Izverna continua

Trei scafandri speologi traverseaza un pasaj aflat la 44 de metri in Sifonul Negru. Presiunea apei si temperatura scazuta sporesc consumul de aer. Exploratorii au la dispozitie doar 45 de minute pentru a ajunge in siguranta la suprafata.

Cativa fanatici curajosi exploreaza una dintre ultimele extreme geografice ale Romaniei. Apele de cristal ale izvernei scufundate fac din ea un paradis pentru scufundatori.

Text: Cristian Lascu

Cufundati pana la brau in apa, Mihai si Gabor parcurg ritualul verificarii echipamentului. Fiecare are in spate cate doua imense butelii umplute cu aer comprimat la 300 de atmosfere – de 100 de ori presiunea dintr-un pneu. Alte doua butelii atarna lateral. Pe piept li se intersecteaza o incalceala de furtunuri, terminate cu regulatoarele de respirat si cu manometre.

Cele doua detentoare principale sunt la indemana, agatate de gat. Puff-puff! Functioneaza amandoua. Urmeaza cupla vestei compensatoare: clap! Butoanele de umflare si purjare functioneaza. Apoi isi aprind pe rand cele trei lampi frontale fixate pe casca si becurile halogen de 50 de wati ale lampilor de explorare, cu acumulatorii lor masivi, agatate si ele pe undeva de corp.

Cei doi schimba intre ei cateva cuvinte. Zbuciumul torentului subteran ma impiedica sa aud ce spun, dar isi fac unul altuia semnul OK, ceea ce, in limbajul laconic al scafandrilor, face cat un discurs. Urmeaza fixarea pe antebrat a bobinei cu firul-ghid, inca o privire la decomprimetre. Mai au pe ei mici butelii de oxigen pentru o eventuala decompresie, busola, placuta si instrumente pentru cartografiat si scris sub apa, cate un cutit fixat in teaca lui, un mic aparat foto digital.

Pe uscat, tot acest echipament cantareste peste 100 de kilograme si la iesirea de sub apa cei doi vor pasi ca niste pinguini obezi. Prin masti le vad privirea concentrata, preocupata. Imi fac un scurt semn de salut, apoi pornesc usurel in jos. Doua siluete de extraterestri pe fondul unui halo verde, ce se estompeaza treptat.

Cu mult timp in urma, exact in acest loc, o imagine asemanatoare m-a fascinat, determinandu-ma sa ma apuc de scufundarea speologica. Si in timp ce ma invaluie intunericul, istoria explorarii Izvernei imi revine in memorie. O poveste despre teama, orgolii, curaj, intamplari vesele si triste. Cu alte cuvinte, o poveste omeneasca, intinsa pe mai bine de 25 de ani. O picatura de timp fata de povestea de mii de ani a apelor Izvernei.

Izverna e o asezare cuibarita la poalele Muntilor Mehedinti. Pornind de la Baia de Arama pe drumul ce duce la Severin, zarim de departe amfiteatrul calcaros care domina satul, numit de localnici Groapa lui Iorgovan. Numele vine de la Izvorna sau Iz verno (Izvorul sau poate Apa care vine din dreapta) si e slav, ca mai toate toponimele ca o muzica de pe aici: Malareca, Topolnita, Nadanova, Poiana Madvedului, Codrii Mohilii, Cerna, Belareca…

In vecinatatea ei, Dumitru Tudor, fiu al satului ajuns academician, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei Olteniei, a descoperit urmele unei locuiri dacice. De sute de ani, apa ce iese din stanca astampara setea oamenilor si a vitelor. Pana prin anii ’50, invartea si paletele morilor de apa, pe care apoi izvernenii le-au daramat: cine avea o astfel de moara era considerat chiabur si trimis de comunisti la Canal.

Vechi ritualuri pascale si de inmormantare se tin tot in lunca de la izvorul pesterii. Printre legendele Izvernei este si una „hidrogeologica“, legata de provenienta apei. Ciobanii de aici cred ca raul vine tocmai de dincolo de munte, din Valea Cernei.

Am auzit si eu povestea ratelor care, luate de valtoarea Bobotului, au reaparut nevatamate in Izverna, performanta pe care scafandrii ar trebui sa fie gelosi. Marcarile cu fluoresceina – o substanta cu mare putere de colorare – arata ca o parte din apa, cel putin, vine din ponoarele Poienii Beletina, din vastul taram carstic dominat de Varful lui Stan. Muntii de aici au fost despicati de falii adanci. Odata patrunse in capcana lor, apele pot cobori la sute, chiar mii de metri adancime. In Valea Cernei, coboara atat de mult, incat se incalzesc de la caloriferul magmatic din strafunduri si ies sub forma de izvoare fierbinti la Herculane.

Din pacate, la Izverna au o temperatura de frigider. Florin Paroiu si Costel Vanau, pionieri ai scufundarilor din Romania, au fost primii care au trecut prin 1980 Sifonul Verde, lung de 50 de metri, apoi Sifonul Galben, ceva mai scurt. Urma o galerie prin care se putea inainta cu apa pana la piept, contra curentului puternic. Aceasta galerie se termina brusc, intr-un nou sifon: Sifonul Negru.

Aici apa este tot verde, calcarul este si aici impodobit cu pelicule galbene. Negru este numai haul lichid, caci reflectorul indreptat in jos nu mai intalneste nimic. Descurajant, dar provocator. Trimis in Romania cu bursa oferita de National Academy of Science, din SUA, Thomas Iliffe, biolog si renumit instructor de scufundari in pesteri, a instruit cinci speologi bucuresteni in cave-diving.

Mandru nevoie mare de echipamentul si brevetul meu noi-noute, am ajuns curand la Izverna. Si imi amintesc cu cata emotie am alunecat in intestinul descendent al Sifonului Negru si m-am oprit la –42 de metri, in punctul unde sifonul se vedea pornind din nou in sus, ca o teava de tun. Sifonul – considerat de speologi drept inamicul numarul 1 – este locul unde o galerie coboara sub nivelul apei.

Mai departe se poate merge numai cu scafandrul autonom. Dar dificultatile sunt berechet: timpul, masurat in guri de aer, bezna, curentul. Odata cu adancimea, consumul de oxigen creste exponential, iar presiunea strange costumul pe tine pana la senzatia ca esti gol in apa. Dar cel mai rau este ca in majoritatea sifoanelor exista un sediment fin, care se tulbura la trecerea scufundatorilor.

Este foarte probabil ca la intoarcere sa nu mai vezi absolut nimic. Solutia problemei o reprezinta bobina cu fir-ghid. O desfasori dupa tine la inaintare si o legi de un colt de stanca la capatul drumului. Cand te intorci prin apa opaca, tot ce ai de facut este sa urmaresti ca un troleibuz acest fir, numai el stie drumul inapoi.

Sunt acele momente cand nu mai vezi nici sa citesti cadranele manometrelor si dintre toate simturile doar cel tactil iti mai e de folos: degetele ce pipaie firul Ariadnei, umarul frecand un perete, socul buteliilor ce se izbesc de tavan… Nu este un sport pentru claustrofobi.

Esti sub apa, dar daca se intampla ceva, te afli in imposibilitatea de a iesi direct la suprafata. Cum-necum, trebuie sa faci drumul inapoi, sa te descurci. In sfarsit, Mihai si Gabor se intorc. Au facut o scufundare de rutina, pregatitoare, in care au lasat in sifon, ancorate de firul-ghid, butelii de rezerva pentru o viitoare explorare. Urmeaza acum ritualul dezechiparii si corvoada echipamentului, care trebuie scos la uscat.

Din fericire, buteliile raman pe loc, pentru ca prin pestera sunt desfasurati 350 de metri de furtun de inalta presiune: cand compresorul porneste afara, teleporteaza in butelii o noua portie de aer din lunca. Urmeaza obligatoriu o fuga pana la carciuma din sat, pentru o bere la botul calului. Si ea face parte din ritual. Costumele, intinse pe gard, fumega in soare.

Izverna scufundata exercita o fascinatie speciala. Apele de cristal, topografia galeriilor subacvatice care urca si coboara ca intr-un dans, culorile calcarului fac din ea un paradis pentru scufundatori. Faima ei a devenit repede internationala. Florin Paroiu si Serban Sarbu, care au atins succesiv un punct dificil din sifon, dupa o inaintare de 365 de metri, i-au avut parteneri pe fratii Michael si Thomas Piskula, doi asi ai scufundarilor din Cehia.

Au urmat tentative facute impreuna cu scafandri englezi, nemti, sarbi, italieni, polonezi. A sosit si faimoasa Équipe Cousteau, starnind pulbere si senzatie cu microbuzele lor Espace ultimul racnet. Echipati in costume argintii de astronauti, de o telegenie stridenta, ei au realizat un documentar difuzat apoi in intreaga lume.

Dar cea mai substantiala prezen- ta a avut-o echipa maghiara condusa de Gabor Mogyorossi, un mare indragostit de Izverna. Dupa ce ne-am convins ca nu vrea cu aceasta ocazie sa ne ia Ardealul, cooperarea a functionat si functioneaza excelent si azi.

O asemenea forfota starnita de pestera lor a fost primita de localnici cu uimire, dar fara suspiciune. Baza de calorii a scafandrilor s-a sprijinit mereu pe telemeaua, ouale, mierea si alte bunatati obtinute prin milostenia vecinilor. Primaria comunei a dat scafandrilor in folosinta sine die o cabana aflata chiar langa pestera, devenita baza de operatiuni pentru expeditii si scoli de scufundare.

Un postulat spune ca, atat timp cat undeva se mai afla un petic necercetat, se va face orice sacrificiu tehnologic si uman pentru a se pune piciorul acolo. Timp de multi ani, firul-ghid din Sifonul Negru a ramas legat de un colt de stanca, la 365 de metri. Ca distanta, nu este mare lucru, dar adancimea, care trece de 40 de metri in doua locuri, cateva pasaje cu morfologie mai complicata, apa rece – toate cerand un consum mare de aer – au intors din acest punct mai multe echipe.

Purtati de curentul vietii, vechii exploratori au iesit treptat din cursa si pentru o vreme linistea Izvernei nu a fost tulburata decat de chitaitul liliecilor. Intr-o zi, venind oarecum incognito, elvetianul Jean-Jacques Bolanz, unul dintre cei mai performanti scafandri de pestera ai lumii, a depasit cu cativa metri faimoasa cota 365, dar s-a oprit din cauza unor probleme la echipament.

A promis insa ca va reveni. A fost un semnal care a pus din nou in miscare expeditiile la Izverna. Din fairplay, Bolanz a acceptat sa mai dea scafandrilor romani o sansa si si-a amanat pe mai tarziu tentativa. Intre timp, s-a inecat intr-un sifon din Grecia. Mai mult decat dificultatile, filosofia abordarii a fost cea care a stopat progresul explorarii. In primii ani, s-a mers prea mult pe „totul sau nimic“, scufundatorii pornind cu un sentiment de kamikaze.

La o explorare de acest gen, nu este bine sa pornesti ca la un atac sinucigas. Mihai Baciu, de la Grupul de Explorari Subacvatice si Speologice (GESS), si veteranul Gabor Mogyorossi au revenit cu un proiect pe termen lung, facand lucrurile gospodareste, incepand cu amenajarea unei platforme, a unui depozit subteran de echipamente, cu instalarea unui telefon.

Nici confortul n-a fost uitat: in cabana a aparut o cabina cu dus fierbinte. Echipa maghiara, mai numeroasa si mai bine organizata, a adus aici mormane de materiale si a introdus progrese tehnologice, intre care o instalatie pentru preparat amestecuri respiratorii.

Aparent, miza era una stiintifica: exista oare un „dincolo“? Iar daca da, ce este acolo? Devenit chibit de pe mal, eu eram de parere ca, mergand in amonte, pestera se va ingusta, odata cu diminuarea debitului apei. Ca probabil inaintarea va fi oprita de o stramtoare impenetrabila sau de un baraj de stanci prabusite. Cealalta varianta ar fi fost ca sifonul sa continue la nesfarsit, pentru a-si consolida pozitia de record national si a urca intr-un clasament est-european. Deci o miza pur sportiva. Explorarile au aratat altceva.

Gabor si Mihai au trecut in cele din urma un prim sifon de 640 de metri lungime, urmat imediat de un altul, apoi altul. In total, pana la „terra firma“, un kilometru de avansare subacvatica, facand din Sifonul Negru unul respectabil. Dar mai ales exista acel „dincolo“, o pestera surprinzatoare, cu galerii inalte, impodobite, care nu da semne de terminare. Toate astea s-au facut in mai multe etape, expeditiile s-au succedat una dupa alta.

Neputand pricepe fanatismul exploratorilor, unii ziaristi au pus in circulatie ipoteza ca in fundul pesterii se afla un important tezaur de argint, ascuns din ordinul imparatesei Maria Tereza. Un cartel international al scafandrilor, initiat de insusi marele Jacques-Yves Cousteau, ar incerca sa recupereze comoara. Istoria asta se pare ca se vinde bine, asa ca, o data la 3-4 ani, revine in forta in presa.

O singura data o expeditie a intrat in topul stirilor, atunci cand doi coechipieri ai lui Gabor s- u inecat in Sifonul Verde. Cum se intampla uneori in scufundari, o situatie banala s-a transformat brusc in tragedie. Calcand din greseala intr-o crevasa, unul dintre scufundatori si-a fracturat piciorul si, doborat de curentul puternic, s-a asfixiat. Facand eforturi eroice sa-si ajute prietenul, celalalt scufundator s-a inecat si el, la mai putin de doi metri de suprafata apei si la numai 50 de metri distanta de coechipieri.

Cand sunt victime in sporturi extreme, se cauta cu tot dinadinsul vinovati. „Inconstienta, lipsa de experienta“… Dar pentru unii oameni, intre care si scafandrii de pestera, riscul reprezinta sarea si piperul. Viata si moartea sunt judecate cu o alta masura. „Faima proasta a accidentului va compromite turismul in regiune“ – au spus cei care nu cunosc psihologia perversa a speciei.

In realitate, scufunda tori de pretutindeni au venit in numar si mai mare. In ultimele expeditii, Gabor si Mihai au introdus tot felul de inovatii. Pentru a putea rezista cateva ore in apa de 8 grade, si-au procurat costume uscate, profi, dotate cu microcalorifere chimice si „toalete“ inglobate – o mare usurare, la propriu vorbind.

Costumele astea sunt mai putin manevrabile, dar in compensatie si-au procurat scutere, capabile sa-i traga prin sifon cu viteza „cosmica“ de 2 km pe ora. Au adus butelii mai voluminoase si cu presiune de lucru mai mare. Pentru a fi cercetat temeinic, acel „dincolo“ e prea indepartat si nu se mai poate face intr-o singura zi, dus-intors. Gabor, Mihai, Attilla si Storo au transportat containere cu saci de dormit, hrana, aragaz, tot ce trebuie pentru o supravietuire postsifon de cateva zile.

Dincolo de sifon, Izverna continua cu galerii spatioase. In timp ce in prima parte, usor accesibila, galeriile sunt austere, cu putine stalactite, in sectorul nou sunt depuneri ample de calcit de o mare frumusete. Dar pasajele impodobite alterneaza cu zone cu bolovani instabili si cu alte sifoane. Exista hornuri de escaladat, stramtori de trecut cu respiratia oprita.

In portiunile inguste din sifoane, scafandrii trebuie sa treaca impingand buteliile inainte, scurmand prin sediment. E mult de lucru. In urma exploratorilor va trebui sa vina echipa de scafandri-topografi, pentru ca numai pe baza unei harti exacte pestera trece din stadiul de aventura la cel de realitate geografica. Dar dorinta de a comunica cat mai sugestiv rezultatele inseamna si fotografii si imagini video de calitate. Ar trebui sa ajunga acolo mai multi speologi, pentru mai multe zile.

Dar totul trebuie facut cu o atentie marita. Caci daca un astronaut aflat pe Luna are o problema, mesajul sau ajunge pe Pamant in mai putin de doua secunde. El poate primi imediat sugestii, sprijin si chiar tratament medical asistat de la distanta. Si mai ales e important pentru moralul sau faptul ca ramane conectat la lume. Dar deocamdata tehnica de a comunica prin sute sau mii de metri de apa si stanca nu permite acelasi lucru scafandrilor-speologi.

Dincolo de Sifonul Negru, exploratorii pesterii sunt mai izolati decat exploratorii spatiali. In timp ce escalada o stanca, Gabor si-a scrantit o glezna. Nu a fost prea grav, dar putea fi. Alta data, cand a iesit din apa si s-a dezechipat, Storo si-a rupt gulerul etans al costumului. Au fost momente de suspans pana s-a dovedit ca tubuletul cu adeziv pentru neopren nu a fost uitat, ca flaca ra unui resou poate usca marginile rupturii, ca lipitura tine.

Inundarea costumului la intoarcere ar fi insemnat pentru Storo o moarte prin hipotermie. Exista si imprevizibila componenta meteorologica. Din fericire, lungimea mare a sistemului hidrografic face ca unda de viitura sa nu vina brusc. Dar ea vine totusi, producand uneori cresterea debitului de zeci de ori. Atunci, curentul devine foarte rapid, mai ales in stramtori, iar vizibilitatea scade pana la un metru.

Echipa care ar fi surprinsa postsifon de un astfel de capriciu meteorologic ar putea avea mari probleme. De aceea, perioadele preferate pentru explorari sunt cele mai secetoase, toamna si iarna. Omana de oameni, de multi ani, isi investesc economiile, isi cheltuiesc timpul liber, isi risca viata pentru a mai cuceri cativa pasi in necunoscut.

Si in egala masura capatul pesterii parca se tot indeparteaza, se afunda tot mai adanc in inima Muntilor Mehedinti. Expeditiile devin tot mai sofisticate si cer un angajament fizic si psihic imens. Asemenea costuri echivaleaza cu trei expeditii in Himalaya.

Si, intr-adevar, Izverna este pentru Romania un Everest, si inca unul necucerit. Amintindu-mi de vorbele istorice ale lui Mallory, cand un jurnalist l-a intrebat ce cauta pe Everest – seara, la o bere cu exploratorii adunati langa foc –, am pus si eu solemna intrebare: „De ce mergeti la Izverna?“ Dar in loc de solemnul „pentru ca exista o Izverna“…, s-au cufundat toti in mutenie, intorcandu-si privirile spre foc.



1 Comment

  1. Deci , Everestul-Izvernei nu a aratat piscul ei .As fi dorit sa vad harta cartografiata a pesterii atat cit sa putut ,a trecerilor, sifoanelor, culoarelor,etc., ar fi fost extraordinar .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*