Apă pretutindeni și nicăieri

Foto: JOHN STANMEYER

O călătorie de 3.900 km pe jos de-a curmezișul Indiei dezvăluie atracția mistică a râurilor sale sacre – dar și o criză care amenință un mod de viață.

De Paul Salopek

Autorul Paul Salopek vâslește pe un segment al Gangelui din Varanasi, cel mai sfânt oraș al hinduismului. Apa lui mâloasă poartă cenușa celor circa 30.000 de oameni incinerați aici anual, dar credincioșii o consideră suficient de pură încât să o bea. Foto: JOHN STANMEYER

— Faceți magie?

Asta ne întreabă sătenii din Rajahstan. Ne privesc cum trecem în lumina fierbinte a deșertului Thar. Suntem nespălați, plini de praf aspru, înnegriți de soare: sperietori pârjolite care se târâie prin India cu un măgar de povară. Localnicii ne iau drept saltimbanci vagabonzi, vraci călători, circari nomazi. Ne cred vrăjitori. Răspunsul este: Da, bineînțeles. Avem magie. Dar toată lumea are.Se ascunde în apă.

Oamenii sunt fântâni mobile cu apă ușor sărată. După cum știe orice elev, organismele noastre conțin cam același procent de apă ca suprafața Pământului. Astfel de armonii nu sunt un mister. Suntem animale de apă născute pe o planetă a apei. Apa se află pretutindeni și nicăieri. E un element nestatornic – neobosit, mereu în mișcare, mereu trecând din forma gazoasă în cea lichidă, cea solidă și iar cea gazoasă.

Un atom de oxigen. Doi atomi de hidrogen.

Moleculele de apă sunt încovoiate ca un vârf de săgeată. Ca un cot. De aceea, apa are o oarecare polaritate, o sarcină electrică infinitezimală la fiecare capăt al moleculei. Așa ne modelează colectiv realitatea. Este solventul și adezivul fermecat al lumii noastre tangibile. Este componenta care dizolvă și în același timp unește celulele creierului, lanțuri muntoase, aburul care se ridică din ceaiul de dimineață, plăcile tectonice.

Și totuși avem atât de puțină apă de băut! Oceanele sărate conțin circa 97% din apa de pe glob. Polii și ghețarii, deși se topesc sub efectele schimbărilor de climă, păstrează în ei cam 2%. Pentru supraviețuirea omului rămâne disponibilă doar o picătură absurd de mică din cantitatea totală de apă de pe glob, mai puțin de 1%: apă lichidă și dulce. Și totuși risipim comoara aceasta ca niște nebuni rătăciți în deșert.

Merg prin lume. În ultimii șapte ani am pășit pe urmele lui Homo sapiens, care a plecat din Africa în Epoca de Piatră și a explorat lumea primordială. Pe drum adun povești. Și nicăieri în călătoria mea la pas, în nicio țară, pe niciun continent, nu am întâlnit o amenințare ecologică de amploarea crizei apei care stă să se declanșeze în India. Aproape că ți-e și frică să te gândești la ea.

A doua țară ca populație din lume, cu peste 1,3 miliarde de oameni și un peisaj definit de fluvii simbol – Indul, Gangele, Brahmaputra – și de marii lor afluenți se află acum în pragul unei crize a apei cu consecințe imposibil de prevăzut. S-ar putea ca, până la sfârșitul anului, circa o sută de milioane de locuitori din 21 de megaorașe indiene, printre care Delhi, Bengaluru (Bangalore) și Hyderabad, să bea ultima picătură din pânza freatică. Fermierii din statul nordic Punjab, unul dintre marile grânare ale Asiei, se plâng că pânza freatică din zonă, exploatată constant și excesiv, scade cu 12, 18, ba chiar 30 m într-o singură generație. Iar problema nu se limitează la apa disponibilă. Poluarea sub forma deșeurilor industriale, a apelor uzate din orașe și a scurgerilor de chimicale din agricultură a otrăvit întregi sisteme hidrografice. În total, cam 600 de milioane de oameni (cam jumătate din populația Indiei) trăiesc fără suficientă apă curată. În același timp, anual se nasc în țară 20 de milioane de oameni și fiecare are nevoie de apă ca să supraviețuiască.

Călătoresc aproape un an și jumătate prin câmpiile joase din nordul Indiei. Trec pe pasa-relele din beton ale autostrăzilor, îmi țin echilibrul pe poduri de cale ferată, stau așezat pe rucsac în canoe instabile: străbat râu după râu. Sunt cu sutele. Fiecare, conform hinduismului, este sacru – un zeu, chiar. Viitorul Indiei e frământat de curenții lor nisipoși.

„Vedem și noi un spectacol de magie?” întreabă localnicii din Thar.

Pe lângă noi, copii desculți țopăie, râd și mijesc ochii în soarele deșertului. Copacii khejri, ca niște străjeri, aruncă umbre palide, argintii, pe nisipul de un galben ocru. Fântânile din împrejurimi sunt otrăvite de fier și fluor în exces. Magie? Sigur că da. Să-i spunem marea dispariție.

Mâinile lui Resham Singh, tâmplar de 59 de ani din Punjab, sunt contorsionate de artrită. Doctorii spun că poate fi din cauza expunerii la apa contaminată cu îngrășăminte și pesticide. Utilizarea intensivă a chimicalelor în anii ’60-’70 a dus India de la foamete la o revoluție agricolă, dar satul lui Singh, Mari Mustafa, are o incidență mare de cancere. Foto: JOHN STANMEYER

Pe întinderile pârjolite din jurul lacului sărat Sambhar, într-o mlaștină muribundă de lângă Japour, vedem sute de siluete zdrențăroase în zare. Ceas după ceas, merg cu spatele, trăgând greble de lemn pe câmpia albă. Sunt culegătoare de sare. Căldura le înghite picioarele subțiratice, apoi le ivește din nou. Un abracadabra infernal. De fapt, nu e nicio magie. Suntem noi într-o lume fără apă.

Indul: râul râurilor

India – de la grecescul indos, derivat de la persanul hind, care vine din cuvântul sanscrit sindhu, adică râu.

Unde este mult cântatul Ind, râul râurilor?

Unde se poate găsi apa aceasta enorm de lungă și de puternică, născută din ghețarii Tibetului, entitatea aceasta lichidă vie, gigantică, suplă, al cărei bazin acoperă peste un milion de kilometri pătrați de pe planetă – cea care a hrănit civilizații antice și asigură supraviețuirea a milioane de agricultori din India și Pakistan? Merg prin statul indian Punjab și nu mi-e deloc ușor să o găsesc.

Femeile scot cu greu prețioasa apă dintr-un puț din Dongra, în statul deșertic Rajasthan. Astfel de fântâni au înlocuit structurile antice cu trepte, în care femeile erau nevoite să coboare sute de trepte ca să ajungă la apa din subteran. Foto: JOHN STANMEYER

Mă alătur lui Arati Kumar-Rao, fotografă care ilustrează multe probleme de mediu, pe drumuri lăturalnice la sud de Amritsar. Prin nord-vestul Indiei se întind ca niște panglici cinci mari afluenți ai Indului. Jhelum. Chenab. Ravi. Beas. Sutlej. Noi căutăm Beasul. Nu trece mult și ne rătăcim. Intrăm din senin într-un labirint al agriculturii industriale.

Fiecare zi e un cuptor. Ocolim transpirând pătrate nesfârșite, aburinde, de grâu. Trecem pe lângă temple sikh cu domuri albe, zvelte, în vârf, unde voluntarii oferă tuturor trecătorilor o masă simplă cu dal și orez. Ne ferim de armate de tractoare pufăitoare. Din fiecare se revarsă asurzitor către cer muzică punjabi, prin boxele prinse de scaunul șoferului.

Apoi înțeleg. Am găsit Indul! De săptămâni întregi călătorim prin prezența difuză a fluviului. Curenții i-au fost abătuți, secătuiți, canalizați, risipiți, repartizați în nenumărate canale, țevi, baraje și șanțuri de irigații. Acest sistem capi-lar construit de om a făcut din vechile albii ale afluenților Indului elemente geografice aproape inobservabile. Fiecare din miliardele de spice de grâu coapte din Punjab poartă în el o picătură din bazinul hidrografic al Indului, în formă atomizată.

Femeile spală rufe și aduc apă în Insula Majuli de pe Brahmaputra, în Assam. O insulă mare, cândva măsurând peste 300 de mile pătrate, Majuli s-a format la sfârșitul secolului al VII-lea, când un cutremur și o inundație au schimbat matca fluviului. Azi schimbările climatice afectează musonii din India și provoacă o erodare rapidă a malurilor insulei, care s-a redus la mai puțin de 200 de mile pătrate. Foto: JOHN STANMEYER

India a fost unul dintre primii războinici ai revoluției agricole. Semințele mult mai productive, îngrășămintele și pesticidele, tractoarele și pompele de apă motorizate au sporit enorm recoltele din anii ’60. Cândva simbolul foametei, India își produce acum singură hrana. Fermierii ei exportă râuri de cereale și fructe. Dar victoria aceasta năucitoare împotriva foamei a costat-o scump. Chimi-calele din agricultură poluează acviferele Indului și contribuie, se pare, la incidența ridicată a unor boli precum cancerul. Și a venit și nota de plată pentru decenii de recolte nesustenabile: pierderi amețitoare din pânza freatică. În Punjab, agricultura e riscantă. Milioane de oameni emigrează în Orientul Mijlociu, America de Nord, oriunde.

„E greu să nu te lași copleșit”, strigă Kumar Rao, peste vaietul tractoarelor care trag saci cu pleavă cât casa. De ani de zile documentează exploatarea resurselor acvatice din India. „Negarea situației este o formă de orbire în masă.” Kumar-Rao caută altă creatură oarbă, periclitatul delfin-de-Ind – Platanista gangetica minor – văr de apă dulce al celebrului mamifer marin.

„Nu mai sunt bhulan pe la noi!” anunță un bărbat elegant care își spune Maiorul Hindustan, aproape de barajul Harike. Bhulan este numele local pentru delfinul-de-Ind.

Maiorul Hindustan face cascadorii cu motocicleta. Lucrează la un mic circ ambulant. Cu mânecile cămășii suflecate ca să-și etaleze bicepșii rotunzi, ne oferă un mic spectacol, ridicat într-un picior pe șaua Royal Enfield-ului în mers, în timp ce noi îl privim, reduși la tăcere, pe malul mut, noroios, împuținat al Beasului. Așa e când mergi pe jos prin India. Întâlnești tot felul de personaje în locuri neașteptate. Kumar-Rao chiuie din senin. A văzut delfini în apă. O femelă cu puiul. Se ridică și se scufundă în curenții cafenii lucitori ai Beasului, ieșind la suprafață cu un sunet ca un sărut delicat.

Un studiu recent sugerează că nu mai trăiesc în Beas decât cel mult 11 delfini-de-Ind.

Chambal: nedreptate pentru toți

Cu timpul, apa învinge aproape orice. Piatră. Fier. Os. Râurile taie ca fierăstraiele însăși stratigrafia timpului. Dar patriarhatul rămâne în picioare.

Care este cea mai răspândită formă de nedreptate pe care o vezi când mergi la pas prin lume? Nu oprimarea minorităților etnice. Nu intoleranța religioasă. Nu inegalitatea veniturilor. Nu. Ci excluderea femeilor din registrul de recompense și posibilități al omenirii. Nicio societate nu este complet imună. Jumătate din cei peste șapte miliarde de Homo sapiens care trăiesc în ziua de azi nu primesc acces egal la puterea politică, sunt nevoiți să muncească mai mult, pe bani mai puțini – pentru că au doi cromozomi X.

„Dacă încep să povestesc, stăm aici până mâine”, spune Priyanka Borpujari, o reporteră independentă care mi se alătură în mers prin pitorescul bazin hidrografic al Chambalului din Rajashtan și Madhya Pradesh. „La multe conferințe de jurnalism sunt invitată de formă, ca să fie acolo o femeie care scrie despre problemele femeilor de culoare. Altceva nu pot să fiu? Să scriu pe teme economice? Să fiu analist politic? Corespondent străin?”

Înainte să ajungem la gresia roz a dealurilor Chambalului, ne oprim la o fermă de orez. E administrată exclusiv de femei. În India scăldată în testosteron, e un caz interesant.

„Aici noi conducem. E o necesitate”, spune Saroj Devi Yadav, o matriarhă dură, de 62 de ani. „Toți bărbații sunt la muncă la oraș.”

Soțul lui Yadav livrează mâncare de la restaurante în îndepărtatul Jaipur. Yadav și cele două nepoate adolescente stau acasă să ude câmpurile. Cosesc nutrețul. Au grijă de vaci și de bivolițe. Se ocupă de livrările de lapte la oraș, în canistre metalice purtate pe motociclete. Situația e asemănătoare și la fermele învecinate. Când soarele apune peste micul ei domeniu înverzit, Yadav ne invită la ceai și curry.

„M-am căsătorit la 13 ani”, spune ea, îndepărtând amintirea cu o fluturare din mână. „Erau alte vremuri. Pe noi, fetele, nu ne întreba nimeni. Acum fetele au mai multe posibilități. Se căsătoresc mai târziu.”

Povestea e veche: schimbările aduse de urbanizare. Ciocnirea populațiilor diverse în megaorașe care se dezvoltă brusc doboară barierele de gen vechi de milenii. Dar în India, unde până la două treimi din forța de muncă agricolă este femi-nină, de-abia 13% dintre femei dețin propriu-zis teren. La țară, femeile sunt cele care cară apa. Dar resursele naturale rămân strict în mâinile bărbaților.

Apele Chambalului sunt curate. Reprezintă un sanctuar pentru gaviali, niște crocodilieni indieni cu botul lung. Odinioară, în ținutul stâncos de unde izvorăște râul s-a ascuns cea mai celebră femeie-bandit a Indiei, Phoolan Devi, un Robin Hood feminin despre care se spune că ar fi ucis într-o confruntare vreo 20 de pistolari rivali.

„Alo!” strigă Borpujari.

Ținta ei e un bărbat gras care își manevrează SUV-ul scump pe o panglică fierbinte de asfalt. Frânează în fața noastră. Ne taie calea. Ne filmează pe geam cu telefonul: doi oameni dintre milioanele care rătăcesc pe marginea arsă de soare a drumurilor Indiei. Borpujari ridică o mână.

– Ne-ai cerut voie? întreabă ea.

– Nu știam că trebuie să cer voie, pufnește bărbatul.

Borpujari se proțăpește în fața geamului șoferului. Adoptă o postură bătăioasă pe care (după cum îmi mărturisește mai târziu) o detestă. Îi spune cu glas măsurat:

– Trebuie să ceri voie.

Betwa: mineri de nisip

Merg spre est luni în șir. Înaintez prin inima lungă și aurie a după-amiezilor indiene.

Ruta descrisă de GPS-ul meu se deapănă peste ținutul vacilor slabe, prin Madhya Pradesh și Uttar Pradesh, trecând ca printr-o ureche de ac prin cătune atât de uitate de timp, încât probabil n-au mai văzut străini de când și-a dobândit India independența, în 1947. („Ești englez?” mă întreabă oamenii.) Dorm pe mese de scânduri la localurile de pe marginea drumurilor numite dhaba, sau în paturile din frânghii împletite din casele țăranilor, sau în moschei și temple hinduse. Fără măcar să-mi dau seama (câmpiile joase ridate ale Indiei au fost netezite de pluguri de-a lungul mileniilor) trec dintr-un bazin hidrografic în altul. Sunt cu zecile. Acum hrănesc Fluviul Gange.

Într-un loc numit Seondha, o fortăreață enormă se ruinează încet lângă un cot domol al Râului Sindh. Din porțile medievale impunătoare ies în afară țepușe de fier de 30 cm: ca să nu le doboare elefanții de război. Într-un turn încă trăiește un ultim descendent al rajpuților Bundela, care au construit fortăreața. Înnoptez între pereții înnegriți, dar nu îl văd.

Lângă apele leneșe și cafenii ale Betwei îi întâlnesc pe minerii de nisip. O armată ponosită de bărbați uscățivi care scot nisip din albie cu lopeți și excavatoare. Nisipul ajunge pe șantiere îndepărtate, până în Lucknow și New Delhi, la circa 500 km. Multe exploatări de nisip sunt ilegale. În India, nisipul se vinde bine. Alimentează avântul din construcții și o piață neagră exploatată și în același timp protejată de mafioți, iar extragerea lui distruge habitate acvatice și tulbură sistemul hidrologic. (Un studiu ONU a calculat că apetitul tot mai mare al omenirii pentru umilul nisip de construcție – peste 40 de miliarde de tone anual – este de două ori cât volumul de sediment depus anual de toate râurile de pe planetă.) Mafia nisipu-lui a omorât oamenii legii care încearcă să oprească masacrul râurilor Indiei. A omorât și reporteri care au expus practica interzisă a excavării albiilor.

Nisipul se excavează din albia Sonului din Bihar cu utilaje grele. Nu se știe dacă operațiunea din imagine este legală, dar exploatarea nisipului se face adesea ilicit, la adăpostul întunericului. Nisipul acoperă nevoile industriei construcțiilor, în plină dezvoltare în India, dar exploatarea lui excesivă afectează și distruge habitatele unor specii periclitate ca delfinii de apă dulce și gavialii, rude cu crocodilii. Foto: JOHN STANMEYER

„Mergi, nu te opri”, îmi spune tăios cel mai recent tovarăș de drum, Siddharth Agarwal, expert în conservarea râurilor, în timp ce minerii ne strigă să ne oprim.

Ne facem că nu auzim. Ne îndreptăm cu pași mari spre mal, îi facem semn unui pescar care trece, ne aruncăm rucsacurile în bărcuța lui și vâslim spre malul opus. Mergem și pe întuneric, ne străduim să parcurgem 40 km într-o zi și ajungem într-un sat unde focurile, tobele și incantațiile vestesc un festival hindus. Uimiți, localnicii se arată primitori. Pregătesc dal și roti. Ne întind charpoy, paturi de frânghie împletită, să dormim. Ospitalitatea aceasta reflexă am întâlnit-o pretutindeni în drumul meu prin India rurală, un ținut care primește pelerini veniți pe jos încă din Epoca Bronzului. Agarwal întreabă diplomat despre exploatările de nisip.

Sătenii dau din umeri. „Ce să facem?”

Mafioți, politicieni, camarilă – ei controlează viața. Ce-i drept, Betwa, prădat până la piatră, inundă împrejurimile mai haotic decât înainte. Și da, musonii imprevizibili (schimbările de climă) fac agricultura și mai dificilă. Oamenii trebuie să sape mii de iazuri alimentate de ploi ca să-și ude câmpurile împuținate. Dar statul are în plan o salvare spectaculoasă: vrea să deturneze un râu întreg, Kenul, în albia lui Betwa ca să-i revigoreze cursul diminuat. „Vor să unească râuri”, oftează Agarwal. „Speranțe deșarte.”

India a alocat circa două miliarde de dolari pentru o schemă controversată de interconectare a râurilor, un program masiv de transfuzie acvatică prin care s-ar lega între ele 30 de mari râuri prin circa 15.000 km de canale de beton, pentru a reduce criza apei în țară. Împletirea dintre Ken și Betwa va fi prima probă. Inginerii intenționează să exploateze debitul „în exces” al Kenului din sezonul musonului și să-l direcționeze spre Betwa, care e „mai secătuit”. Pentru operațiunea aceasta de inginerie vor fi necesare mai multe baraje care vor inunda 90 km² de uscat. Apărătorii mediului au dus problema în fața tribunalului.

„Unde e apa asta în exces?” întreabă încruntat Raghu Chundawat, un renumit conservaționist indian, în Parcul Național Panna din apropiere, sanctuar pentru tigri periclitați. „Statul nu face publice datele despre debite. Cred că nici nu știu care vor fi efectele asupra mediului.”

Un efect al izgonirii zeilor râurilor în conducte se cunoaște, totuși: mare parte din terenul inundat de proiectul Ken-Betwa se află în rezervația tigrilor.

Gangele: fluviul sfânt

Merg pe malurile lui Ma GangaMama Gange – până când apele sale late se arcuiesc spre nord, tăind câmpiile galbene ca un tăiș de oțel lucitor înspre Varanasi. Cel mai sfânt oraș al hinduismului este învăluit în praf de cărămidă. Mii de lucrători bat în zidurile Orașului Vechi cu baroase și răngi, nivelând străduțe străvechi și dărâmând clădiri înclinate într-un plan de înfrumusețare a orașului. Locuitorii sunt evacuați. Statul le dă bani în mână. Puțini par mulțumiți. Reîncarnarea nu e ușoară.

Case, temple și străduțe înguste din Cartierul Vechi din Varanasi sunt demolate într-un proiect de cosmetizare care le va asigura pelerinilor și turiștilor accesul mai lesnicios la Gange. Muncitorii cu târnăcoapele câștigă mai nimic. Guvernul le oferă compensații rezidenților strămutați. Foto: JOHN STANMEYER

Varanasi e numit de hindușii evlavioși Kashi, sau locul „unde domnește lumina supremă”. Din el coboară spre Gange 88 de scări de piatră, ghat, cu trepte erodate estetic. Ajunși jos, credincioșii se spală de păcate în curenții tulburi ai fluviului, bând și îmbăindu-se în apa care conține bacterii fecale de sute de ori peste limita de siguranță. Anual vin aici să moară și să fie incinerați pe ghat zeci de mii de pelerini. Cremarea în Varanasi este metoda cea mai sigură de a atinge moksha, evadarea din durerosul ciclu al vieții și morții. Copiii morți la scurt timp după naștere și sfinții fără pată sunt scutiți de rug. Corpurile lor sunt legate de lemne plutitoare și trimise în aval. Sau scufundate în Gange cu pietre.

Stau și privesc tot ce este omenesc – ghirlandele strălucitoare de crăițe și fecalele – cum se amestecă în Gange. Aici, fluviul are culoarea cernelii din cauza cenușii de oase, un râu colosal, în sine greu de purificat. În zori, rândunelele săgetează prin aerul de bronz. Îmi amintesc de morții mei, de războaiele mele. Varanasi e un loc bun unde să aștepți crearea sau distrugerea lumii. Sau și mai bine, de unde să te ridici și să mergi. Să reciți poemele votive ale lui Basavanna:

Ascultă, o, stăpân al râurilor împreunate,
ceea ce stă în picioare va cădea,
dar ceea ce se mișcă va rămâne de-a pururi.

Brahmaputra: cine e indian?

Râul e un drum.

În Bihar merg pe lângă Son cel sugrumat de secetă. În Bengalul de Vest, pe lângă Tista cea sărăcită de baraje. În Assam, renumitul Brahmaputra curge greu de ploi și de apa ghețarilor care se topesc într-un ritm dezastruos. Pe malurile lui nisipoase merg bărbați și femei care arată bătrâni de o mie de ani, împovărați de coșuri cu orez. Trec pe lângă canoe trase la mal. Pe lângă orezării care scânteiază în lumina cețoasă a soarelui ca oglinzile vechi cu argintul de pe spate scorojit. Brahmaputra curge alături, o bandă rulantă de apă lungă de 2.900 km care se prelinge pe curbura planetei. Poartă cu el miliarde de pești invizibili, rumoarea și zumzetul vieții satului, teama.

„Teroriști”, șuieră bețivii satului.

Eu și Siddharth Agarwal suntem luați la întrebări de multe ori în nord-estul Indiei. Un semn al vremurilor. Pakistanul și India au avut din nou ciocniri pe tema teritoriului musulman contestat Kashmir. Xenofobia e tot mai acută. Guvernarea naționalistă hindusă a lui Narendra Modi o ațâță. În Assam am cunoscut o femeie amabilă, Rupali Bibi, care se ascunde ca o fugară. De ce? Pentru că, descendentă a musulmanilor din Bangladesh care au migrat în India acum aproape o sută de ani, riscă să fie deportată. „Mi-a venit un polițist acasă cu un «aviz de străin»”, îmi spune Bibi, care are 40 și ceva de ani și cultivă orez, în casa ei cu acoperiș din trestie de zahăr din câmpia inundabilă a Brahmaputrei. „A zis: «Sunteți persoană suspectă.»”

Ca aproape două milioane de persoane din statul Assam, Bibi a fost exclusă din Registrul Național de Evidență a Populației, care polarizează locuitorii. Autoritățile nu îi acceptă documentele. În paralel, statul indian oferă căi de obținere a cetățeniei pentru refugiații religioși – mai puțin musulmanii. Iar în primele săptămâni ale pandemiei de COVID-19, aproape 200 de milioane de musulmani indieni sunt demonizați ca purtători ai bolii de către politicieni hinduși de dreapta. Știrile spun că, în Bengaluru, gloate înarmate cu bâte de crichet atacă musulmanii.

Cine e indian? Cine nu e? Poate supraviețui India diversă, seculară, a lui Gandhi și Nehru acestei alunecări către populismul tribal? Imposibil de spus. Cosmosul râurilor care împânzesc India, firește, rămâne mut la asemenea întrebări.

Străbat greoi ultimii kilometri care mă despart de granița Indiei în timpul musonului de vară. Râurile din Manipur, la granița cu Myanmarul, fac spume furioase. Dealurile verzi vorbesc limba șuierată a apei dezlănțuite – mugetul cascadelor, suspinul nenumăratelor pâraie, răpăitul ploii pe acoperișuri de tablă, ca și cum cineva și-ar plimba nodurile degetelor pe ele. Sunete care încântă. Smulg lipitorile de pe mine și îmi amintesc de cel mai ciudat râu pe care l-am întâlnit în India: Saraswati. Un „râu pierdut” mitic, lăudat în scrie-rile vedice. Unii cercetători cred că s-a stins cu mii de ani în urmă, deviat de un cutremur sau poate evaporat din cauza schimbărilor de climă. I-am traversat presupusa albie în Deșertul Rajahstan. O râpă largă, plină de pietre rotunde și prăfuite. Vânt fierbinte. Nicio moleculă de apă vizibilă. Fermierii amețiți de secetă mi-au spus că, în apropiere, inginerii trimiși de stat săpau puțuri de probă. Sperau să demonstreze că râul există. 

 

Articolul a apărut în ediția din august 2020 a revistei National Geographic România.

Citește mai multe depeșe trimise de Paul Salopek din marșul său pe jos prin lume în rubrica noastră Plecarea din Eden.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*