Roata uitării

Un rotar din Myanmar duce cu el un meșteșug pe cale de dispariție.

Să luăm puțin în considerare roata, una din inovațiile definitorii ale omenirii.

Cele mai mari roți folosite azi în transporturi sunt probabil cauciucurile pneumatice ale marilor mașini de minerit. Ele pot avea peste 4 metri înălțime. O pană de cauciuc la un asemenea vehicul costă peste  62.000 $. Cele mai mici roți create de știință sunt un subiect în dezbatere. Însă se știe că inginerii au creat roți care se învârtesc pentru „nanomașini” care încap într-o moleculă. Modelul câștigător de la o recentă cursă nanoautomobilistică internațională a parcurs un traseu de un micron, cam cât lungimea unei bacterii, în 29 de ore.

 

Video: OUT OF EDEN WALK
roata
Un lemnar de la atelierul lui U Than Win din nordul Myanmarului stropește banda incandescentă de metal fixată pe roata de lemn. Foto: PAUL SALOPEK

Tractoarele chinezești ieftine înlocuiesc căruțele trase de animale nu doar în Myanmar, ci în toată Asia de Sud-Est. Fiul de 29 de ani al lui Win, Kyaw Myo Hlaing, se pregătește să preia afacerea familiei. Dar orice va produce Hlaing, în curând nu vor mai fi care cu boi. Vor fi niște simulacre: obiecte reimaginate, pentru nunți sau parade sau muzeee, reminiscențe nostalgice într-o lume complet motorizată.

Străbat pe jos continentele. Înaintez cam în ritmul unui car cu boi, culegând povești din drumul meu.

Oriunde m-aș afla, e imposibil să scap de sentimentul unei afazii în masă. Dispariția unui întreg sistem de cunoaștere umană. Moduri de viață bazate pe o străveche adaptare dintre mediu și mâna omului. Roata se întoarce masiv,  invizibil și final.

*           *           *

roata
Kyaw Myo Hlaing va moșteni atelierul de rotărit al tatălui său, dar nu își face iluzii cu privire la siguranța muncii sale. „Sunt ultima generație care va face căruțe pentru muncile câmpului. În câțiva ani, vor fi înlocuite de tractoare.” Foto: PAUL SALOPEK

Cu diametrul de 68 de centimetri, făcută din frasin și stejar, găurită în mijloc, cea mai veche roată păstrată din lume este un disc de lemn masiv cioplit grosolan. A fost excavată în 2002 dintr-o fostă mlaștină din Slovenia, în Europa Centrală. Dimensiunea sugerează că a fost folosită pentru un cărucior. Axul de lemn se rotea odată cu roata, făcând întoarcerile dificile. Având între 5.100 și 5.300 de ani, roata a fost făcută în Epoca Bronzului, oarecum în același timp cu apariția scrisului — începutul istoriei înregistrate, care, după cum ni se amintește adesea, se mișcă în cercuri, la fel ca roata însăși.

Există dovezi că roata a avut nevoie să fie reinventată cel puțin o dată în trecut.

Între secolele I și V d.H., vehiculele cu roți au dispărut misterios din mare parte a Orientului Mijlociu. Timp de aproape 500 de ani, prin regiunea pe care astăzi o numim Arabia nu au mai trecut nici căruțe de negustori, nici care de război. Unii istorici pun această uitare pe seama prăbușirii imperiilor și, odată cu ele, a drumurilor lor. Dar o explicație mai probabilă este supremația cămilei. Capabilă să traverseze întinderi nisipoase, cu încărcături de până la 250 de kilograme, și să se alimenteze cu puțina vegetație existentă, animalele au scos din competiție vehiculele — până în epoca modernă.

Până când am ajuns eu să traversez regiunea în 2013, roata își recăpătase de mult hegemonia. Când mergeam pe jos de-a lungul șoselelor pustii, șoferii curioși din Arabia Saudită refuzau să se dea jos din mașină ca să stea un pic de vorbă. Conduceau pe lângă mine sute de metri, punându-mi întrebări prin geamul coborât.

*           *           *

roata
O artă pe cale de dispariție: roți lucrate manual pentru căruțele trase de boi așteaptă să fie finisate la atelierul lui Win din Shwe Than Kone. Foto: PAUL SALOPEK

 

Atelierul lui U Than Win din nordul Myanmarului se numește Ya Da Na Hlaing: „Comoara care sporește.”

Locul arată medieval.

Familia și muncitorii mănâncă, dorm, lucrează și se roagă într-un dreptunghi de lut portocaliu, umbrit de copaci, unde rindelele cojesc lemnul într-un tempo de doi și unde răsună ciocanele fierarilor. Daw Pyae Kyie, matriarha familiei, fierbe tăiței de orez pentru echipă. Curtea atelierului servește și drept loc de joacă pentru nepoata de vârstă școlară a lui Win, Htet Nandar Tun. Win se plimbă pe linia de producție manuală dând câte o mână de ajutor, împărțind încurajări, glumind discret. Petrece o lună ca să asambleze o căruță. Sunt trei modele: care mari pentru transport, căruțe pentru ferme și care de alergări. Costă 900.000 de kyat (cam 690 $).

„E cel mai bun meșteșugar al nostru,” spune U Thin Swe, un țăran care a arvunit o căruță nouă, despre Win. „O să mă țină carul 25 sau 30 de ani.” Swe se teme însă că n-o să mai găsească boi de tracțiune. În ultima vreme, negustorii au tot trecut prin nordul Myanmarului cumpărând animale de muncă, pe care le-au dus în China. „N-am idee la ce le folosesc,” spune el.

*           *           *

O foarte scurtă relatare despre dependența noastră de roata cu motor:

Cu ani în urmă, pe când călătoream prin zona petroliferă a Venezuelei, am fost întrebat de un șofer de taxi câte mașini au americanii. Habar nu am, am răspuns, dar de ordinul milioanelor. (Cifra reală se apropie de 280 de milioane.) Câte mașini, a suspinat taximetristul. Ce o să facem cu ele? Poate ar trebui să le folosim ca sarcofage?

*           *           *

Un fermier conduce produsul finit pe un drum din nordul îndepărtat al Myanmarului. Carele de boi ale lui U Than Win, exemple de inginerie populară practică, se construiesc într-o lună și se folosesc decenii. Foto: PAUL SALOPEK

Într-o zi birmaneză călduroasă, U Than Win a finializat un car în curtea lui de pe Irrawaddy.

Cele 140 de piese erau îmbinate frumos, cu foarte puține șuruburi sau cuie.  Căruța scotea un potpuriu de scârțâituri, ciripituri și tremolouri când lemnul se opintea pe lemn. Noile tălpi de fier ale roților răsunau pe pietre. Spițele se mișcau ca niște coarde de harpă.

„Simt de parcă mi s-a mai luat din povara muncii de pe umeri,” a spus Win. „Atâtea care… Nu mai puțin de o mie”. Și a zâmbit.

Cu câteva săptămâni mai devreme, pe un drum de țară pustiu de la vest de Mandalay, privisem cum se apropie exact o astfel de căruță. Vizitiul atârnase o afumătoare între capetele boilor, să îi apere de muște. Mi-a făcut cu mâna. Și căruța a pornit lăsând în urmă un fum ca de tămâie, cântând prin liniștea zilei, până când a dispărut.

 

2 octombrie 2020

Citește mai multe depeșe trimise de Paul Salopek din marșul său pe jos prin lume în rubrica noastră Plecarea din Eden.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*