pentru cea mai mare parte a deficitului. Pomparea apei din subteran face s coboare drastic pânza freatică din luncă. Gangele este exploatat și de peste 300 de baraje de irigație și hidroelectrice pe cursul principal, sau de mai bine de o mie dacă iei în calcul și afluenții. În plus, clima e în schimbare. Ploile musonice care îi refăceau debitul sunt acum mai puțin predictibile. Este o problemă complexă care a praralizat o succesune de guverne.

Anul trecut, unul din principalii activiști de mediu pentru fluviul Gange, Guru Das Agrawal, a condus o grevă a foamei de proporții ghandiești pentru a protesta împotriva generațiilor de inacțiune guvernamentală. Agrawal i-a scris premierului Narendra Modi scrisori emfatice, jurând că se va înfometa până la moarte dacă nu se iau în sfârșit măsuri reale de conservare. Scrisorile au rămas fără răspuns. Într-un mesaj pe Twitter după ce activistul a murit, 111 zile mai târziu, premierul a scris că Agrawal „va rămâne mereu în memorie”.

*          *          *

În povestirea lui, „Locul râului”, scriitorul pasionat de natură Barry Lopez își imaginează un râu de prerie din Nebraska aflată pe frontieră care se ridică la propriu și pleacă din peisaj, doar ca să reapară mai târziu în altă parte.

Râul care dispare îl face pe protagonistul lui Lopez, un explorator alb de secol XIX — un bărbat pe nume Foster — să o ia razna. Lopez scrie: „Cei din tribul pawnee … i-au spus lui Foster că pământul, râurile, nu le aparțin oamenilor, ci sunt doar folosite de ei, iar pământul, cu toate că era mulțumit de neamul pawnee, era foarte dezamăgit de omul alb. Era voia pământului, spuneau ei, să abandoneze un râu o vreme, ca să îi contrarieze pe oamenii care erau prea siguri că astfel de lucruri sunt mereu la îndemână.”

*          *          *

Merg pe jos prin India.

Când ne apropiem de malurile Gangelui în Bhagalpur, partenerul meu de marș, activistul pentru conservarea fluviului Siddharth Agarwal, îmi spune această poveste, pomenită pentru prima dată de un scriitor care călătorea de-a lungul marelui său curs în urmă cu un deceniu: un număr de ani la rând, pe Kosi, un afluent al Gangelui, inundații catastrofale au ras sate și recolte de pe mal, provocând distrugeri extreme, până în punctul în care oamenii ajunseseră cu burțile lipite de spate de foame și epuizați de la reconstruitul caselor.

În cele din urmă, femeile locului au decis să preia ele problema.

Au intrat în albia fluviului, cu sariurile plutindu-le în jurul taliei, și au aruncat un borcan de vermillion — pigmentul roșu pe care femeile hinduse măritate îl poartă în păr — în apele în creștere.

„L-au certat pe Kosi că era prea sălbatic,” spune Agarwal. „Voiau să îl calmeze. I-au cerut să se potolească, să înceteze să fie atât de independent, atât de încăpățânat și nesăbuit.”

Mânjindu-l cu vermillon, femeile au declarat râul măritat.

*          *          *

Poonam Devi, vânzătoare de pește de pe fluviul gange, din Bhagalpur. „N-are cum să ni se mai întoarcă peștele. Nici nu ne mai gândim la asta.” Foto: PAUL SALOPEK
Poonam Devi, vânzătoare de pește din Bhagalpur. „N-are cum să ni se mai întoarcă peștele. Nici nu ne mai gândim la asta.” Foto: PAUL SALOPEK

Într-un cartier mocirlos de pe malul fluviului, din Bhagalpur, o femeie pe nume Poonam Devi îmi arată marfa ei. „Înainte prideam pești cât brațul de lungi,” îmi spune vânzătoarea de pește. „Azi ai noroc dacă prinzi ceva mai lung de-un deget.”

Devi, care vinde pește de 35 de ani, își folosește ambele mâini ca să extragă captura zilei dintr-o sacoșă mizeră de paie: o plasă de boișean numai bun pentru un acvariu de copil, nu pentru o masă de oameni mari. Peștii nici măcar nu sunt din Gangele ei: cumpără albitura de la capturile aduse cu camionul din Andhra Pradesh, un stat de pe coastă aflat la sute de mile spre sud.

„Fluviul nostru e complet secat,” spune Devi ridicând abătută din umeri. „N-are cum să ni se mai întoarcă peștele. Nici nu ne mai gândim la asta.”

Traversez Gangele pentru o ultimă oară, într-o barcă cu vâsle, spre nord.

Îmi las mâna o clipă în curentul lui cald, nisipos. Pribeagul golit. Simt că, într-o viață sau alta, fluviul acesta a fost prin toate locurile de pe Pământ.

 

Citește mai multe depeșe trimise de Paul Salopek din marșul său pe jos prin lume în rubrica noastră Plecarea din Eden.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*