Ruinele de sub Roma

Suspendat la două etaje sub o colină romană istorică, speologul urban Adriano Morabito se desfată cu strălucirea unui mozaic perfect păstrat, după 2.000 de ani, reprezentând un cules de vie. Doar câțiva oameni l-au văzut, de când a fost îngropat în antichitate. Foto: Stephen L. Alvarez

Cea mai mare parte din Roma subterană rămâne neexplorată, un adevărat muzeu îngropat.

Foto: Stephen L. Alvarez
Text: Paul Bennett

Luca își bagă capul în canal, trage aer în piept și râde mânzește. “Azi nu miroase așa de urât în cloacă” – spune el, intrând cu picioarele înainte într-o gaură întunecată, în mijlocul Forumului lui Nerva. În pofida optimismului său, bezna are un iz grețos: un amestec de urină, motorină, noroi și cadavre de șobolani în putrefacție. Pe scurt, miroase exact așa cum te-ai aștepta să miroasă un canal folosit fără încetare timp de 2.500 de ani. Dedesubt, în întunericul cavernei din tuf vulcanic, lucrurile nu stau deloc mai bine. În timp ce Luca înaintează cu greu prin apa de culoarea efectelor militare, pășind peste fragmente de temple și de travertin aduse de ape de-a lungul secolelor, pe lângă el plutește o întreagă dioramă a vieții moderne: mucuri de țigară, pungi de plastic, brichete de plastic, o suzetă și o cantitate neliniștitor de mare de chestii cenușii, lunguiețe, care aduce a hârtie igienică, deși se presupune că pe aici nu curge apă de canal nefiltrată. La o cotitură, Luca îmi arată o amforă spartă, probabil veche de 2.000 de ani, care zace în noroi lângă o sticlă spartă de bere Peroni, probabil veche de o săptămână. Împreună, ele demonstrează, în mod izbitor, de câtă vreme își aruncă oamenii gunoiul în rigola acestui oraș.

Luca Antognoli, de 49 de ani, lucrează pentru Roma Sotterranea, un grup de speologi urbani însărcinați de oraș să exploreze spațiile subterane ale Romei – o îngrămădire uimitoare de temple, drumuri, case și apeducte îngropate de istorie după prăbușirea Imperiului Roman. Conform legendei, Cloaca Maxima (Canalul Principal), care trece pe sub Forumul Roman, a fost construită în secolul al șaselea î.Hr., deci este una dintre cele mai vechi – dacă nu chiar cea mai veche – dintre structurile care au supraviețuit în oraș. Prin urmare, e uimitor să aflu, în timp ce Luca își croiește drum prin pasajul plin de mâl de sub Via Cavour, că nimeni nu a explorat și cartografiat vreodată complet Cloaca. În viața reală, Luca Antognoli este chirurg, așa că ne-a prevenit să nu ne expunem pielea contactului cu apa, un amestec letal de scurgeri din stradă și apă netratată de canal. Conștiincios și atent, el ia pericolul în serios, acoperindu-și fiecare centimetru al corpului cu mănuși, bocanci, costum de protecție contra vântului, glugă și mască – toate sigilate ermetic cu bandă adezivă. Gesticulează puternic spre o conductă, care deșartă în cavernă un val de lichid ocru ce se evaporă într-un fel de ceață, făcându-i pe membrii grupului să-și pună cu mișcări frenetice măștile pe figură.

La un morman de moloz – oase, cioburi de ceramică și noroi închegat, care umplu aproape tot spațiul din cloacă – aventura se împotmolește. Galeria se pierde în bezna de dincolo de morman – dar ne întrebăm cât de departe ajunge. El îmi arată și alte conducte, dintre care unele deversează în canalizare apă curată, din izvoarele subterane, iar altele – apă reziduală. La un moment dat, trecem printr-o secțiune în pantă prin care susură ceva vâscos, maroniu. Dincolo de acest obstacol periculos se află o gaură adâncă unde, cândva în ultimii 2.000 de ani, podeaua a fost erodată de ape, obligându-ne pe toți să înaintăm centimetru cu centimetru de-a lungul unui hău nevăzut, scufundați până la piept într-o apă acoperită de murdărie. Un glumeț din grup observă că arată ca schiuma, spuma ca de cacao de pe espressoul italienesc. La un morman de moloz – oase, cioburi de ceramică și noroi închegat, care umplu aproape tot spațiul din cloacă – aventura se împotmolește. Galeria se pierde în bezna de dincolo de morman – dar ne întrebăm cât de departe ajunge.

Roma Sotterranea intenționează să trimită un robot telecomandat, care să sondeze dincolo de această barieră; Luca se așteaptă să i se confirme că marele canal ajunge la Băile lui Dioclețian, la aproape o jumătate de kilometru spre nord-est. Cine știe ce comori zac pe drumul până acolo – spune el, remarcând că arheologii scoseseră recent un cap uriaș al împăratului Constantin dintr-o canalizare exact ca aceasta, generând speculația că primul împărat creștin ar fi putut fi victima damnatio memoriae, cum se numea în Roma antică practica distrugerii mărturiilor referitoare la împărații disprețuiți. “Pentru Luca Antognoli, spațiile subterane precum Cloaca Maxima oferă indicii referitoare la modul în care acest oraș a ajuns să domine un imperiu care se întindea de la marginea Scoției până la Bagdad, lăsându-și amprenta de neșters asupra istoriei occidentale.Un râuleț care iese din beznă curge la vale, peste mormanul de moloz. Cineva întreabă dacă e apă curată sau murdară. “E foarte murdară – spune Luca, privind în spărtură -, dar foarte importantă.

Trecutul și prezentul se întâlnesc în holul Hotelului Radisson SAS Es., unde ferestrele mari de sticlă scot la iveală birouri moderne deasupra vestigiilor unui drum de secol IV, descoperit în timpul construcției hotelului. Constructorii și proprietarii din oraș dau aproape zilnic peste relicve îngropate. Pentru a decide dacă proiectele pot continua, biroul de arheologie al orașului, confruntat cu o penurie de fonduri, se bazează pe o cooperativă de studenți la arheologie, care monitorizează uneori chiar și 20 de situri deodată. Foto: Stephen L. Alvarez

“Cloaca, inițial un șanț de scurgere descoperit, a fost intenționat îngropată în timpul Republicii Romane, dar cea mai mare parte din ceea ce se află la temelia Romei a ajuns acolo în mod accidental, îngropat de două milenii de sedimentare și dezvoltare urbană. “Roma s-a tot ridicat timp de 3.000 de ani” – spune Darius Arya, arheolog și director al Institutului American pentru Cultură Romană. În mare parte, Roma este situată într-o câmpie inundabilă – inclusiv centrul modern al orașului, cunoscut în antichitate sub numele de Câmpul lui Marte, la cotul Tibrului. Deși romanii au ridicat diguri, orașul era totuși inundat periodic, astfel încât au construit tot mai sus, ridicând noi clădiri și străzi deasupra celor dinainte. “Costa mai puțin și a funcționat – spune Arya. Îi vedem pe romani înălțându-și orașul cu câte doi metri deodată, ridicându-se deasupra apei, dar îngropându-și în același timp trecutul.

Astăzi, orașul stă pe straturi de istorie care pe alocuri ating 15 metri adâncime. Ironia ispititoarei Rome este că, deși oriunde ai săpa, în perimetrul de 19 kilometri al zidurilor ce închideau cetatea antică, poți să găsești ceva interesant, totuși comparativ puțin din acest oraș îngropat a fost scos la lumină.

“Nu cred că a fost studiat mai mult de 10 la sută” – spune Robert Coates-Stevens. Cercetător al Școlii Britanice la Roma, Coates-Stevens încearcă de un deceniu să reconstituie topografia Romei antice. În anii 1800, a fost excavat Forumul Roman – lucrări care continuă -, dar cele mai multe structuri antice încă sunt prinse sub străzile congestionate de trafic și clădirile de birouri ale orașului contemporan. “Te cuprinde febra – spune Coates-Stevens – când te gândești că toate astea încă zac sub picioarele noastre, așteptând să fie descoperite.”

În anii 1920 și 1930, cuprins de o febră similară, Benito Mussolini a dărâmat porțiuni ale centrului istoric al Romei, unde se înălțau case medievale și renascentiste, pentru a scoate la lumină straturile de dedesubt – mai exact, orice data din perioada împăratului Augustus. (Lui Mussolini îi plăcea să se compare cu Augustus și echivala fascismul cu Pax Romana, epoca de pace din timpul lui Augustus.) În anii 1980, moda săpăturilor arheologice masive nu se mai bucura de succes, parțial din cauza dificultății financiare de a proteja ruinele dezgolite de Mussolini împotriva ploii acide, a smogului și a actelor de vandalism. Dar curiozitatea față de Roma este eternă, astfel încât avangarda arheologiei s-a reorientat: arheologii și speologii la care apelează explorează spațiile antice pornind din subteran și lăsând suprafața intactă.

Cristiano Ranieri își pune un costum protector și își fixează un aparat respirator, care îi acoperă toată fața. Deasupra lui, zumzetul traficului turistic ricoșează de pe suprafețele de travertin și cărămidă ale Colosseumului. Dar aici, jos, în labirintul de pasaje în care așteptau gladiatorii, iar lifturile duceau sus lei, urși și alte animale exotice, spre locul unde se derula acțiunea, zgomotul răzbate înăbușit. Ranieri este vizibil cuprins de entuziasm pe măsură ce descrie scufundările efectuate sub Colosseum, explicând că acest spațiu, în interiorul fundației adânci de 12 metri a “gogoașei”, care susține tot restul structurii, nici măcar nu este stratul cel mai de jos. El dă la o parte o placă de oțel din podea și dezvăluie, la câțiva metri mai jos, o apă cenușie: pântecul de sub pântecul Colosseumului.

Ranieri caută un nou punct de acces în sistemul de scurgere, pentru un viitor proiect de cartare. Vrea să știe mai ales dacă va reuși să transporte în această gaură o instalație completă de iluminare subacvatică sau va fi nevoit să folosească lanterne portabile. O partidă de înot bine luminată, pe sub Colosseum, ar putea schimba istoria.

Arheologul Cristiano Ranieri coboară într-un canal vechi de 2000 de ani care trece pe sub Colosseum. Cu trei ani în urmă, Ranieri a găsit un alt nivel de canalizare, chiar mai adânc decât acesta, rezolvând în felul acesta și un vechi mister. Se credea de mult ca romanii inundau Colosseumul pentru a organiza bătălii navale pentru amuzamentul public, dar nu se știa ce cantități de apă erau folosite. Rainierii crede că aceste canale vechi și adânci se foloseau pentru a inunda arena principală. Foto: Stephen L. Alvarez

Până acum trei ani, numai un sfert din conductele de sub Colosseum – cele mai uscate și mai ușor accesibile – fuseseră explorate. Aceste conducte simple, concepute să ajute la drenarea rapidă a apei de ploaie, datează de la sfârșitul secolului I d.Hr., când împărații flavieni construiau Colosseumul. Unii scriitori antici susțineau că această clădire ar fi fost în mod deliberat inundată, pentru a deveni scena unor minibătălii navale. Dar nu s-au descoperit dovezi referitoare la uriașele lucrări hidrologice care ar fi fost necesare pentru a umple structura cu apă.

Apoi, în octombrie 2003, Ranieri, arheolog și speolog însărcinat cu arheologia, a făcut o descoperire uluitoare. Sub conductele simple (și mai vechi decât Colosseumul) se aflau niște conducte mari, construite de împăratul Nero pentru a umple un lac artificial din grădinile sale. În mod evident, conductele fuseseră refolosite de arhitecții Colosseumului, cel mai probabil pentru a transporta cantități de apă spre interiorul și exteriorul clădirii. Cel puțin în primii ani ai istoriei sale, Colosseumul, ca multe alte teatre, putea fi inundat.

Mult mai des întâlnite decât expedițiile planificate pentru a dezvălui secretele ascunse ale Romei sunt descoperirile întâmplătoare: o echipă de muncitori sapă o groapă în stradă și nimerește într-un spațiu subteran gol. Sunt chemați speologii și imaginii orașului i se adaugă încă o descoperire extraordinară. Așa s-a întâmplat cu Dealul Oppian, acum două ierni, când, după o perioadă de ploi abundente, o groapă s-a căscat brusc lângă un arbore, dezvăluind un labirint de încăperi subterane.

A fost chemat Marco Placidi, un speolog cu capul pe umeri, unul dintre membrii fondatori ai Roma Sotterranea. Folosind frânghii și hamuri, Placidi a coborât într-o încăpere întunecată, înaltă de 12 metri, despre care arheologii cred că a fost construită cândva după Domus Aurea (Casa de Aur) a lui Nero, aflată în apropiere și datând din anul 65 d.Hr., dar înainte de Băile lui Traian (aproximativ 109 d.Hr.), situate deasupra ambelor structuri. Această încăpere s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bine păstrate elemente din lumea romană, cu pereți meticulos zidiți în cărămidă și arcade ample. Dar pentru Placidi momentul cel mai emoționant a fost la jumătatea coborârii, când, suspendat în gol, și-a îndreptat lampa frontală spre zid: acolo se afla un mozaic perfect conservat, prezentând un grup de bărbați goi care culegeau struguri și îi zdrobeau cu picioarele. “Vendemmia” (“Culesul strugurilor”), cum a fost numit, are aproximativ trei metri lungime și este alcătuit din bucățele minuscule, viu colorate, de marmură și alte pietre. “Când am început să cobor în această gaură, nicio clipă nu mi-am imaginat că voi vedea așa ceva – spune Placidi. Am simțit o bucurie uriașă.”

Pentru un neinițiat, caracterul aleator al unor astfel de descoperiri este șocant. Dar pentru romani este ceva cotidian. În timp ce-și vede de treaba lui, cineva, undeva, dă peste un artefact care n-a mai văzut lumina zilei de sute – sau de mii – de ani. În fiecare an, orașul eliberează 13.000 de autorizații de construcție, fiecare dintre acestea necesitând o evaluare arheologică. Lucrările la drumurile și canalizările din suburbiile tot mai extinse ale Romei au rămas în urmă cu ani de zile, pentru că numărul copleșitor de descoperiri blochează lucrările și dau peste cap bugetele.

Clienții clubului Fake din Roma dansează într-un munte de rămășițe ale trecutului: Monte Testaccio, un deal de peste 30 m înălțime, creat de cioburi de ceramică aruncate timp de secole. Pe mânerele sparte ale amforelor folosite între sec. I-III d.Hr., se disting încă numele meșteșugarilor care le-au făcut. Foto: Stephen L. Alvarez

În ultimii trei ani, Roma a încercat din greu să extindă canalizarea spre zona appiană dinspre sud-est, dar nu a prea progresat – spun Davide Mancini și Sergio Fontana. Cei doi conduc un grup de absolvenți de arheologie, numit Parsifal, angajat cu contract de biroul de arheologie al orașului – aflat în criză de fonduri – pentru a supraveghea lucrările a zeci de echipe de construcție. În fiecare moment, Parsifal supervizează până la 20 de șantiere, căutând artefacte, raportând guvernului și, dacă este cazul, stopând lucrările pentru a analiza descoperirile făcute. Arheologia tradițională e dureros de înceată, dar experții de la Parsifal trebuie să poată recunoaște un obiect prețios și să-l evalueze în cele câteva secunde care preced lovitura de târnăcop.

Într-o zi obișnuită de lucru, când Mancini și Fontana urmăresc lucrările din sit, cupa excavatorului trebuie să se oprească de patru ori într-o singură jumătate de oră. Un absolvent chinuit sare în groapa plină de nămol și azvârle în sus comoara: o lampă, câteva farfurii și boluri, mici sculpturi de teracotă și nenumărate fragmente de amforă – dintre care multe pot data din secolul al treilea sau al patrulea î.Hr. “Zona asta este vraiște” – spune Davide. El precizează că lucrările au început aici în iunie 2003, când s-a estimat că proiectul va dura câteva luni. Dar finalul lor încă nici nu se întrevede.

După câteva minute, excavatorul se oprește din nou. Studentul sare în groapă și trimite sus câteva fragmente mari de amforă, dintre care unul are pe el un bulgăre de ceva. Luminându-se la față, Sergio îl adulmecă. Spune că ar putea fi rășina folosită pentru a pecetlui amfora – o descoperire rară. Davide nu este de acord. Crede că ar putea fi tămâie, poate de când amfora a fost refolosită, în epoca medievală. Orice ar fi, fragmentul este pus într-o pungă de plastic, care intră într-o cutie, alături de alte zeci de cutii care așteaptă camionul să le ducă la un depozit. Între timp, excavatoristul își termină țigara și cere permisiunea să continue săpăturile.

Asemenea întreruperi nu pot fi planificate dinainte, în parte pentru că este imposibil de știut ce ascunde zona subterană. (Radarul care penetrează solul și funcționează bine în zonele rurale întâmpină dificultăți când este vorba să diferențieze solurile complexe, pline de resturi, din regiunile locuite neîntrerupt). Dincolo de asta, durata fiecărei întârzieri depinde foarte mult de valoarea atribuită descoperirilor. Anumite lucruri, de pildă cioburile de amfore, pot fi date deoparte rapid. Altele, clădirile, de pildă, trebuie redate într-o schiță, măsurate și documentate. Din când în când, dacă se descoperă ceva unic, statul italian poate decide că trebuie făcut accesibil publicului.

Acest lucru îi supără pe mulți romani. “Nimeni nu vrea să se trezească la ușă cu Beni Culturali” – spune Robert Coates-Stevens, referindu-se la ministerul de stat care se ocupă de arheologie. În mod tradițional, proprietarii particulari de terenuri s-au cam codit să raporteze când au dat peste vreun capitel prin pivniță. Situația însă s-ar putea schimba, pe măsură ce oamenii vor ajunge să considere că a deține o piesă antică este mai degrabă un câștig decât o durere de cap.

Craniile unor oameni demult dispăruți se află pe coridorul dinspre cripta bisericii Santa Maria dell'Orazione e Morte. Construită în 1576, biserica se ocupa de înmormântările celor săraci. Foto: Stephen L. Alvarez

Cu cinci ani în urmă, Alda Fendi, un vlăstar al imperiului vestimentar Fendi, a cumpărat o parte dintr-un palat renascentist din centrul Romei, la câțiva metri de Columna lui Traian. Designerul ei a eliberat complet spațiul pentru a face loc unei galerii de artă, dar, în cursul lucrărilor, muncitorii care săpau în subsol au descoperit fundațiile de la Basilica Ulpia, un tribunal construit de împăratul Traian în anul 112 d.Hr. și alipit de Forumul lui. După o scurtă perioadă de excavații și studii, arheologii statului au recomandat ca o parte din pavaj să fie restaurată și lăsată la vedere. Fendi a înțeles importanța descoperirii și s-a gândit să încorporeze bazilica în galeria ei. A obținut permisiunea de a finanța în continuare săpăturile, atât la fundația palatului, cât și sub piazza din față.

“Lucrările au scos în final la lumină o porțiune mare din Basilica Ulpia, inclusiv câteva coloane, alături de pardoseala bine păstrată, făcută din marmură verde și galbenă și frigiană purpurie. “Marmura a fost o descoperire cu încărcătură emoțională – spune Fendi. Este minunată și am știut imediat că, dacă este posibil, vreau să o folosesc în galeria noastră.

Speologilor urbani le place să glumească pe seama muncii lor, tachinându-se în timp ce înaintează cu greu prin canale ori speriindu-se între ei cu povești despre șobolani mari cât dulăii sau alte prostii. Dar când Marco Placidi și Adriano Morabito își pun costumele de protecție și coboară scara în spirală numită La Chiocciola (“cochilia melcului”), în zona centrală a Romei, devin foarte tăcuți și serioși. Pentru ei, acesta este un spațiu sacru. În partea de jos, treptele ajung în Aqua Virgo, un apeduct subteran cioplit în stâncă de Marcus Agrippa, mâna dreaptă a împăratului Augustus, în anul 19 î.Hr. Apeductul străbate peste șaisprezece kilometri, pornind dintr-un izvor din Salone, cea mai constantă sursă de apă pură a romanilor. Apeductul încă este în uz, alimentând Fontana di Trevi și Fântâna celor Patru Râuri, a lui Gian Lorenzo Bernini, din Piazza Navona.

Roma Sotterranea a făcut un studiu al apeductului Aqua Virgo pentru regia de apă a orașului, în urmă cu câțiva ani, delimitându-i poziția cu lasere, busole și câte o ieșire ocazională la suprafață pentru o confirmare GPS. Astăzi, grupul s-a întors să verifice lucrările inițiale, parcurgând conducta în costume de protecție.

Mascat pentru a se proteja de miasme și germeni, Luca Antognoli pătrunde într-un pasaj fetid din Cloaca Maxima, la Forumul lui Nerva, pentru a inspecta canalizarea veche de 2.500 de ani. Folosit și în prezent, Canalul Principal conține fragmente de sculpturi antice, alături de gunoaie aruncate ieri. Spune Antognoli:

Apa, care le ajunge la nivelul obrajilor, vine direct din izvor și este destul de rece. Zidurile apeductului, deși cioplite direct în stâncă, sunt remarcabil de netede, amintind de blocurile rectilinii din Cloaca Maxima. Dar cele două spații sunt cum nu se poate mai diferite. Unul aduce apă curată, dătătoare de viață, iar celălalt poartă mai departe apă uzată, pestilențială. Dacă apa este cheia Romei antice, atunci aceste două sisteme formează un continuum esențial.

În timp ce grupul se apropie de Fontana di Trevi, Nick De Pace, profesor de arhitectură la Școala de Design Rhode Island, aflat la Roma cu o bursă Fulbright pentru a studia structurile subterane ale orașului, îmi arată liniile curbe unde săpătorii și-au croit drum prin tuful vulcanic dens, în urmă cu 2.000 de ani. El descrie o echipă de lucru care folosea unelte manuale pentru a dăltui, la lumina torțelor, un tunel neted, în pantă, care arată pentru ochiul modern ca și cum ar fi fost săpat de o mașinărie. După părerea lui, apeductele și sistemul de canalizare al Romei sunt emblematice pentru spiritul întreprinzător al civilizației romane. “Nimeni nu acordă prea mare importanță canalelor” – spune el, examinând o stalactită formată în locul unde apele freatice, bogate în calcar, se infiltrează în apeduct. “Dar, pentru mine, ele explică de ce și cum a apărut Roma. “Grupul de explorare ajunge la un zid modern de beton, unde conducta originală a fost trunchiată, iar apa a fost deviată într-o conductă modernă. Conducta poartă apa la vale, spre Fontana di Trevi și mai departe. Unde ar putea duce? Oare o nouă ramificație, care alimenta cine știe ce clădire antică îngropată, ar reuși să atragă atenția asupra infrastructurii Romei?

“Roma este cel mai mare muzeu în aer liber din lume – spune Darius Arya, de la Institutul American pentru Cultură Romană. Sunt atât de multe de explorat! Mi se pare ciudat că oamenii se gândesc să se scufunde pe fundul mării sau să se cațere pe piscuri îndepărtate. Roma este aici, iar noi încă nu știm exact ce se află dedesubt.”

Articolul a apărut în ediția de iulie 2006 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*