Chemarea Abisului

La capătul unei strîmtori, ies la lumina zilei, după ce am căutat o nouă intrare în Avenul Krubera, din vestul Caucazului – cea mai adîncă peşteră din lume, cu o denivelare de – 2.080 m. Încurajată de vestea descoperirii unor noi galerii descendente, Asociaţia Speologilor Ucraineni a trimis aici, în luna august 2004, o echipă pentru a şasea oară din 1999. Scopul nostru: să pătrundem mai adînc decît oricine. Foto: Stephen L. Alvarez

Mai întîi, o echipă de exploratori îndrăzneţi a depăşit recordul de adîncime, în Peştera Krubera, cea mai adîncă din lume, aflată în apropiere de ţărmul Mării Negre. Apoi, o a doua echipă a coborît şi mai adînc.

Cînd Sergio García-Dils de la Vega a sărutat-o de bun-rămas pe prietena sa, Pilar Orche, la intrarea în Avenul Krubera, el i-a promis că se va reîntoarce a doua zi. Însă după ce coechipierul său Bernard Tourte s-a rănit în timp ce forţa o strîmtoare, García-Dils s-a hotărît să rămînă cu el într-o tabără subterană. Orche avea să-şi revadă prietenul de-abia după două săptămîni.
Oricum, expediţia noastră venise pregătită pentru un lung asediu, aducînd în peşteră 5 tone de echipament şi provizii. Încă din anul 1956, cînd prima oară, în Franţa, exploratorii coborîseră sub 1.000 m adîncime, generaţii de speologi au visat să atingă graniţa de –2.000 m. Ne va conduce oare Krubera acolo?
Croindu-şi drumul întortocheat prin calcarele masivului Arabika, de la ţărmul Mării Negre, „poteca“ din Avenul Krubera se afundă într-o succesiune de săritori, cascade şi puţuri, legate între ele de galerii strîmte şi sinuoase. În 1960, cercetătorii din Georgia au explorat-o pînă la o adîncime de 90 de metri. Două decenii mai tîrziu, am organizat o serie de expediţii pentru investigarea unor noi avene, folosind trasori injectaţi în cursurile subterane pentru a pune în evidenţă potenţialul de adîncime al peşterii Arabika. În 2001, o echipă condusă de ucraineanul Iuri Kasian a stabilit un nou record mondial de adîncime în această peşteră, ajungînd pînă la cota –1.710 m. În iulie 2004, o echipă moscovită a dus recordul pînă la –1.775 m. Speranţa noastră era de a găsi o cale pentru a trece dincolo de –2.000 m.
La începutul expediţiei, Aleksandr Karpecenko era nerăbdător să pună mîinile pe noul ciocan rotopercutor – cu care intenţiona să perforeze găuri pentru explozibilii folosiţi la lărgirea galeriilor înguste. În Peştera cu Zăpadă, din apropiere, membrii echipei înlătură sfărîmăturile de pe urma dinamitării unei galerii care fusese blocată de un „dop de blocuri“.
Precum alpiniştii care escaladează un vîrf din Himalaya, cei 56 de speologi ai expediţiei noastre, din şapte ţări, au stabilit o serie de tabere la adîncimile de 700, 1.215, 1.400 şi 1.640 m. Acolo, membrii echipei au gătit, au dormit înghesuiţi cîte cinci-şase într-un cort, pentru a se putea încălzi, şi au muncit pînă la 20 de ore fără întrerupere.
Pînă în cea de-a treia săptămînă, înaintarea noastră a fost blocată de un sifon aflat la –1.775 m. Ghenadi Şamohin a revenit la suprafaţă după o scufundare în care a tatonat o strîmtoare aflată pe fundul sifonului, la –10 m. „Pe-aici n-avem nici o şansă să trecem“ – a spus el. În căutarea unei căi de a ocoli sifonul, Sergio García-Dils de la Vega a înfruntat apele aproape îngheţate ale unei cascade. Tot fără succes, dar a descoperit îngrozit că echipamentul său impermeabil se găurise. „Apa era atît de rece, încît nu-mi mai simţeam degetele“ – ne-a povestit el mai tîrziu. Într-un ultim efort disperat, Denis Kurta şi Dmitri Fedotov au forţat o strîmtoare lungă de 100 m, botezată „Drumul spre Vis“, care depăşea sifonul, îndreptîndu-se apoi abrupt în jos. A doua zi, Bernard Tourte şi alţii i-au urmat. Era descoperirea la care speraserăm cu toţii. Vestea, răspîndită prin telefon în toate taberele, a fost salutată cu entuziasm, înflăcărînd spiritele tuturor.
Galeria nou descoperită ducea la încă un sifon, aflat la o adîncime-record de 1.840 de metri, din care Şamohin a revenit zîmbind după o scurtă scufundare. Sub apă exista un tunel descendent promiţător, ne-a spus el. Însă acesta mai avea de aşteptat. După aproape patru săptămîni de lucru în subteran, cu proviziile pe sfîrşite, expediţia noastră intrase în criză de timp.
Entuziasmat de succes şi mulţumit că membrii echipei nu suferiseră decît răni minore, i-am întîmpinat cu braţele deschise pe toţi speologii, pe măsură ce ei sau ele reveneau la suprafaţă. Bernard Tourte , cu combinezonul său roşu, casca şi echipamentul complet năclăite de argilă a primit un buchet de floricele alpine, în semn de mulţumire pentru treaba bună pe care a făcut-o.
De-abia ne întorseserăm la casele noastre, cînd o nouă echipă din cadrul proiectului nostru, „Chemarea Abisului“, şi-a propus să ne depăşească recordul. La începutul lui octombrie, un grup de 9 speologi ucraineni, conduşi de Iuri Kasian, a revenit în valea formată deasupra Avenului Krubera. Profitînd de corzile şi amarajele lăsate de noi, ei au început un asalt-maraton în subteran, de 17 zile. Trei speologi – Ilia Lapa, Emil Vash şi Igor Işcenko – pozează, lîngă sacii lor plini cu echipament, pe drumul spre fundul avenului. Încercînd o serie de „ferestre“ din pereţii celui mai adînc sector al peşterii, echipa a fost oprită de fiecare dată de sifoane sau de strîmtori de netrecut. La 19 octombrie, Kasian a coborît un puţ, mai tîrziu botezat „al mileniului“, după care şi-a consultat altimetrul. Trecuse de bariera magică a celor 2.000 m, fapt confirmat de cartarea ulterioară. Alte puţuri şi galerii i-au condus pe exploratori într-o sală nisipoasă, aflată la –2.080 m – noul „fund al lumii“. Ei au numit acest punct „Game Over“. Însă „jocul“ speologiei e departe de a se fi terminat. Şi nici nu se va termina – nu atît timp cît abisuri şi mai adînci ne aşteaptă să le explorăm.

Text: Aleksandr Klimciuk

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*