Ursul de cavernă

Cel mai mare mamifer carnivor terestru a dispărut în urmă cu 10 milenii, lăsînd întrebări fără răspuns. Ilustraţie: Radu Oltean

Cel mai mare mamifer carnivor terestru a dispărut în urmă cu 10 milenii, lăsînd întrebări fără răspuns.

Echipa noastră urcă pe firul pîrîului, peste pietrele poleite cu gheaţă, ocolind cascade, scuturînd în treacăt de pe arbori pudra primei zăpezi. Facem o pauză pentru a umple bidoanele cu apă şi luăm în piept versantul.

La început abrupt, apoi aproape vertical, peretele ne obligă să scoatem coarda pentru asigurare. Rucsacurile trec din mînă-n mînă. Traseul care urmează e o adevărată cursă cu obstacole, dar toţi cinci sîntem speologi experimentaţi, vechi cunoscători şi exploratori ai peşterilor din vestul Carpaţilor Meridionali. După hornurile căptuşite cu chiciură, ne strecurăm pe o brînă, traversăm un tunel natural, ajungem la alt perete, scoatem iar corzile şi facem acrobaţii cu bagajele. În sfîrşit, se schiţează o potecă ce ne conduce spre negrul unei intrări de peşteră.

În urmă cu peste 25.000 de ani, cete răzleţe de urşi parcurgeau acelaşi traseu, dar foarte probabil în condiţii mai dramatice, căci iernile din pleistocen erau cu mult mai aspre. Şi mi-i închipui cum, cu ghearele lor puternice, urşii de cavernă escaladau abruptul sau păşeau prudent pe brînele suspendate, mînaţi prin viscol de un instinct sigur către adăpostul Peşterii din Stei.


Ursul de peşteră este poate cea mai bine studiată specie de mamifer dispărut. Şi asta mai ales datorită abundenţei fosilelor bine păstrate în sedimentul peşterilor. În unele s-au format acumulări de oase provenind de la mii, poate zeci de mii de indivizi. Amestecate cu guano, oasele au constituit chiar obiect de exploatare industrială de fosfaţi. Înainte de 1940, din Peştera Cioclovina, din Munţii Şureanu, s-au extras peste 7.000 de vagoneţi de depozit fosfatic pentru agricultură, alte cîteva mii din Peştera Mereşti, din Cheile Vîrghiş. Cum se explică asemenea hecatombe?

Acum, conform estimărilor oficiale, pe teritoriul României trăiesc poate 5.000 de urşi bruni (Ursus arctos), care au la dispoziţie ceva mai puţin de 4 milioane de hectare de habitat. Presupunînd că urşii epocii glaciare se descurcau tot cu 1.000 de hectare per individ iar habitatul le era de vreo patru ori mai întins, numărul acestora putea depăşi 20.000. Erau, probabil, mult mai numeroşi decît oamenii contemporani cu ei. Şi s-au perindat mii de generaţii.

Ca şi urşii de astăzi, vara îşi căutau hrana pe arii largi. Odată cu venirea iernii, erau nevoiţi să se refugieze pentru hibernare. Urşii actuali din zonele temperate sau reci se mulţumesc să-şi sape o văgăună acoperită de crengi şi ocolesc grotele. Urşii de cavernă aveau exigenţe locative mai mari. Pentru lunga hibernare, care în iernile grele putea depăşi 7 luni, ei aveau nevoie de un loc mai spaţios, cu temperaturi pozitive şi constante, cu rezerve permanente de apă. Cu alte cuvinte, de o peşteră. Deşi în munţii noştri au fost inventariate mii de cavităţi, majoritatea erau prea mici pentru a satisface aceste condiţii. Dr. Elena Terzea, paleontolog la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“, care a dedicat acestei specii un studiu amănunţit, semnala în 1966 cam 70 de peşteri cu urşi. Între timp, numărul lor a crescut la peste 250, dar cele cu acumulări importante de oase sînt foarte puţine.

În Peştera din Stei însă nu numai oasele vorbesc. Ne amenajăm un bivuac sumar chiar lîngă intrare, unde este mai frig, dar nu riscăm să tulburăm coloniile de lilieci venite pentru hibernare şi nici pacea de sanctuar a galeriilor locuite cîndva de urşi. Peştera din Stei, în care pătrundem acum, nu este un sit ideal pentru paleontologi, căci oasele sînt foarte puţine. Dar urşii au lăsat aici urme ale vieţii lor, păstrate atît de bine, de parcă ar fi de ieri: gropile pe care ursoaicele le săpau pentru a naşte şi a-şi proteja puii vulnerabili; culcuşurile unde urşii, ghemuiţi, intrau în lungul somn al hibernării; urmele mersului şi căţăratului, chiar şi în cele mai neaşteptate locuri; colţuri de stîncă lustruite de contactul repetat cu blana lor aspră – probabil locuri de scărpinat –, uneori pe argilă rămînînd chiar amprenta firelor de păr. Tokai-ihto, căpetenia Cetei Urşilor şi erou favorit în copilărie, ar fi citit în aceste urme ca într-o carte. Radu Puşcaş, unul dintre speologii timişoreni care au explorat secţiuni noi în peşteră, ne cheamă să ne arate colo un corn pietrificat de Capra ibex, dincolo nişte urme de gheare.

Cele mai vizibile urme sînt culcuşurile. De obicei au aspectul unor gropi circulare, adînci de 30-40 de centimetri şi cu un diametru cam de 1,1-1,4 metri. Dacă locatarul era de talia M. Pentru că un XXL putea depăşi un metru şi jumătate. După părerea paleontologului dr. T. Jurcsak, de la Muzeul ţării Crişurilor, din Oradea, care a studiat amănunţit cele peste 100 de gropi de iernare din Peştera Urşilor, de la Chişcău, urşii modelau gropile astfel încît să stea ghemuiţi comod, dar cît mai fest, pentru a-şi conserva mai bine căldura corpului. Se trezeau de cîteva ori pentru a bea apă, înlesnind eliminarea excesului de toxine din organism. Biologul Şerban Pârâu, al cărui subiect de doctorat a fost biologia ursului brun, crede că urşii de peşteră aveau nevoie să bea apă deoarece metabolismul lor de iarnă era diferit de cel al urşilor bruni, semănînd mai mult cu al speciilor hibernante mici (arici, pîrşi). „Prin controlul metabolismului ureei, ursul actual este un miracol de adaptare. Poate trăi 5-6 luni fără hrană şi apă. Probabil că ursul de cavernă nu avea această capacitate, de aceea o sursă de apă la îndemînă îi era absolut necesară.“

O argilă nisipoasă uscată se modela mai uşor şi era un bun izolator. La nevoie şi una mai umedă. Dacă era prea aderentă, li se lipea de labe în timpul săpatului şi erau nevoiţi s-o facă bulgări pentru a se descotorosi mai uşor de ea. În Peştera Ciurului, dr. Iosif Viehmann a găsit mai multe grămezi de cocoloaşe lîngă gropile rămase neterminate. Speologul amintit crede că, scîrbiţi de argila lipicioasă, urşii s-au lăsat păgubaşi.

Culcuşurile pe care le măsurăm în Peştera din Stei sînt în felul lor unice prin dimensiuni. Ele au 2, 3 şi chiar 5 metri în diametru, cu forme lobate, care exploatează bine relieful galeriei. Dormitor la comun, ba chiar mai mulţi chiriaşi în acelaşi pat! Un comportament neobişnuit de social pentru un animal pe care-l ştim mai degrabă un singuratic morocănos. Care ar fi explicaţia? Munţii şi văile din jur, desfăşurate de la 500 la 2.000 de metri altitudine, ofereau mai multe etaje de vegetaţie şi o hrană îmbelşugată pentru mulţi urşi. Dar peşteri bune pentru hibernare erau foarte puţine. Cu galeriile mari, uscate şi calde, şi cu lacuri permanente, Peştera din Stei era unică în zonă. E posibil ca, odată cu instalarea iernii, mai mulţi urşi să fi venit să hiberneze, căutînd o formulă de coabitare paşnică în limitele suprafeţei locative disponibile. Doar foarte puţini au încăput la business class, adică în gropi individuale. Cei mai mulţi s-au înghesuit în gropi de 3-4 indivizi.

Dr. Jurcsak credea că gropile mai adînci pe care le-a studiat în Peştera Urşilor şi în alte cavităţi din Munţii Apuseni au fost săpate de ursoaice, ca adăposturi maternale pentru gestaţie, naştere şi protecţia puilor. Nu era uşor să fii mamă în epoca glaciară. Puii se năşteau în perioada de iarnă. Dacă vremea rea se prelungea, adulţii lihniţi puteau mînca puii care ieşeau din culcuş. Şi leul sau hiena de peşteră, carnivore cu care U. spelaeus îşi disputa uneori adăposturile subterane, putea profita de orice moment de slăbire a vigilenţei mamei.

Peştera Muierilor, de la Baia de Fier, conţine foarte multe oseminte de urs, dar şi de hienă. Depozitul de oase a fost studiat metodic prin anii ,50. În 1957, peştera a fost electrificată, devenind cel mai frecventat obiectiv speoturistic din sudul României. Dar chiar lîngă poteca pe unde au trecut cu mult peste un milion de turişti, studenţii din Clubul Speologic „Hades“ au găsit o strîmtoare prin care, dacă reuşeşti să te strecori, pătrunzi într-o galerie-„maternitate“. Aici am observat mai multe gropi de naştere neobişnuite, cu secţiune în formă de pară. Volumul excavat era cu mult mai mare şi mamele munceau din greu pentru a mări şansele de supravieţuire ale ursuleţilor. Probabil că ursoaica putea veghea cu pieptul deschiderea mai îngustă în timp ce puii se zbenguiau în largul lor sub poalele ocrotitoare ale gropii.

Despre alte obiceiuri pe care le aveau, urşii de cavernă ne-au scris chiar ei! În cîteva peşteri, am întîlnit graffitiuri de urs – semne gravate cu ghearele. La prima vedere, enigmatice serii de linii verticale, oblice, încrucişate, mesaje scrise într-o limbă neînţeleasă. Dr. Robert Bednarik, un cercetător specializat în interpretarea graficii rupestre, s-a ocupat anume de semnificaţia comportamentală a urmelor de gheare. Studiul lui ne ţine acum loc de dicţionar. Dungile verticale, paralele, la înălţimea umărului, sînt însemnele teritorialităţii, provenind de la urşi care au dorit să-şi semnaleze prezenţa. Atunci cînd, în perioada de reproducere, urşii au vrut să-şi intimideze un rival, au lăsat dungi cît mai sus, deasupra capului. În Peştera din Stei, zărim dungile la înălţimea incredibilă de peste 4 metri! Misterul se lămureşte: ursul impostor s-a urcat mai întîi pe o piatră mare.

Multe urme de gheare au rămas pur şi simplu de la urşii care au derapat sau s-au căţărat. În timp ce echipăm cu corzi şi scări un puţ vertical de 14 metri, descoperim că un urs de cavernă a trecut pe aici înaintea noastră, descurcîndu-se şi fără echipament. Ghearele lui au scrijelit stînca, s-au înfipt în fisuri, ba chiar găsim dovezi că uriaşul a depăşit o surplombă printr-o „bavareză“, o tehnică folosită de alpinişti avansaţi.

În cîteva peşteri, avem urme lungi de gheare făcute de animalele care s-au lăsat să alunece pe suprafeţe argiloase înclinate. În Peştera din Stei, avem o stîncă mare, cu versanţi asimetrici. Cel abrupt e brăzdat de numeroase dîre lungi şi paralele. O direcţie care nu ducea nicăieri. Pare evident că urşii se jucau, dîndu-se pe tobogan, aşa cum îşi mai omoară şi astăzi timpul urmaşii lor la grădina zoologică. Asemenea performanţe trebuie apreciate în mod deosebit, cu atît mai mult cu cît totul se desfăşura într-o desăvîrşită beznă, doar pe baza simţurilor olfactiv şi tactil.

Relaţia om-urs de cavernă nu era una cordială – sugerează cercetările paleontologice. Primăvara, oamenii preistorici înfometaţi organizau ambuscade la ieşirile din peşteri. Exemplarele mai mici şi mai debilizate puteau fi o pradă uşoară. Doi cercetători austrieci, Abel şi Kyrle, care au studiat muntele de oase din Drachenhoehle, din Alpi, au descoperit numeroase cranii cu urme de lovituri de măciucă. Deoarece 85% dintre ele aveau fracturile în partea stîngă, cei doi au emis ipoteza că neandertalienii erau deja dreptaci.

Fragmentele de schelete umane sau impresiunile de picior lăsate de oameni preistorici în peşteri din România sînt aproape întotdeauna asociate şi scheletelor de urs, ceea ce lasă să se presupună că omul intra fie pentru incursiuni de vînătoare, fie chiar pentru simple recunoaşteri. Astfel de relicve s-au descoperit în peşterile Cioclovina, Muierilor, Ciur-Izbuc. Dar oare la atît să se fi limitat raportul om-urs în preistorie?

Eram la capătul Peşterii Reci, după o explorare istovitoare. Bucuroşi de recolta de kilometri de galerii noi, cei doi coechipieri ai mei, Mişu Gligan şi Dragoş Petrescu, au dat semnalul de întoarcere. Ne despărţea de soare calvarul a 8 ore de căţărări, tîrîşuri, imersiuni în cascade şi sifoane de gheaţă.

Înainte de a-i urma, mi-am ajustat lampa. Flacăra s-a mărit deodată şi la lumina ei am zărit deasupra capului un horn care trecuse neobservat. După o escaladă de 12 metri, ne-am trezit într-o galerie nespus de frumoasă, plină de formaţiuni nemaiîntîlnite. Pe podea am observat fragmente dispersate de oase de urs, dar mai ales cranii de urşi tineri, acoperite de calcit. Cîteva arătau cam curios, mai ales un ansamblu de patru cranii care alcătuiau o cruce imperfectă.

Am fotografiat totul şi am luat probe din crusta groasă de calcit care acoperea oasele. Aventura a continuat cu o explorare de bibliotecă. Am aflat astfel despre ipoteza unui cult al ursului practicat de vînătorii preistorici. Potrivit acestuia, vînătorii de urşi ai paleoliticului obişnuiau să facă aranjamente rituale de cranii şi oase lungi, cu credinţa că în acest mod se regenerează vînatul. În ciuda scepticismului firesc cu care această teorie a fost întîmpinată, există şi susţinători ai ei. Potrivit datărilor, vîrsta craniilor găsite de noi ar depăşi 75.000 de ani. Situl nu numai că este deocamdată cel mai vechi de acest gen, dar aparent este dintre cele mai convingătoare, pentru că oasele, bine fixate în calcit, nu au mai fost clintite milenii.

Dezbateri a stîrnit şi dispariţia urşilor de cavernă. Deoarece în multe peşteri-cimitir configuraţia galeriilor a fost modificată de prăbuşiri de stînci, a fost foarte răspîndită ipoteza unor mari seisme care s-ar fi petrecut la sfîrşitul epocii glaciare. Întemniţaţi de dărîmături, urşii s-au stins după o lungă agonie, devorîndu-se între ei. Au fost şi dintre cei care au presupus că U. spelaeus a pierit din cauza vînării intensive, fiind prima specie exterminată de om. Spectaculos, dar improbabil: doar vînătoarea, practicată ca mijloc de subzistenţă şi nu ca distracţie, a dus rareori la extincţia vînatului.

Paleontologii care au cercetat numeroase oase cu semne de artrită, rahitism, anchiloză cred că ultimii urşi au fost doborîţi de o înăsprire a climei. Cînd, după luni de hibernare, se duceau la gura peşterii, afară şuiera un viscol năprasnic, iar gheaţa acoperea în strat gros vegetaţia. Urşii se întorceau în culcuşuri tot mai anemiaţi, pînă mureau de foame. În Peştera din Stei, un culcuş conţine rămăşiţele a doi urşi, în altul au sucombat trei locatari, poate din acest motiv. Dar Peştera din Stei nu a fost un cimitir tipic pentru urşi. Ei au locuit-o mai multe generaţii şi probabil că s-au simţit bine în ea pînă cînd, într-o bună zi, au părăsit-o pur şi simplu şi nu s-au mai întors. Cea mai răspîndită şi credibilă ipoteză este, bineînţeles, şi cea mai puţin dramatică. Ajungînd invincibili şi numeroşi, lipsiţi de inamici naturali, urşii de cavernă au eludat legile draconice ale selecţiei naturale – crede Björn Kurten, unul dintre cei mai mari specialişti din lume în U. Spelaeus. Chiar exemplarele bătrîne, bolnave, debile au supravieţuit şi s-au reprodus, astfel că urşii au degenerat treptat. Încălzirea rapidă a climei, răspîndirea unor noi boli, scăderea fertilităţii, competiţia cu ursul brun au putut acţiona combinat pentru a scoate specia ce părea atotputernică din scena vieţii.

Ne întoarcem în sfîrşit la gura peşterii. Timp de trei zile, ne-am aflat în lumea aspră a ursului de cavernă, regele animalelor pleistocenului carpatic. Mîine vom coborî în lumea civilizată, unde noi sîntem acum cei atotputernici. Cel puţin în aparenţă, pentru că ştim că şi pe noi ne ameninţă schimbări climatice severe, virusuri ucigaşe şi, mai ales, o competiţie care poate atinge cele mai devastatoare forme. Deocamdată, pînă mîine dimineaţă ne bucurăm de căldura bivuacului nostru troglodit şi de puful sacilor de dormit. Cu speranţa că lecţia urşilor de cavernă ne va fi cîndva de folos.

Text : Cristian Lascu

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2006)

 



1 Comment

  1. Ma intreb ce catau acei copii zglobii in tarcul ursului din fundul Pesterii Ursilor. Iar nenea care ii sperie seamana mai degraba cu un speolog si nu cu vreun ghid care sa le povesteasca despre ursul care iasa prin plafonul pesterii, despre gradinita piticilor sau despre rachetuta de pe poteca etc., minuni despre care mi-a povestit si mie, probabil acelasi ghid, acum 20 ani cand eram ca si acei copii zburdalnici :))

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*