Arhivele stalagmitelor

Imagine articol

Am patruns in galeria scufundata cu acelasi amestec de nerabdare si teama. Cateva minute am planat lin pe deasupra stancilor prabusite, pe langa peretii austeri, acompaniati doar de zgomotul bulelor de aer izbindu-se de tavan.

Am depasit un pasaj stramt, avand mereu grija sa nu ne agatam furtunele in vreo stalactita sau muchie ascutita. Apoi, deodata, pestera s-a deschis in fata noastra: doua stalagmite masive strajuind intrarea intr-o camera spatioasa, plina de podoabe de calcit. Multe s-au desprins in mod natural si sunt imprastiate pe podea. Am ajuns la tinta expeditiei noastre speonautice. Ne verificam manometrele, facem semnul de OK si indreptam degetul mare in jos – un semn funest la romani dar care in limba laconica a scafandrilor inseamna doar “Hai in jos!”

Golim vestele compensatoare si aterizam pe fundul galeriei, starnind un nor de sediment. In sacii de panza legati la brau indesam cateva bucati de calcit. Dar cea mai grea proba este un fragment de stalagmita de un metru lungime, groasa cat un copac si cantarind vreo 40 de kilograme. Imposibil de urnit. Pentru asemenea situatie avem pregatita o strategie speciala: o parasuta de panza de suspantele careia sunt legate doua coliere elastice.

Bag capetele monstrului in cele doua laturi si apoi purjez sub panza aer din detentor pana cand cupola parasutei se umfla, uriasa stlagmita sovaie, se desprinde incet de pe substratul pe care odihnea de mii de ani, apoi se inalta lent in vazduhul lichid al pesterii scufundate. Cu un singur deget o imping spre iesirea din labirint. Pentru ea este inceputul unei lungi calatorii: dupa un popas la Institutul de Speologie din Bucuresti, va porni spre tarmurile reci ale Norvegiei unde va fi sacrificata pe altarul stiintei: panza diamantata a atelierului de pietrarie o va sectiona in felii subtiri, bucati din ea vor fi taiate, dizolvate in acizi, preparate chimic pana cand vor ajunge doar niste picaturi de-abia vizibile cu lupa, si introduse in contorul spectrometrului de masa.

Computerul va extrage siruri lungi de valori aparent fara inteles, aparent fara nici un punct comun cu fiorul aventurii noastre din adancul Pesterii Piatra din Dobrogea. Profesorul Stein-Erik Lauritzen, conduce laboratorul de datare a speleotemelor al Universitatii din Bergen, Norvegia, de peste 20 de ani. Unul dintre putinii speologi ai Scandinaviei, regiune saraca in pesteri, Stein-Erik a reusit sa combine traditia geologilor nordici in cercetarea cuaternarului, cu studiul formatiunilor subpamantene.

Dar ce legatura poate fi intre retragerea si avansarea calotelor glaciare, determinate mai ales de factori astronomici, cum ar activitatea solara sau oscilatiile Terrei in jurul axei sale, si formatiunile carbonatice, numite de specialisti “speleoteme”, depuse picatura cu picatura departe de lumina soarelui?

Carbonatul de calciu din picaturile infiltrate in galerii provine din dizolvarea calacarului in care a fost sapata pestera. Pentru a dizolva insa, apa trebuie sa se acidizeze cu dioxidul de carbon atmosferic, dar mai ales cu cel din sol, produs prin activitatea biologica a bacteriilor si plantelor. Asadar in pesterile dintr-un munte golas se vor forma mai greu speleoteme in timp ce o patura groasa de sol va favoriza depunerea unor concretiuni masive, mai ales atunci cand precipitatiile sunt bogate.

Inghetarea solului blocheaza practic activitatea biologica precum si infiltrarea apei. In regiunile polare nu se formeaza stalagmite, dar nici in cele temperate in timpul perioadelor glaciare. Aceasta este prima si cea mai simpla legatura intre schimbarile climatice si speleoteme. O perioada de crestere a unei stalagmite indica de obicei un climat temperat, iar incetarea cresterii fie o perioada foarta arida, fie una glaciara. Dar acesta este doar inceputul povestii…



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*