In inima Sudului

Sunt peste 14.000 de pesteri cunoscute in TAG – 9.200 in Tennessee, 4.800 in Alabama si 600 in Georgia – si exista o subcultura de speologi fanatici, dornici sa le exploreze pe toate.

Tapul se strecaoara prin Sfincter, gemand si racaind cu unghiile, cu gatul sucit, cu capul sau carunt frecandu-se de stanca. Pentru a-si inghesui trupul prin aceasta gaura de marimea unui cos de baschet, e nevoie de contorsiunile unui yoghin – bratele deasupra capului ca pentru scufundare, soldurile rasucite inconfortabil in directia opusa pieptului, picioarele stranse dedesubt.

Text: Mark Jenkins

Sfincterul se gaseste la capatul unui tunel incalcit precum un intestin, iar Marion Smith, „Tapul“, e ultimul din echipa noastra de sase exploratori care se strecoara inauntru, sarcina pe care o indeplineste cu agilitatea unui veteran si fara a se opri din injurat. „Doar ca sa stii – se intoarce spre mine Kristen Bobo, atenta ca lampa ei frontala sa nu ma orbeasca –, cu cat mai mult ii place o pestera, cu atat mai mult Marion injura.“

Bobo, in varsta de 38 de ani, este ea insasi un experimentat speolog. Micuta ca un copil, dar cu o putere de miner, cu ochi mari de caprioara, in contrast cu vointa ei de fier, aluneca prin Sfincter cu usurinta unei reptile. Tapul aterizeaza pe teren ferm si proclama cu glasul taraganat al unui sudist: „Daca ceva coboara, trebuie sa si urce“, modul ocolit in care Smith ne spune ca suntem la sute de metri sub dealurile din Tennessee si ca va trebui sa trecem din nou prin Sfincter pentru a reveni acasa.

De profesie istoric, Smith, acum in varsta de 62 de ani, e suplu si desirat, cu o piele atat de alba, de parca si-ar fi petrecut intreaga viata in subteran. Si chiar as stau lucrurile. S-a apucat de speologie in 1966 si de atunci face asta in mod intensiv aproape saptamanal. A explorat mai bine de 80 km de pesteri virgine, cei mai multi in maini si genunchi. Vanos, neobosit si vorbaret, Smith s-a aventurat in mai multe pesteri decat orice alt american.

Odihnindu-ne dupa lupta dusa, stingem lampile frontale pentru a economisi energie. Un intuneric ca de smoala ne invaluie. Cei de la suprafata nu ajung sa cunoasca niciodata o asemenea bezna impenetrabila. Sus, pe epiderma luminoasa a planetei, chiar si in toiul noptii exista intotdeauna o lumina ce vine de undeva. Lumina stelelor, a lunii, a focului sau o dunga de lumina de la bucatarie, zarita pe sub usa dormitorului. Ochii se adapteaza.

Dar nu si in intestinele tenebroase ale Pamantului. Aici, intunericul e atat de profund, ca poti sa-ti tii mana la un centimetru de fata cat poftesti, fara a o zari. E un intuneric stravechi, netulburat, un intuneric ramas aici de la facerea lumii.

Ne aflam in ramificatia recent descoperita a Pesterii Jaguarului, un labirint ce matareste nebuneste printr-un strat gros de calcar, aflat sub fermele si crestele impadurite ale Tennessee-ului nord-central. Ciuruit precum o bucata de cascaval, Tennessee-ul face parte din ceea ce speologii numesc TAG, un acronim pentru Tennessee-Alabama-Georgia.

Cele trei state formeaza extremitatea sudica a unei centuri calcaroase create acum sute de milioane de ani, pe cand regiunea era acoperita de o straveche mare. Unde e calcar, e musai sa fie si pesteri, caci calcarul e predispus la coroziune din partea apei usor acide.

In decursul a milioane de ani, aceasta dizolvare lenta a sapat in roca galerii si sali, creand o lume subterana cu un potential de explorare aproape nelimitat. Sunt peste 14.000 de pesteri cunoscute in TAG – 9.200 in Tennessee, 4.800 in Alabama si 600 in Georgia – si exista o subcultura de speologi fanatici, dornici sa le exploreze pe toate.

Oamenii exploreaza Pestera Jaguarului din vremuri preistorice, dar sistemul e atat de vast, incat se descopera inca intrari necunoscute si galerii vechi de milioane de ani. Punandu-ne din nou in miscare, ne taram, urcam, ne rastignim si ne impingem, pentru a ajunge in cele din urma intr-o incapere spatioasa. Smith are o vorba: „Pesterile fie coboara, fie se largesc, fie se opresc.“ Aceasta se largeste.

Chiar si cu frontalele pe faza mare, cu greu putem distinge peretii ce ne inconjoara. Incaperea e de marimea unei sali de sport mici, dar foarte inalte. „Priviti in sus si la dreapta“ – ne indeamna Bobo. indata ce spoturile lumineaza un perete de stanca umed, se vede o coarda leganandu-se din intunericul de sus.

Unul cate unul, ne cataram pe ea. in varful cavernei boltite, traversam de-a lungul unei terase inclinate pe deasupra prapastiei adanci cat o cladire cu sapte etaje, pe care tocmai o escaladaseram, apoi patrundem intr-un alt tunel. E suficient de spatios pentru a ne permite sa stam in picioare si sa parcurgem peste 400 de metri, inainte ca pasajul sa fie blocat ferm de o gramada de bolovani si argila – o surpare a tavanului.

E punctul cel mai indepartat cercetat de om. Membrii echipei cred ca pasajul continua de partea cealalta a surpaturii, asa ca telul nostru e de a „forta“ limitele pesterii: sa pasim dincolo de ceea ce se cunoaste, in necunoscutul invizibil. Ne impartim in doua, in cartografi si sapatori.

Smith si Bobo vor cerceta galeria; eu ma ofer sa sap. Cand imi vine randul, ma asez pe burta si ma tarasc spre capatul unei deschizaturi de la baza surpaturii. Lungit pe burta, tavanul imi preseaza gatul si, cu peretii apasandu-ma din lateral, intind lopata in fata si izbesc cu furie in perete. Bucati de pamant cad in jurul meu, pe masura ce sap precum un viezure turbat.

In cateva randuri umplu tavita, o imping sub mine si apoi in spate, cu miscari ca de broasca, unde e golita de catre ceilalti speologi. Dar in curand deschizatura devine prea stramta si renunt la tavita, folosindu-ma de maini ca de niste cause pentru a impinge pamantul pe langa corp.

Dupa 30 de minute, am inaintat poate 1,5 metri, bratele ma dor si sunt leoarca de transpiratie. Sunt pe cale sa ma retrag, cand lopata patrunde dincolo. Largesc infrigurat gaura si-mi strecor capul prin ea. in fata mea se deschide un tunel scund, de forma triunghiulara. Invadat de adrenalina, incerc sa ma introduc in acest nou cotlon, dar pieptul imi ramane prins.

De la bun inceput m-am concentrat total asupra sapatului, pentru a scapa de senzatia sinistra, ingrozitoare de claustrofobie. Dar acum, prins ca un soarece in beregata sarpelui, o nervozitate bolnavicioasa ma cuprinde. Dau violent din picioare, insa e in van: inot in tarana.

Realizez ca, nefolosind tavita pentru a indeparta pamantul, m-am ingropat de viu. incerc sa-mi calmez gandurile, care au luat-o razna, dar mintea mea e preocupata de milioanele de tone de stanca aflate deasupra mea. Mi s-a spus ca pesterile se prabusesc rareori, si totusi iata-ma aici, prins sub o surpatura, intr-una care, in mod evident, s-a prabusit.

Incerc sa-mi potolesc respiratia galopanta, intrucat mi s-a spus si ca hiperventilat ia dilata plamanii si nu face decat sa intareasca stransoarea, ceea ce se si intampla. Brusc incep sa ma zvarcolesc fara jena, lovesc, racai si ma contorsionez. Reusesc sa-mi izbesc frontala si totul se intuneca.

Speologii nu sunt precum ceilalti oameni. „Eu nu sufar de claustrofobie“ – imi explica Kristen Bobo. Se insereaza, iar noi stam pe niste balansoare de lemn, pe pajistea luxurianta din curtea ei, in Cookeville, Tennessee. „De fapt, ma simt foarte confortabil avand un perete la 15 cm sau mai putin in fata ochilor.“

Bobo, avand un metru saizeci si 46 kg, a castigat competitia „cutia de stors“ la clasa ei de varsta si greutate trei ani la rand. Un accesoriu obligatoriu la festivalurile speologilor (bacanale celebre pentru berea ieftina si focurile de tabara impresionante), cutia de stors arata precum un dispozitiv medieval de tortura.

Doua foi de placaj sunt suprapuse ca un sandvici, iar spatiul dintre ele se poate regla din jumatate in jumatate de centimetru. Bobo se poate strecura printr-un spatiu de 16 cm. Patrunseseram in sistem printr-o intrare secreta aflata sus, in padure, coborand in rapel 10 metri.

Dupa coborare, am alunecat in jos, printr-un pasaj accidentat, in prima dintre zecile de galerii, apoi am urmat cursul unui rau subteran alert. Pe masura ce inaintam prin apa de circa 30 cm, Bobo atragea atentia asupra faunei: un greiere troglobiont, palid si costeliv ca un schelet; un peste cavernicol, o fantoma de un alb imaculat avand 2,5 centimetri; o salamandra slinoasa, neagra ca taciunele si acoperita de mucus.

Intr-o albie mare de rau, cu maluri nisipoase de ambele parti, am examinat urme de jaguar preistoric, lasate de doua exemplare acum nu mai putin de 35.000 de ani, cand au ramas blocate in pestera. Chiar si mai interesant, 274 de urme omenesti vechi au fost descoperite intr-o zona ce poarta numele de Bulevardul Aborigenilor, care acum este inchisa pentru exploratori.

Datate ca avand 4.500 de ani vechime, sunt cele mai vechi urme de pasi omenesti gasite in pesterile din America de Nord. Evident, vizitatori mai recenti si-au lasat si ei amprenta. Chiar daca stravechile urme de jaguar au fost imprejmuite cu banda de protectie si bolovani, cineva a pasit intentionat de-a dreptul prin ele, distrugandu-le pe cele mai multe.

Intrarea principala in pestera e blocata acum de o poarta masiva de otel – prima la a carei constructie a contribuit Bobo. Revelatia ei din 2001 – cum ca pesterile au nevoie sa fie protejate – i-a schimbat cursul vietii. A luat lectii de sudura, apoi si-a facut ucenicia cu Roy Powers, un designer inovator in constructia portilor destinate pesterilor.

Astazi, ea este unul dintre cei mai importanti constructori de porti pentru pesterile din Statele Unite. Angajata de stat si de agentiile federale de conservare, Bobo a construit peste 50 de porti, inclusiv pe cea mai mare din lume, o bariera de otel lata de 25 de metri si inalta de 10, care a acoperit intrarea in Pestera Rocheport, din tinutul Boone, Missouri, pana cand a fost distrusa de o inundatie acum cativa ani. Bobo si colegii sai speologi din TAG sunt echivalentul cataratorilor din Parcul National Yosemite: in anii 1960, ambele grupuri au creat

abilitati si echipamente care au transformat un mod de recreere intr-un sport nou, dificil si periculos. Marion Smith e unul dintre primii speologi TAG. El recunoaste deschis ca speologia n-a fost un simplu hobby, ci chiar viata sa. In decursul deceniilor, el a explorat peste 6.500 de pesteri si a pastrat o evidenta meticuloasa a tuturor.

Smith locuieste pe Strada Oaselor de Caverna, in Rock Island, Tennessee. Zece pesteri se afla la o aruncatura de bat de casa lui. „De aia m-am mutat aici“ – imi spune la prima noastra intalnire. Ne facem comozi pe veranda, bem limonada, iar el vorbeste fara incetare despre pesteri si speologi.

In timpul monologului sau, observ ca are un lat de nailon verde prins de glezna. Smith e descult si e limpede ca latul nu poate fi scos. „ii spun latul lasului – imi explica el –, dupa persoana cea mai fricoasa din grup.“ Privindu-ma cu ochii sai umezi, albastri, pe deasupra ochelarilor grosi, vesnic patati, Smith imi spune ca o data a ramas prins intr-un „culoar mizerabil, un coridor mare, cu un noroi cleios, care devenise prea adanc pentru a mai putea inainta.

Am incercat sa ma retrag, dar noroiul era prea mare, nu faceam decat sa ma afund si mai mult. Asa ca am strigat: «Hei! Veniti aici si trageti-ma de latul lasului.»“ A EXPLORA LUMEA SUBTERAN~ de sub muntii scunzi si luxurianti si de sub vaile apelor din regiunea TAG e o lupta nu doar cu roca si noroiul, ci si cu apa. Pentru a mi-o demonstra, Smith si doi dintre camarazii sai speologi ma duc intr-o pestera umeda, prin care curge un rau.

In zona se anuntau furtuni puternice. Daca s-ar fi intamplat ca o aversa sa se abata deasupra noastra, am fi putut ramane captivi in pestera inundata. (in decembrie 2007, doi speologi aflati in sistemul de pesteri Alum Pot, din Marea Britanie, murisera exact in acest fel).

Dar Smith si insotitorii sai hotarasc ca putem continua. Daca apa va incepe sa creasca, ne vom catara spre tavanul celei mai inalte sali, vom ramane suspendati si nu ne vom pierde speranta. Dupa trei ore de parcurs pasaje, tapetate cu un noroi de culoarea si textura ciocolatei, ajungem la un hau vertical, pentru care e nevoie de echipament pentru alpinism subteran. Nimeni n-a ajuns mai departe.

Montam echipamentul si coboram peste o cascada impietrita de calcit – mineralul care formeaza stalactitele si stalagmitele – intr-un alt tunel, mai jos, unde apa si noroiul sunt mai adanci. Dincolo se afla un labirint complex de coridoare neexplorate, iar noi suntem decisi sa ajungem la capat. Exploram cam 120 de metri de pasaj virgin si dam de o falie ce despica podeaua. Luminand deschizatura, zarim apa, dar coborarea la ea va fi dificila.

Entuziasmat, ma ofer voluntar (asa cum Smith stia ca voi face). Ca intr-un horn, cu spatele sprijinit de un perete si cu genunchii de celalalt, alunec lipsit de gratie prin deschizatura, pana la apa glaciala. Picioarele nu ating fundul apei, asa ca, desi nu port un costum de neopren, sunt nevoit sa inot.

Cu cat inot mai departe, cu atat tavanul coboara. In cele din urma, capul mi se rasuceste lateral intr-o mica galerie. Apa, neagra precum cerneala, imi intra – enervant lucru – in gura. Ma scufund, examinez peretele cu mainile pentru a vedea daca exista vreo deschizatura, apoi ma grabesc sa revin la suprafata, izbindu-ma cu capul de tavan, tragand precipitat aer in piept si inghitind apa.

„Cred ca ti-ai dat seama ca a fi speolog in TAG nu e pentru cei slabi de inger – spune Smith ulterior, zambind ca un pusti neastamparat. Majoritatea pesterilor sunt urate ca naiba, daca vrei sa stii adevarul. Ele nu duc la curgeri stalagmitice masive sau la cristale gigantice sau la oricare dintre splendorile pe care le vezi in fotografii. Dar suntem intr-o cautare continua, iar uneori… uneori dai lovitura…“ – se stinge visatoare vocea lui Smith.

In 1998, Smith a facut una dintre cele mai importante descoperiri din ultimul sfert de veac in regiunea TAG. Fortand dureros o intrare ingusta in Pestera

Rumbling Falls, din centrul statului Tennessee, s-a trezit pe buza unui hau. Raza frontalei sale a disparut pur si simplu in bezna ce i se casca inainte. „Am inceput sa arunc pietre de pe margine si sa numar secundele – spune Smith. Am numarat cel putin patru secunde, asta insemnand ca prapastia impinsa, in cele din urma, dincolo.

Am auzit-o tipand incantata. Descoperise helictite, formatiuni de un alb pur, avand forma unor paianjeni, care nu mai fusesera gasite pana atunci in Pestera Jaguarului. „Sunt minunate – a exclamat Bobo, reaparand din deschizatura.

Micute, delicate precum niste flori rare inghetate in timp. Si…“ Tremura de incantare si era limpede ca mai avea ceva de spus. L-am privit pe Tap, iar acesta avea o stralucire salbatica in ochi, ca un animal nocturn pe care-l zaresti dincolo de focul de tabara. Stia ce urma sa spuna Bobo. „Pestera continua! Am putut vedea un pasaj, doar ca nu incapeam prin deschizatura.“



1 Comment

  1. acesti oameni care depun atata efort doar din placera de a explora si a afla lucruri noi, merita toate laudele.cate eforturi,cata munca,si noi citim aceste lucruri nemiscand un deget.eu,fiind copil si imi imaginezi cate eforturi fac,si-au dedicat viata acestui scop.acum si noi trebuie sa aratam ca Romania este o tara mare,asta prin faptele noastre.deci da, se poate sa avem un vitor mai placut daca avem scopuri mari in viata.
    cu tot respectul,cristian iulia

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*