Cine l-a ucis pe Omul Ghețurilor

Imagine articol

În 1991, trupul înghețat al unui bărbat care a trăit acum 5.300 de ani a ieșit la iveală dintr-un ghețar care se topea în Alpi. Noi descoperiri ale legiștilor dezvăluie că a fost ucis de o săgeată înfiptă în spate, posibil în timpul unei ambuscade.

Text: Stephen S. Hall

Era sfârșitul primăverii, când carpenii-negri își desfăceau mănunchiuri de flori galben aprins în văile abrupte care se întind spre nord, spre munții cunoscuți astăzi sub numele de Alpii Italieni. Bărbatul zorea printr-o pădure pe care o știa prea bine, zvâcnind de durere din cauza rănii de la mâna dreaptă și oprindu-se din când în când să se asigure dacă nu cumva era urmărit. În timp ce urca panta, polenul galben al florilor de carpen cădea asemenea unei ploi invizibile, condimentând apa și mâncarea pe care le înghițea când se oprea să se odihnească. Cinci mii de ani mai tarziu, vânătorul neolitic pe care îl numim Omul Ghețurilor încă mai are în corpul său urme ale acestui praf străvechi – o dovadă microscopică a anotimpului în care a străbătut această pădure, în drum spre munții unde avea să i se împlinească sorocul.

Din 1991, când niște alpiniști i-au descoperit trupul mumificat într-o adâncitură în stâncă, sus, în Alpii Ötztal, pe granița dintre Italia și Austria, cercetătorii au folosit instrumente tot mai sofisticate și idei tot mai îndrăznețe pentru a reconstitui viața și vremurile Omului Ghețurilor (sau “Ötzi”), cel mai vechi membru intact al familiei umane. Știm că era un bărbat scund, musculos și, pentru acea vreme, destul de vârstnic la cei 45 de ani ai săi. Dacă ne luăm după toporul prețios, cu lama de cupru, care a fost găsit lângă el, presupunem că avea un statut social destul de important. A pornit la drum îmbrăcat cu trei straturi de haine și încălțări solide, cu tălpi din piele de urs. Era bine echipat, având un pumnal cu vârf de cremene, un mic set de ustensile pentru aprinderea focului și un recipient din coajă de mesteacăn, în care ținea tăciuni aprinși, înfășurați în frunze de arțar. Și totuși s-a aventurat în aspra sălbăticie având surprinzător de puține arme: săgețile din tolba de piele de căprioară nu erau finisate, ca și cum și-ar fi terminat rezerva de muniție de curând și era pe cale s-o refacă în grabă.

Călătorea cu un țăruș de tisă, lung și grosolan – un arc neterminat, care urma să fie cioplit și încordat. De ce oare?

Când e vorba de Omul Ghețurilor, n-au lipsit niciodată întrebările sau teoriile care să le ofere un raspuns. De-a lungul celor 16 ani în care oamenii de știință i-au cercetat, sondat, disecat și radiografiat trupul s-au construit tot felul de speculații în jurul lui, care nu au rezistat nici pe departe cât îmbrăcămintea sa rudimentară.

A fost descris pe rând, în mod eronat, drept un păstor rătăcit, un șaman, o victimă a unui sacrificiu ritual sau chiar un vegetarian convins. Dar toate aceste teorii pălesc in fața ultimului indiciu descoperit în legătură cu Omul Ghețurilor. In ciuda faptului că tot nu am aflat exact ce s-a întâmplat acolo sus, pe creasta muntelui, acum știm că a fost ucis și că a murit foarte repede, în adâncitura unde i-a fost descoperit trupul.

„Chiar și acum cinci ani se credea că fugise acolo și rătăcise prin zăpadă până când a murit, probabil, de frig – spune Klaus Oeggl (acum la Royal Holloway, la Universitatea din Londra), au demonstrat ca el a copilărit, probabil, pe Valle Isarco, unde se află orașul Bressanone de astazi. În același timp, nivelul izotopilor din oase se potrivește cu cel din solul și apa din două vai alpine situate mai la vest, Val Senales și Val Venosta. Știința, sub indrumarea lui Wolfgang Müller

Echipa lui Müller a analizat si fragmente microscopice de mică, recuperate din intestinele Omului Ghețurilor, care au fost, probabil, ingerate accidental, odata cu mancarea preparata din cereale macinate cu ajutorul unor pietre; varstele geologice ale micii se potrivesc cel mai bine cu o mica zona situata in partea inferioara a Val Venosta.

De asemenea, știm că starea sa de sănătate nu era bună atunci când a urcat pe munte. Singura unghie recuperată din corpul lui mumificat sugerează că suferise trei îmbolnăviri grave în ultimele șase luni de viață, ultima cu doar două luni înainte să moară. Medicii care i-au analizat conținutul intestinelor au descoperit ouă ale unui parazit nematod, așa că e posibil să fi suferit de dureri abdominale. Totuși nu îi era atât de rău încât să nu mănânce.

În 2002, Franco Rollo și colegii lui de la Universitatea din Camerino, Italia, au analizat cantități infime de reziduuri alimentare din intestinele mumiei. Cu o zi sau două înainte să moară, Omul Ghețurilor mâncase carne de capră sălbatică și niste plante. Aceeași analiză a arătat și că ultima sa masă a constat din carne de cerb și cereale. Paleobotanistul Klaus Oeggl a conchis, pe baza reziduurilor alimentare de tipul tărâțelor, că dieta Omului Gheturilor includea și o formă primitivă de grâu, cunoscută sub numele de alac, precum și orz, descoperite pe hainele sale, ceea ce arată că aceste cereale erau cultivate de așezarile neolitice din sudul Alpilor, unde locuia el. Oeggl a descoperit și că acea cantitate infimă de cereale din intestin, împreună cu fulgii minusculi de cărbune, sugerează că cerealele erau măcinate și apoi coapte direct pe foc, ca un fel de pâine primitivă.

Paleobotaniștii au folosit analize la fel de ingenioase ale polenului și fragmentelor de plante pentru a schița ultimele deplasări ale Omului Ghețurilor. James Dickson, de la Universitatea din Glasgow, a identificat nu mai puțin de 80 de specii diferite de mușchi și de plante din clasa Hepaticeae, în, pe și lângă trupul Omului Ghețurilor.

Potrivit lui Dickson, un mănunchi de tulpini descoperit în posesia Omului Ghețurilor sugerează că folosea mușchiul pentru a impacheta mâncarea, deși alte popoare străvechi foloseau același tip de mușchi pe post de hârtie igienică.

Știm acum că Omul Ghețurilor a fost ucis și că a murit foarte repede, în aceeași adâncitura din stâncă în care i-a fost găsit trupul.

În ansamblu, dovezile arată clar că ultima călătorie a Omului Ghețurilor a început din pădurile de foioase de mică altitudine, din sud, primăvara, când carpenul-negru era înflorit. Dar e posibil să nu fi fost o călătorie directă spre munți. Oeggl a descoperit și urme de polen de pin în tractul digestiv al Omului Ghețurilor, atât deasupra, cât și sub polenul de carpen. Acest lucru sugerează că s-ar putea să fi urcat la o altitudine mai mare, unde crește pinul în păduri de conifere mixte, după care să fi coborât la altitudinea carpenului-negru, și, în cele din urmă, să urce din nou în pădurile de pin, în ultimele una sau două zile din viața sa. Oare de ce? Nimeni nu știe.

Dar poate că a vrut sa evite defileul abrupt, cu păduri dese, din partea inferioară a Val Senales, mai ales dacă se grăbea. Când a ajuns la o trecătoare montană, cunoscută acum sub numele de Tisenjoch, s-a oprit, probabil, să se odihneasca. Tocmai încheiase o ascensiune de 2.000 m din valea de dedesubt, iar la nord se confrunta cu un peisaj dezolant, sfâșiat de ghețari. Poate că adâncitura din stâncă în care se afla îi oferea un oarecare adăpost împotriva vântului. Nu știm dacă dușmanii l-au ajuns din urmă în locul acela sau îl pândeau acolo. Știm însă că n-a mai plecat viu din acea scobitură.

În iunie 2001, Paul Gostner, director al Departamentului de radiologie la Spitalul Central din Bolzano, a adus un aparat cu raze X portabil în camera Omului Ghețurilor. Intenționa să se pregatească pentru o analiză de rutină a unor coaste rupte. A doua zi a trecut pe la biroul lui Eduard Egarter Vigl, director al Institutului de patologie al spitalului și principalul responsabil al mumiei, pentru a-i raporta că respectivele fracturi erau vechi și prezentau puțin interes.

„Dar am mai găsit altceva ce nu pot explica – a spus el. Are un obiect străin ciudat în umărul stâng.“ Când a comparat radiografiile sale recente (și tomografiile computerizate realizate cu trei luni înainte) ale trunchiului Omului Ghețurilor cu peliculele anterioare realizate de cercetătorii de la Innsbruck, Gostner a reușit să descopere ceea ce le scăpase colegilor săi austrieci: o umbră triunghiulară densă, mai mică decât o moneda și înfiptă sub omoplatul stâng al Omului Ghețurilor.

S-a dovedit a fi vârful de piatră al unei săgeți. Aceasta „descoperire întamplătoare“ – dupa cum a numit-o Egarter Vigl – a transformat instantaneu o moarte inexplicabilă de acum peste 5.000 de ani în cel mai fascinant caz nerezolvat de crimă din arheologie.

Dovezile oferite de medicina legală au devenit și mai interesante în 2005, la scurt timp dupa ce spitalul din Bolzano a achiziționat un nou tomograf computerizat, de mare rezoluție. Gostner, Egarter Vigl, Patrizia Pernter, medic in cadrul Departamentului de radiologie, și Frank Rühli, medic și conferențiar de anatomie la Universitatea din Zürich, s-au hotărât să analizeze corpul mai îndeaproape, cu ajutorul noului tomograf.

În august 2005, medicii l-au așezat pe Omul Ghețurilor pe o saltea din spumă confecționata special, l-au acoperit cu o pătură izolantă și cu un strat de gheață și l-au dus repede cu ambulanța (escortată de poliție) de la muzeu la spital, într-o călătorie care a durat 10 minute. Acolo, cu acea grabă rezervată de obicei oamenilor în stare critică, s-au precipitat cu mumia spre camera tomografului și au scanat rapid câteva imagini. „Trebuia să terminăm treaba înainte să se dezghețe – a remarcat Rühli –, așa că ne-am mișcat repede.“

Rezultatele au fost uimitoare. Bucata ascuțită de piatră, probabil cremene, făcuse o tăietură de un centimetru în artera subclaviculară stânga a Omului Ghețurilor. Acesta este principalul vas sangvin care transportă sânge oxigenat dinspre inimă spre brațul stâng. O ruptură atât de gravă la o arteră toracică majoră ar duce aproape sigur la sângerare necontrolată și moarte rapidă. „E o rană fatală – spune Rühli. A fost o moarte destul de rapidă. Cu o hemoragie ca asta, nu mai apuci să urci pe munte ore în șir.“

Această nouă dovadă medicală sugerează că un atacator, aflat în spatele victimei și mai jos decât aceasta, a tras o singură săgeată care l-a lovit pe Omul Ghețurilor în omoplatul stâng – exact zona în care vânătorii preistorici ținteau pentru a-și doborî prada dintr-o singură lovitură. Săgeata a străpuns osul și a perforat artera. Sângele a țâșnit instantaneu, umplând spațiul dintre omoplat și coaste.

În ultimele câteva minute de viață, Omul Ghețurilor a suferit ceea ce azi numim un șoc hemoragic clasic. Inima a început să-i palpite. Hainele i s-au îmbibat cu sudoare, deși se afla la 3 km deasupra nivelului mării. S-a simțit din ce în ce mai slăbit, deoarece nu-i ajungea destul oxigen la creier. În câteva minute, Omul Gheîurilor s-a prăbușit, și-a pierdut cunoștința și a sângerat până la moarte.

Apoi, într-o înlănțuire de circumstanțe incredibil de favorabile, vremea aspră a Alpilor Ötztal a uneltit cu șansa, realizând una dintre cele mai reușite îmbălsămări din istoria rămășițelor umane. Mediul glaciar l-a cuprins, în cele din urmă, asemenea unei pături ude și reci, imobilizându-i și conservându-i corpul în zăpadă, gheață și apă provenită din ghețari. Mica adâncitură i-a protejat trupul neînsuflețit de acțiunea distrugătoare a Ghețarului Niederjoch, care s-a târât la un metru pe deasupra lui de-a lungul următorilor 5.300 de ani.

Cine l-a ucis pe Omul Ghețurilor și de ce?

Experții cred astăzi că misterul s-ar putea să depindă de un detaliu bizar de la locul crimei. Tija săgeții fatale era de negasit. Probabil că cineva o smulsese, lasând doar capul de piatră al săgeții înfipt în trup.

„Cred – de fapt, sunt convins – că persoana care a tras săgeata în Omul Ghețurilor e și cea care i-a smuls-o din trup“ – afirma Egarter Vigl. Într-un articol care a apărut în luna mai a acestui an în revista germană de arheologie Germania, Egarter Vigl și colegii săi au remarcat că urmele specifice lăsate în procesul de fabricare a săgetilor preistorice ar putea fi folosite pentru a identifica arcașul, cam la fel cum balistica modernă poate face legătura dintre un glonț și o armă. Aceștia susțin că ucigașul Omului Ghețurilor a smuls tija săgeții tocmai ca să-și acopere urmele.

Alte cercetări, mai controversate, au sugerat că e posibil ca această lovitură mortală să fi fost precedată de o luptă cruntă, corp la corp. Regretatul Tom Loy, specialist în arheologie moleculară la Universitatea din Queensland, Australia, susținea, in 2003, că pe hainele și armele Omului Ghețurilor s-a identificat sângele a cel putin patru indivizi diferiți. Dar cercetările lui Loy au fost făcute publice numai prin mass-media și scepticii din comunitatea academică sustin că afirmațiile respective sunt imposibil de evaluat dacă nu sunt publicate în literatura de specialitate.

Totuși ideea că Omul Ghețurilor a fost atacat de mai mult de o persoană completează „teoria crimei“, propusă de Walter Leitner, arheolog la Universitatea din Innsbruck, expert atât in studiul arcurilor, cat si in cultura epocii de piatra. El este de parere ca acea confruntare sangeroasa din varful muntelui a fost deznodamantul unei dispute politice care a inceput jos, in vale, unde rivali din tribul sau au încercat să-l asasineze.

O analiză la microscop a rănii pe care Omul Ghețurilor o avea la mână și faptul că începuse să se cicatrizeze și să se vindece sugerează că evenimentul s-a petrecut cu destul de mult timp înainte de lovitura fatală. „Așadar, trebuie să fi avut loc vreo luptă, un fel de confruntare, cu cel puțin o zi, și poate chiar cu două sau trei, inainte“ – a spus Egarter Vigl.

„Venise momentul în care oponenții săi deveniseră mai puternici – speculează Leitner –, dar el nu și-a dat seama că vremea lui se apropia de sfârșit și nu voia să renunțe la poziția sa.“ Leitner afirmă că, în urma luptei din sat, „se pare că Omul Ghețurilor plănuise să fugă și că inamicii au pus capăt călătoriei sale“.

Teoriile anterioare, eronate, referitoare la moartea Omului Ghețurilor ne reamintesc că, deși plauzibile, o mare parte dintre speculațiile actuale trebuie să treacă testul cercetărilor continue. Mai presus de toate, această poveste a unei morți enigmatice și sângeroase, în vârful unei creste montane dezolante, e una despre concluzii științifice remarcabile, la care s-a ajuns pe baza unor indicii cât se poate de sărăcacioase – ba o unghie, ba un miligram de reziduuri alimentare, ba câteva fire de polen –, pentru a se reconstitui o scenă captivantă dintr-un roman polițist neolitic.

Desi buzele mumificate ale Omului Ghețurilor nu au rostit nici măcar un murmur sau un strigăt în mai bine de 5.000 de ani, cercetarea permanentă continuă să ne spună lucruri noi și tulburătoare despre viața – și moartea – din epoca de piatră.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*