Găurile Albastre din Bahamas

Găurile albastre din Bahamas ar putea oferi date ştiinţifice chiar şi despre viaţa de pe alte planete. Dar explorarea lor este riscantă. Foto: Wes C. Skiles

Găurile albastre din Bahamas ar putea oferi date ştiinţifice chiar şi despre viaţa de pe alte planete. Dar explorarea lor este riscantă.

Ne scufundăm în Stargate, măturând abisul cu luminile noastre. La cincisprezece metri de la suprafaţă, se desluşeşte o ceaţă difuză, ca o reţea argintie de pânze de păianjen şterse, învolburate, plutind nemişcateprin beznă. E un strat de hidrogen sulfurat, un gaz toxic creat de coloniile de bacterii şi de materia organică în descompunere. Scufundătorii care trec prin el prezintă simptome precum mâncărimi, usturimi sau ameţeală; unii simt miros de ouă stricate după ce gazul le pătrunde prin piele şi e metabolizat prin plămâni. Densitatea gazului e relativ scăzută la Stargate, dar, pe măsură ce coborâm, mi se face greaţă. Privesc la ghidul meu, Brian Kakuk, unul dintre cei mai buni scafandri de peşteră din lume. El nu pare impresionat. Capul începe să-mi vâjâie; e limpede, sunt deosebit de sensibil la toxină. Pâcla din altă lume de la Stargate pare să fie o perdea otrăvită care protejează adâncurile peşterii.
Peşterile scufundate din larg, aşa-numitele găuri albastre oceanice, sunt extensii ale mării, fiind supuse aceloraşi maree puternice şi găzduind cam aceleaşi specii. Găurile albastre de pe uscat însă nu se aseamănă cu niciun alt mediu de pe Pământ, în special datorită geologiei şi compoziţiei chimice a apei. În aceste peşteri inundate, cum ar fi Stargate, de pe Insula Andros, fluxul redus al mareei a format straturi bine definite ale tipurilor de apă.
O peliculă subţire de apă dulce – alimentată de ploi – acoperă un strat mai dens de apă sărată.
Pelicula de apă dulce acţionează ca un capac, izolând apa sărată de oxigenul atmosferic şi împiedicând bacteriile să provoace descompunerea materiei organice. Bacteriile de la limita inferioară a peliculei de apă dulce supravieţuiesc folosind sulfatul (una dintre sărurile din apă), generând, ca produs secundar, hidrogen sulfurat. Cunoscut drept gaz de mlaştină, în doze mari, hidrogenul sulfurat poate provoca delirul şi moartea.
Adevărate laboratoare vii, găurile albastre de pe uscat sunt echivalentul ştiinţific al mormântului lui Tutankhamon. Din perspectiva scufundătorului, sunt similare cu Everestul sau K2, fiind necesare o pregătire extrem de specializată, echipament şi experienţă. În mai mare măsură decât căţărătorii la mare altitudine, scufundătorii în peşteri acţionează sub o formidabilă presiune a timpului. Când ceva nu merge bine, dacă nu rezolvă problema şi nu reuşesc să revină la intrarea în peşteră înainte să li se termine aerul, soarta le e pecetluită.
Până acum, doar o mână de oameni de ştiinţă s-au aventurat în găurile albastre, dar în vara şi toamna lui 2009, o echipă multidisciplinară de scafandri de peşteră şi oameni de ştiinţă a petrecut două luni studiindu-le pe Andros, Abaco şi pe alte cinci insule din Bahamas. Finanţată de Societatea National Geographic în colaborare cu Muzeul
Naţional din Bahamas, Expediţia „Găurile Albastre din Bahamas“ a fost iniţiată de Kenny Broad, un veteran al explorărilor subterane şi antropolog . Sub conducerea flegmaticului dar severului Broad, cu Brian Kakuk în calitate de responsabil cu siguranţa scufundărilor şi cu strălucitul explorator de peşteri Wes Skiles filmând şi fotografiind, membrii expediţiei au efectuat circa 150 de scufundări în zeci de găuri albastre. Ei au cules date care promit să aprofundeze cunoştinţele noastre, de la geologie şi chimismul apei la biologie, paleontologie, arheologie şi chiar astrobiologie – studiul vieţii din univers.
Au lucrat presaţi de timp. În ritmul actual de creştere a nivelului mării (posibil un metru în următorul secol), numeroase peşteri de pe uscat vor fi inundate de apa mării în următoarele decenii, distrugându-le chimia fragilă şi chiar condiţiile care le fac atât de valoroase pentru ştiinţă. Între timp, găurile albastre sunt folosite adesea ca gropi de gunoi, poluându-se principala sursă de apă dulce naturală a insulelor. El spune că invizibilitatea lumii subterane face ca aceasta să nu figureze pe lista cu priorităţi de conservare. Astfel că expediţia urmăreşte să aducă în atenţia opiniei publice atât importanţa găurilor albastre, cât şi pericolele care le ameninţă.

Asociem instinctiv viaţa cu oxigenul, dar organismele vii au existat pe Pământ timp de peste un miliard de ani în absenţa gazului fără de care scufundătorii n-ar rezista nici câteva minute. Paradoxal, revoluţia oxigenului s-a produs prin apariţia bacteriilor care produceau acest gaz ca deşeu. Jenn Macalady, astrobiolog, studiază compoziţia chimică a apei din găurile albastre din Bahamas pentru a înţelege condiţiile cât mai asemănătoare ale celor mai vechi medii lipsite de oxigen care susţineau viaţa. Ea e interesată în special de perioada de acum circa patru miliarde de ani – când viaţa a apărut pentru prima dată pe Pământ – până la ceea ce oamenii de ştiinţă numesc revoluţia oxigenului, acum circa 2,5 miliarde de ani. Prin investigarea bacteriilor care prosperă în apele lipsite de oxigen din găurile albastre, ea poate postula ce ar putea să existe în mediile lipsite de oxigen, cu apă lichidă, de pe planete şi sateliţi îndepărtaţi. „Universul e format din aceleaşi elemente – spune Macalady – şi e posibil ca planetele locuibile să dispună de aceleaşi caracteristici, cum ar fi temperaturi favorabile vieţii şi prezenţa apei.“ Numeroşi astrobiologi consideră că astfel de condiţii pot exista în depozite de apă lichidă sub suprafaţa lui Marte sau într-o mare de sub crusta îngheţată a lunii lui Jupiter, Europa – ca să nu mai vorbim de lumi mult mai îndepărtate asemănătoare în mare măsură cu a noastră.
Macalady nu face scufundări, dar e o exploratoare activă a peşterilor uscate. Sub îndrumarea ei, scufundătorii culeg probe de apă, bacterii şi hidrogen sulfurat de la suprafaţă şi până la adâncimi de 80 de metri. Cea mai mare parte a studiilor ei – inclusiv testele ADN, cultura de bacterii şi căutarea de molecule fosile – vor trebui să aştepte până la întoarcerea acasă, la laboratorul bine dotat. Dar hidrogenul sulfurat e prea instabil pentru a putea fi transportat, aşa că ea analizează la faţa locului nivelul gazelor din mostrele de apă cu un spectrofotometru mobil. E ajutată de Nikita Shiel Rolle, scufundătoare din Bahamas şi absolventă de oceanografie. Intrarea în Stargate se află pe un teren care aparţine de generaţii familiei ei.
„Pentru a vă face o idee cât de deosebită e fiecare gaură – spune Macalady –, am analizat ADN-ul microbilor din cinci găuri albastre de pe uscat şi n-am întâlnit nicio specie comună.“ E surprinsă mereu de diversitatea de moduri prin care organismele din peşteri îşi procură energie. „Unele dintre aceste organisme folosesc şiretlicuri pe care, de obicei, le credeam imposibile din punct de vedere chimic – spune ea. Dacă vom înţelege cu precizie cum supravieţuiesc aceşti microbi, vom şti ce să căutăm în lumile lipsite de oxigen.“
În momentul în care kakuk şi cu mine ieşim din hidrogenul sulfurat şi pătrundem în apa întunecată de dedesubt, greaţa şi durerea de cap îmi dispar imediat. Coborâm încet de-a lungul peretelui estic al peşterii până când lămpile noastre dau peste un portal triunghiular: intrarea într-un tunel cu o lungime de 750 de metri, cunoscut ca Pasajul Sudic.
Stargate constă dintr-un puţ central cu o adâncime de aproximativ 100 de metri, cu pasaje care se extind spre nord şi sud. Kakuk a explorat Pasajul Nordic până la circa 400 de metri de la puţul central, ajungând chiar mai departe în Pasajul Sudic.
Intrarea e decorată cu formaţiuni de calcit spectaculoase, denumite generic speleoteme, de la văluri (formaţiuni suple, asemănătoare unor draperii) şi macaroane (stalactite tubulare subţiri cât un creion, goale pe dinăuntru), la mai familiarele stalactite şi stalagmite. Acestea s-au format în timpul perioadelor glaciare, când nivelul mării a scăzut dramatic, lăsând peşterile pe uscat. Pentru Peter Swart, profesor de geologie marină şi geofizică la Universitatea din Miami, speleotemele constituie o nepreţuită cronică a schimbărilor climatice din fiecare etapă a dezvoltării lor – în ritmul inexorabil de unu cinci centimetri pe mileniu. Studiind în detaliu speleotemele, Swart, Broad şi Amy Clement, specialistă în modele climatice, vor aduna informaţii preţioase despre schimbările climatice bruşte din trecut. Printre acestea s-au numărat furtuni prelungite care au suflat praf saharian din Africa peste Atlantic acum mii de ani, lăsând concentraţii ridicate de fier în stalagmite şi dungi roşii vizibile în sedimentul de pe pereţii peşterilor. Informaţiile oferite de speleoteme vor arunca o rază de lumină asupra încălzirii rapide din zilele noastre şi a creşterii asociate a nivelului mării. „Cu cât înţelegem mai bine cum funcţionează sistemul climatic natural – spune Swart –, cu atât înţelegem mai bine natura şi dimensiunile impactului nostru.“
La îndemnul lui kakuk, îmi leg rola cu firul de siguranţă de coarda principală de la intrarea în Pasajul Sudic şi-l urmez înăuntru. Deasupra pluteşte un tavan boltit triunghiular; dedesubt, un planşeu de întuneric impenetrabil. Pare făcut de mâna omului – coridorul boltit dă impresia unei arhitecturi, nu a unei creaţii naturale –, amintindu-mi de pereţii exteriori ai Micenei şi de galeria din Marea Piramidă a lui Khufu. În ciuda suprarealismului nepământesc, acest loc static şi întunecat e extrem de liniştitor.
Lateral, la şaizeci de metri în Pasajul Sudic, Kakuk colectează o mostră de apă pentru Macalady într-un tub de plastic. Arată spre un peşte cu coadă strălucitoare, translucidă, care pâlpâie ca o lumânare – un Lucifuga, având în jur de 12 cm. Ca majoritatea vieţuitoarelor din aceste adâncuri lipsite de lumină, peştele e orb. Apoi, Kakuk îmi atrage atenţia asupra unui crevete numit Barbouria, un crustaceu roşiatic având cam cinci centimetri, cu antene lungi şi arcuite, destinate detectării prăzii în întuneric. Câteva minute mai târziu, se opreşte şi-şi luminează vârful degetului cu frontala – semn al prezenţei unor creaturi minuscule. E un ostracod, un crustaceu mai mic ca un bob de susan, cu interiorul roz strălucitor protejat de o cochilie transparentă, ca de moluscă. În partea superioară a corpului său rotund, o pereche de antene se zbat ca aripile unui înger, propulsând animalul prin apă.
Kakuk e renumit pentru că observă lucruri pe care ceilalţi scufundători – inclusiv oameni de ştiinţă experimentaţi – nu le văd. În cariera sa de 21 de ani de scufundări în găuri albastre, a descoperit mai mult de zece noi specii de animale, dintre care patru îi poartă numele. În ultimele decenii, oamenii de ştiinţă au descoperit o uimitoare abundenţă de organisme, necunoscute până atunci, în aceste peşteri inundate şi în altele din întreaga lume: peste 300 de noi specii, 75 de noi genuri, 9 noi familii, trei noi ordine şi o nouă clasă, Remipedia, descrisă pentru prima oară în 1981, în Bahamas.
Speciile cele mai adaptate la peşteri sunt crustaceele şi multe, cum ar fi Remipedia, sunt „fosile vii“ – semănând îndeaproape cu cele conservate în mărturiile fosile. Remipedia a apărut acum 300 de milioane de ani şi le oferă oamenilor de ştiinţă şansa să arunce o privire la viaţa din perioada carboniferă – cu zeci de milioane de ani înainte de apariţia dinozaurilor. Cu trupuri zvelte, segmentate, lungi de mai puţin de cinci cm şi de obicei incolore şi oarbe, Remipedia se situează totuşi în fruntea lanţului trofic din habitatele lor, folosindu-şi colţii pentru a injecta venin şi a ucide creveţi şi alte crustacee.

Pe măsură ce înotăm mai adânc în Pasajul Sudic, singurul zgomot e şuieratul ritmic al detentoarelor şi bolboroseala expiraţiei noastre. Din când în când, Kakuk trasează câte un cerc larg cu lampa pe peretele pasajului, transmiţându-mi întrebarea: „OK?“ Îi transmit că da. Îl ştiu pe Kakuk de nici două luni, dar viaţa mea depinde de judecata lui, iar a sa, într-o oarecare măsură, de a mea.
Când te scufunzi în peşteri, redundanţa e esenţială. Dacă una dintre lămpi mi se stinge, mai am trei de rezervă. Rezervele noastre pentru respirat – în cazul de faţă, nitrox îmbogăţit cu oxigen – sunt suplimentate cu două butelii cu detentoare independente. Atâta vreme cât respectăm regula treimii (o treime din cantitatea totală de gaz la dus, o treime la întors şi o treime ca rezervă în caz de urgenţă), ar trebui să avem suficient aer pentru a ieşi la suprafaţă – chiar dacă o butelie sau un detentor cedează. Asta presupunând că nu ne rătăcim. În labirintul de galerii, părăsirea firului ghid poate fi fatală. În timpul antrenamentului, Kakuk mă învârtise cu ochii închişi şi mă îndepărtase de fir pentru a simula dezorientarea. Bâjbâind orbeşte şi folosind rola de siguranţă pentru a căuta pe dibuite, mi-au trebuit 12 minute interminabile pentru a găsi coarda. În ceea ce-l priveşte pe Kakuk, acesta are la activ peste 3.000 de scufundări fără accidente serioase. Date fiind riscurile, atitudinea relaxată a echipei lui Broad e în contradicţie cu faptul că, împreună, aceşti scufundători au participat la zeci de recuperări de înecaţi din peşteri subacvatice.
Cam la 150 de metri în Pasajul Sudic, ajungem la capătul corzii principale, legată de o stalagmită de calcit la o adâncime de 40 de metri. Aici, tunelul se îngustează şi coboară la mai mult de 70 de metri. Limita maximă pentru nivelul meu de experienţă fusese atinsă. Verificăm manometrul – prima treime aproape s-a epuizat – şi ne îndreptăm spre casă. La portalul ce separă Pasajul Sudic de puţul central de la Stargate, Kakuk îşi acoperă lampa şi se opreşte. Verdele pal al luminii din puţul de dedesubt e suficient de puternic pentru a ne permite să zărim siluetele pereţilor pasajului de intrare.
Urcând încetişor până la o adâncime de 18 metri, ne oprim pe o terasă înclinată, chiar sub gura peşterii. La mijlocul terasei se află o scobitură lungă plină cu sediment. Kakuk remarcase acest element promiţător în timpul unei scufundări anterioare şi acum caută în mâl. Pipăie uşurel ici şi colo şi – atât de rapid, că pare de necrezut – extrage un os lung de culoarea mahonului: un femur uman. Urmează alte două oase mai mici. Apoi îşi vâră braţul şi mai adânc, scormonind prin sediment, şi scoate tigva boltită a unui craniu uman. Fruntea e puternic teşită, semn că posesorul ei era un membru al tribului băştinaş lucayan, care a prosperat în Bahamas între secolele al şaselea şi al cincisprezecelea. Pentru a face fruntea teşită, membrii tribului legau scânduri de frunţile copiilor lor. Unii arheologi consideră că această practică urmărea ca partea frontală a craniului să reziste mai bine loviturilor în luptă; alţii invocă raţiuni pur estetice.
În 1991, Rob Palmer (un pionier al scufundărilor în peşteri, care a botezat Stargate) şi echipa sa au descoperit şi excavat 17 seturi de rămăşiţe ale lucayanilor într-o peşteră de pe Andros numită Sanctuary: 11 bărbaţi, cinci femei şi un copil. În timpul expediţiei din 2009, Michael Pateman, arheolog şi scufundător în peşteri de la Muzeul Naţional din Bahamas, a recuperat rămăşiţele a încă doi lucayani. El va data cu carbon oasele, căutând şi informaţii despre vârsta, sexul, statura, dieta şi greutăţile vieţii de fiecare zi ale acestor oameni, precum şi împrejurările în care au murit.
„Unul dintre lucrurile pe care le cunoaştem despre lucayani e că erau nişte scufundători grozavi – îmi spune Pateman. Erau căutaţi de spanioli pentru a-i pune să se scufunde după perle. Iar la unele cranii am găsit dovezi ale unor scufundări la mare adâncime – cu timpul, din cauza presiunii, oasele se umflă în jurul urechilor.“ Similar celei mai mari părţi a cercetării ştiinţifice din jurul găurilor albastre, activitatea lui Pateman e abia la început. Întrebarea care-l frământă este: cum şi de ce au sfârşit aceşti lucayani în găurile albastre? El bănuieşte că peşterile subacvatice erau cimitire, dar descoperirea unui trup legat într-o peşteră uscată de pe una dintre insule sugerează alte practici, mai violente. Au fost victimele unor omoruri? Sau ale vrajbei, războiului ori ale sacrificiilor religioase? Nancy Albury, coordonatoare de proiect la Muzeul Naţional din Bahamas, a cărei pasiune pentru găurile albastre se concentrează asupra rămăşiţelor de animale pe care acestea le conţin – fosile şi oase de crocodili,  ţestoase, lilieci, bufniţe, gândaci şi alte specii, remarcabil păstrate, care au prosperat în Bahamas înainte de ocupaţia lucayană. „Am găsit schelete complete şi ţesuturi moi conservate în carapace de ţestoase vechi de mii de ani. Frunzele îşi păstrează structura şi pigmenţii, iar aripile insectelor sunt încă de un albastru şi verde irizate.“ După cum ne explică paleontologul expediţiei, Dave Steadman, mediul anoxic e ideal pentru păstrarea materiei organice. Dacă nu erau găurile albastre – spune Steadman –, majoritatea mărturiilor fosile ale animalelor din Bahamas, vechi de mii de ani, n-ar fi existat.
Unul dintre beneficiile abordării multidisciplinare a expediţiei e schimbul neîntrerupt de idei şi entuziasm între oameni de ştiinţă cu pregătiri complet diferite. Analiza speleotemelor lui Swart va arunca o rază de lumină asupra climatelor din vechime, care, la rândul lor, ar putea explica cum şi când au dispărut anumite specii din Bahamas. Studiul lui Pateman asupra fosilelor umane poate scoate la iveală legături încă nebănuite între oasele lucayanilor şi cele de animale descoperite în găurile albastre. Dacă n-ar fi fost structura geologică unică a găurilor albastre de pe uscat, bacteriile adaptate aici şi studiate de Macalady n-ar fi rezistat niciodată. Iar dacă bacteriile n-ar fi creat un mediu lipsit de oxigen, o mare parte dintre mărturiile biologice ar fi dispărut. După cum spune Broad: „Nu mă pot gândi la niciun alt mediu de pe Pământ care să fie atât de provocator de explorat şi să ne ofere atât de mult din punct de vedere ştiinţific.“
Ridicându-ne încet la suprafaţă, Kakuk şi cu mine trecem din nou prin perdeaua de hidrogen sulfurat pentru a ajunge la buteliile pentru decompresie: nişte butelii cu oxigen pur care atârnă, legate cu cabluri de plastic, la o adâncime de 6 metri. Ne conectăm la aceste butelii şi rămânem suspendaţi, respirând uşor. După 18 minute de decompresie şi după un total de 65 de minute petrecute în apă, ieşim în atmosfera fierbinte din Bahamas. Chiar şi aici, în timp ce plutesc pe spate un moment, odihnindu-mă pe epiderma ei lichidă, Stargate îmi pare o lume străină şi inofensivă.

Text: Andrew Todhunter

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2010)



2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*