Târâș, spre Irrawaddy

Sub brazdele de pe ogoarele lucrate de-a lungul fluviului Irrawaddy din timpuri imemoriale se află orașul Halin, vechi de 2.000 de ani. Locuitorii săi, din cultura Pyu, erau îngropați în vase de lut. Foto: PAUL SALOPEK

Pentru a ajunge la acest fluviu istoric din Myanmar, trebuie să urmezi pâraiele istoriei.

Ca să ajungi la fluviul sacru Irrawaddy pornind din Shwebo, un orășel amorf din nordul Myanmarului, trebuie să străbați drumuri fierbinți.

La răsărit, picătrile de sudoare îți înconjoară deja pleoapele. După încă o oră, soarele ca un furnal evaporă toate culorile din lume. Un fierar de la un colț de stradă folosește un uscător de păr electric pe post de foale. Bâzâitul lui sonor îți rămâne în urechi kilometri întregi: sfârșitul universului nostru, incinerarea lui, așa o să sune.

Fără să-ți dai seama, ai ajuns în Imperiul Pyu din Epoca Fierului. Această civilizație de acum 2.000 de ani avea orașe împrejmuite cu ziduri, stupe înalte și drumuri pavate cu piatră. Astăzi zace prăvălit sub câmpurile de culoarea lutului din valea râului Mu.

Pe atunci, viața era bine spațiată și bogată: o versiune din Aia de Sud-Est a vestitului Xanadu. Cetățenii înstăriți trăiau în case de lemn acoperite cu tablă. Își mâncau mesele cu ustensile aurite, purtau giuvaeruri în păr și făceau artă de înaltă calitate din sticlă, cristal și jad. Mărfurile lor ajungeau în porturi îndepărtate din Vietnamul, Indonezia și Filipinele de azi. În secolul I d.Hr., au trecut pe aici ambasadori romani în drum spre China. Cronicarii dinastiei Tang au relatat că locuitorii din Pyu erau budiști pașnici, care aveau oroare de război. Preferau să poarte bumbac, mai curând decât mătăsuri, ca să nu sacrifice viețile viermilor de mătase. Morții din Pyu încă zac îngropați cuminte, în mari vase de lut, sub recoltele curente de grâu și arahide. Uneori, fermierii mai dau peste ei. Fantome ale unui imperiu al râului. Rămășițe atât de vechi și neiubite, încât abia dacă mai par omenești.

Câd ajungi la strălucitoarele maluri ale fluviului Irrawaddy, fermierii sunt la cules de chili. Mâini noduroase printre frunzele moi. Îți dăruiesc o pungă de ardei, roșii ca rubinele, fără să scoată o vorbă. Așa dăinuie Pyu.

*           *           *

Video: OUT OF EDEN WALK

Pentru a ajunge la atemporalul Irrawaddy — aorta tăcută a Myanmarului — trebuie să pășești pe oase.

De exemplu, oasele de sub Mawlaik.

Mawlaik este un mic port aflat pe malul nămolos al râului Chindwin, un afluent vestic major al fluviului Irrawaddy. În al Doilea Război Mondial, era o îndepărtată exploatare de lemne colonială. Britanicii au abandonat-o fără prea multă ceremonie când au invadat japonezii. (Au fugit de-a valma, să-și scape pielea.) Mai târziu, a fost rândul japonezilor să evacueze Mawlaik, după ce înaintarea lor în India a eșuat.

„Mulți japonezi au preferat să se sinucidă decât să se predea,” spune istoricul neoficial al orașului, un profesor de engleză la pensie pe nume U Than Zin, care încă spune cuvintele pe litere. „O mare parte dintre japonezii care se retrăgeau erau bolnavi sau răniți. Ai înțeles. R-Ă-N-I-Ț-I. Așa că se spânzurau prin case.”

U Than Zin spune că aomenii din Mawlaik i-au aruncat pe japonezii morți în craterele de obuze. I-au acoperit cu noroi și au construit deasupra case noi.

„Tot orașul ăsta e construit pe oase,” spune el. „Nu am nici un sentiment rău în legătură cu asta. Nu i-am văzut pe morți. Eram prea mic. Rudele mi-au zis «Ascunde-te» și m-am ascuns. A-S-C-U-N-S. E tot ce îmi amintesc de atunci.”

Mergând către aburindul Irrawaddy, în săptămânile următoare, vei trece peste multe poduri Bailey rămase de la britanici. Sunt dărăpănate, dar încă în folosință. Plăcile lor de oțel, desprinse și ruginite, scârțăie și zăngănesc sub picioarele tale, sunând metalic D-E-Ș-T-E-P-T-A-R-E-A către lumea surdă.

*           *           *

O culegătoare de arahide își etalează recolta lângă orașul Ye-U. Foto: PAUL SALOPEK

Pentru a ajunge la malurile aburinde ale fluviului Irrawaddy, pornind din Ye-U, trebuie să urmezi o brazdă.

Începe cu cel puțin 8.200 de ani în urmă în câmpurile de orez primordiale, unde stau aplecate femei cu chipurile aurite de pastă de thanaka. Trece prin plantații de arbori de lac zvelți, în trunchiurile cărora stau înfipte țevuște de bampus, picurând sevă. Se desfășoară prin culturile încinse de arahide.

„Crezi că-i greu să mergi pe jos?” au strigat femeile care le recoltau. „Hai să aduni arahide!”

Brazda trece încolo și ncoace, prin terenuri cu susan, fasoliță, fasole, linte. Sub un smochin mare chiar de pe malul fluviului, dai în sfârșit peste cel care a tras-o, un tânăr fermier cu șapcă, care nu vrea să se prezinte. Și-a mânat cei doi boi de plug prin albia uscată, răscolind lutul. Are fruntea încrețită de frustrare. Nu îi place să fie fermier. „E mai bine la oraș,” oftează el.

Vrea și el ce vrem cu toții. Să fim precum Pyusawhti, primul rege și erou al străvechii dinastii Pagan, născut dintr-un ou de dragon adus de Irrawaddy și care a întemeiat o capitală cu 10.000 de temple. Cu alte cuvinte, o poveste la care să aspirăm. Un viitor.

*           *           *

irrawaddy
Partenerul meu de marș Ja Pha Se, zis Jay, traversează curenții de pe Irrawaddy, lângă Mandalay, ajutat de motor. Tocmai am încheiat de parcurs vreo 400 de kilometri prin nordul țării. Foto: PAUL SALOPEK

Odată ce ajungi la mult-pomenitul Irrawaddy, o iei pe potecile de pe maluri.

Potecile se împletesc ca niște dansatori printre cătune cu colibe de bambus. Casele sunt ridicate pe picioroange, ca niște cuiburi de păsări. Canoele sunt trase pe uscat dedesubt. La fiecare câțiva kilometri, găsești mânăstiri budiste vegheate de dragoni de piatră văruită. Între sihăstrii, se întrețes potecile pelerinilor, din dale acoperite de mușchi.

Pe fluviu, pescarii bat cu vâslele în marginea bărcii ca să cheme delfinii de Irrawaddy, o specie cu botul turtit, care de secole colaborează cu oamenii la vânătoare. Acum, delfinii apar mai rar. Au rămas mai puțin de 80 în apele de la care își trag numele. Poluarea și pescutul cu electricitate le-au venit de hac.

Irrawaddy curge preț de aproape 2.000 de kilometri, de la ghețarii de pe înălțimile frontierei tibetane până în ligheanul cald al Mării Andaman. Pe malul său vestic, față în față cu Mandalay, atârnă Clopotul Mingun. Uriașul clopot a fost turnat acum 210 ani de regele Bodawpaya și cântărește 55 de tone. Fă-l să sune, cu un baston de lemn, și vor urma binecuvântări alese. Fă-l să sune la nașteri și la morți. Fă-l să sune la epidemii. Fă-l să sune la alegeri și la revoluții.

Pe lângă el, printre dureri și bucurii, fluviul continuă să curgă.

 

4 noiembrie 2020

Citește mai multe depeșe trimise de Paul Salopek din marșul său pe jos prin lume în rubrica noastră Plecarea din Eden.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*