O felie de război, cu extra topping de măsline

pizza
Mohammad Afaque Quraishi își deschide pizzeria pentru încă o zi cu dever slab la Kisanganj, în estul Indiei. Îi lipsește războiul din Afganistan, când a fost contractor civil și a făcut pizza pentru o bază militară americană. Foto: PAUL SALOPEK

Cel mai lung conflict din istoria Americii nu a reușit să pacifice Afganistanul. Dar a menținut un cap de pod pentru pizza în îndepărtata Indie.

De Paul Salopek

„Toate celelalte negustorii sunt cuprinse în cea a războiului.”
Blood Meridian (Meridianul sângelui), de Cormac McCarthy

Mergem spre nord de-a lungul râului Mahananda, prin Biharul rural, în estul Indiei.

La Kishanganj, un orășel tern, întrăm într-o pizzerie cu podele prăfoase. Localul înghesuit, pe nume Pizza House, e dosit pe o alee din bazarul amărât al orașului. E prima pizzerie pe care o întâlnesc de luni de zile și sute de mile de umblat. O masă care se bâțâie. Niște scăunele joase. Pizzarul melancolic, Mohammad Afaque Quraishi, stă pe un scaun dinplastic turnat și perorează pe tema războiului.

„Auzisem toți de lupta dintre America și Osama bin Laden,” spune Quraishi despre războiul din Afganistan, cel mai îndelungat conflict din istoria Statelor Unite, acum intrat în al 18-lea an sângeros. „Dar cui nu-i plac banii? Și dacă e vreo șansă să își câștige traiul, un bărbat merge oriunde.”

Quaraishi s-a dus în Afganistan să învețe să facă pizza.

Timp de doi ani, a lucrat la restaurante Pizza Hut de la bazele militare americane de lângă Kabul. În 2014, când președintele Obama a început să retragă unitățile combative din Afganistan, Quraishi și-a pierdut jobul de la fast-food. Dar el e un tip metodic. În zona de război, a studiat rețetele de la Pizza Hut. Acasă, și-a cumpărat un cuptor special, ca să poată face blaturi cu aceeași textură pufoasă. Își aduce ingredientle cu comandă specială din îndepărtata Kolkata pentru a face același sos. Plăcintele lui din Kishanganj sunt în mod surprizător identice cu pizza vândută în State. Lui Quraishi i-e dor de război.

pizza
Un jurnal de război fericit. Lui Quraishi (în stânga) i-e dor de vremea când lucra cu contract pentru armata americană. Foto: PAUL SALOPEK

„Stăteau la coadă la pizza și două ore,” își aduce el aminte de soldații americani. „Și apoi plecau să lupte.”

Am fost și eu în Afganistan ca reporter. Am relatat și din Irak și Somalia. În vastele orașe militare prefabricate și întărite ca niște fortărețe ale americanilor, numite Baze Operative Avansate, am văzut localuri  Subway, cu sanvișuri, cafenele Green Bean și restaurante TGIF. Oameni ca Quraishi se ocupau de cuptoarele cu microunde și curățau podelele. Alimentau vehiculele, procesau vizitatorii la punctele de control și colectau gunoiul. Ani de-a rândul, zeci de mii de asemenea angajați civili, mulți din țări sărace, i-au hrănit, adăpat și spălat pe soldații americani care luptau în Războiul global împotriva terorismului.

Quraishi spune că vreo 50 de muncitori, câștigând în medie $450 pe lună, adică de trei ori salariul mediu indian, au fost recrutați ca parte a efortului de război american din sărăcitul Kishanganj, un oraș majoritar musulman cu 100.000 de locuitori care cândva își obținea veniturile din tăbăcitul pieilor. În timp ce aproape 20 la sută dintre veteranii americani din Afganistan suferă de sindrom post-traumatic, angajații din Kishanganj au părut să sufere doar de crize severe de nostalgie. Prosperitatea adusă de război s-a dus. Pentagonul a concediat cea mai mare parte din armata sa de muncitori străini. Acum, bărbații din Kishanganj tânjesc după zilele lor de glorie din sânul complexului militar-industrial american.

Feriți de pericolele imediate din Afganistan de patrule și bariere de pământ, Quraishi își aduce aminte că beneficia de prețuri speciale la cumpărături și mâncare după pofta inimii. Spune că se bucura o anumită libertate față de ierarhiile de castă — și, mai recent, față de politicile hindu-centriste — care marginalizează minoritatea musulmană din India.

„Nu exista diferența dintre bogat și sărac. Niciun mare colonel nu trăia în ditamai căsoiul, ca aici. La bază, mâncam toți la aceleași mese,” spune el. „Și când m-am întros, mi-am măritat trei dintre surori. Nunți mari. M-am însurat și eu. Uite, am deschis Pizza House.”

În bazar, un alt veteran din Afganistan e de acord cu el.

„Erau momente când trebuia să fugim în adăposturi,” spune Mohammed Khalid Rashid, care a lucrat ca supraveghetor la transportul angajaților la Baza Leatherneck și la Baza Bastion din provincia Helmand, Afganistan. „Dar locul nu era așa de rău. Aveam tot timpul aer condiționat.”

pizza

Cu banii câștigați din munca lui în Afganistan, Mohammed Khalid Rashid și-a extins magazinul din Kisanganj, adăungând și servicii de optometrie. Foto: PAUL SALOPEK

Cu banii câștigați în război, Rashid a deschis un magazin de optică. Alți foști angajați civili au pus banii jos pentru magazine alimentare. Rashid spune că vecinii săi musulmani din India nu i-au cerut socoteală că s-a înrolat în lupta americană împotriva talibanilor musulmani din Afganistan: „Talibanii nu sunt musulmani, sunt teroriști.”

În pizzeria lui, printre solnițele cu chilli, Quraishi admite totuși că nu toate merg bine cu oamenii de acasă. Puțini știu ce înseamnă pizza. Și cel mai autentic local cu pizza din Bihar e pe cale să dea faliment.

„Sunt înaintea timpurilor aici,” spune el, fluturându-și mâna deasupra unui meniu.

Sper să obțină, cumva, un alt contract cu americanii, unde talentele sale ar fi mai apreciate.

 

21 august 2019

 

La acest reportaj a contribuit și partenera de marș Priyanka Borpujari.

Citește mai multe depeșe trimise de Paul Salopek din marșul său pe jos prin lume în rubrica noastră Plecarea din Eden.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*