Un secol de biospeologie

Imagine articol

Continentul carstului, de zece milioane de kilometri pătrați de calcare, ascunde 15.000 de specii cavernicole – imperiul biospeologiei.

Cueva del Drach era deja o vedetă turistică a insulei spaniole Mallorca atunci când Emil Racoviță a venit s-o viziteze. Dar cum un adevărat cercetător nu e niciodată în vacanță, în timp ce plutea cu lotca pe Lacul Martel, Racoviță, în loc să admire mirificele bolți, iscodea adâncul apei.

Deodată a zărit un crustaceu, un fel de garid alb, depigmentat și orb. Pentru crustaceu, această întâlnire s-a sfârșit prost, într-una din sticluțele cu formol ale maestrului. Dar pentru lumea științifică, ea a fost bogată în consecințe. Ajuns acasă, la Laboratorul Arago, de la Banyuls-sur-Mer, pe malul Mediteranei, unde era subdirector, Racoviță și-a dat seama că micul crustaceu era o specie nouă (pe care a botezat-o Typhlocirolana moraguesi). Dar mai ales a observat că strania viețuitoare prezenta caractere primitive, ancestrale, care o făceau să fie net diferită de rudele sale care trăiesc la lumina soarelui.

Deși tânăr de numai 33 de ani, Racoviță era un cercetător experimentat. Selecționat ca biolog pe nava Belgica, în prima expeditie științifică în Antarctica, Racoviță a determinat și a descris în anii 1897-1899 cam 1.600 de specii noi de plante și animale. A scris apoi primul tratat despre balene din lume. A continuat cu cercetări de biologie marină în Mediterana. Dar, pe lângă marea experiență de teren, avea și o solidă concepție evoluționistă.

Racoviță a înțeles ca Typhlocirolana, trăind în bezna veșnică a grotei Cueva del Drach, este atât de diferită de rudele ei de la lumina soarelui pentru că, în timp ce acestea au fost nevoite să-și schimbe înfățișarea și să se adapteze la condițiile schimbătoare ale mediului, ceasornicul evoluției ei s-a oprit atunci când a pătruns în cavernele cu mediu constant. O idee simplă, dar revoluționară, s-a transformat în făclia cu care Racoviță a pornit prin peșteri să-și adune argumentele concrete.

În urmă cu exact un secol, în 1907, dupa trei ani de aventuri sub pământ, disecții și reflecții în liniștea laboratorului de la Banyuls, Racoviță scria Essai sur les problèmes biospéologiques, unanim considerat a fi actul de naștere al unei noi discipline științifice – biospeologia.

“O știință nouă a străvechilor taine subpământești” o numea plastic autorul ei, arătând și de ce este importantă: “Descoperirea unei pături geologice ticsite de fosile variate și bine conservate este un eveniment știintific fericit și important. Cu atât mai fericit și important eveniment este dezvăluirea domeniului subteran ca un strat ticsit de relicte, pe cât de numeroase, pe atât de variate și de o conservație incomparabil superioară, deoarece este vorba de fosile vii!”

In 100 de ani, biospeologia s-a afirmat ca disciplină sintetică solidă și foarte multe țări au echipe de cercetători, laboratoare și secții specializate. “În prezent, biospeologii au descoperit peste 15.000 de specii troglobionte, acvatice și terestre. Toate grupele importante cunoscute în zoologie, inclusiv vertebrate cum sunt amfibienii și peștii, au reprezentanți cavernicoli” – spune dr. Vasile Decu, biospeolog. Unele specii sunt repere paleogeografice importante.

De exemplu, când mările au invadat zone joase, cum ar fi depresiunile noastre intracarpatice, fauna peșterilor inundate a pierit. Peșterile în care speciile cavernicole au supraviețuit trasează acum linia vechilor țărmuri.

  • Cristian Lascu

Citește și articolul Racoviță, exploratorul



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*