Mumiile din mlastini

Cu parul ridicat in sus, deasupra cutelor de piele cu aspect tabacit, Omul din Clonycavan e una dintre sutele de mumii de mlastina din nordul Europei. Descoperirile dateaza din perioada 400 i.Hr.-400 d.Hr., in epoca fierului, cand popoarele celtice si germanice din regiune priveau mlastinile ca pe niste portaluri catre o lume supranaturala. Foto: Robert Clark

Folosind tehnici de scanare computerizata si datarea cu carbon radioactiv, cercetatorii spera sa afle mai multe despre cadavrele conservate in tinuturile mlastinoase ale Europei.

Text: Karen E. Lange

Barbatul – sau ce mai ramasese din el – s-a ivit din turba irlandeza intr-o zi de iarna din 2003, cu parul inca aranjat asa cum fusese in ultimele clipe dinaintea mortii. La spate era tuns scurt; in fata, lung de 20 de centimetri, era dat pe spate si intarit cu rasina de pin. Iar acesta era doar inceputul misterului.

Descoperit in sita de dimensiuni industriale a unei instalatii de procesare a turbei, trupul gol avea capul rasucit puternic spre stanga, picioarele si antebratele lipsa, smulse de masinaria care il extrasese dintr-o mlastina de langa localitatea Clonycavan.

Capul si trunchiul pastrau urmele unor violente deliberate, suferite inainte de a fi aruncat in apa: nasul ii era spart, craniul sfaramat, abdomenul spintecat. In timp ce zacea in mlastina, capul spart i s-a aplatizat sub greutatea muschiului de turba ud, iar apele intunecate i-au facut pielea maro si i-au vopsit parul in rosu portocaliu.

Au fost chemati arheologii, caci nu era vorba de o victima oarecare: Omul din Clonycavan era o mumie de mlastina, marturia imbalsamata pe cale naturala a unor ritualuri misterioase din epoca nord-europeana a fierului, secolele de dinainte si de dupa Hristos.

Sute de asemenea mumii, gasite in smarcurile din Irlanda, Marea Britanie, Germania, Olanda si in special din Danemarca, au fost conservate de lipsa de oxigen si de compusii antimicrobieni din muschiul de turba. Oamenii au scornit povesti despre mumiile din turba de cand au fost indentificate ca fiind stravechi, la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Somnul lor sculptat contrasteaza cu moartea naprasnica, trupurile fascineaza si inspira dorinta de conectare cu trecutul ancestral, cand zonele umede si mocirloase – acum asanate si exploatate pentru profit – erau portaluri catre o alta lume. In mlastini locuiau zeii; tot aici salasluiau spiritele decazute. Aici au fost ingropati probabil cei mai temuti ori mai dispretuiti traitori ai epocii fierului sau au fost sacrificati cei mai iubiti si mai puternici, pentru a castiga favoarea zeilor.

Astazi, cercetatorii dispun de noi instrumente – tomografe computerizate, imagini tridimensionale si datarea cu carbon radioactiv – pentru a intelege ce e cu aceste trupuri si cu putinele obiecte gasite alaturi de ele.

Altceva nu prea mai exista. Europenii din epoca fierului nu au lasat marturii scrise ale credintelor si obiceiurilor lor. Multe dintre mumiile propriu-zise au disparut dupa ce au fost reinhumate sau lasate sa se descompuna. Unele, aflate in muzee, au suferit de pe urma eforturilor de restaurare ale unor curatori prea zelosi.

Altele sunt fantome: anul trecut, doi cercetatori au publicat intr-un jurnal german de arheologie un articol intitulat “Poporul imaginar”. Ei au conchis, cu strangere de inima, ca regretatul Alfred Dieck, un arheolog german care si-a dedicat viata catalogarii mumiilor de mlastina, inventase multe dintre cazuri.

Deloc surprinzator, cercetarea mumiilor de mlastina a cunoscut cotituri in directii cu totul eronate.

Disperati sa gaseasca marturii istorice ale societatilor germanice preliterare, oamenii de stiinta s-au indreptat, cu decenii in urma, catre scrierile lui Tacit, un istoric roman din secolul I d.Hr.

Dar descrierile pe care le-a facut obiceiurilor de dincolo de Rin se bazau pe relatari la mana a doua si a treia si erau scrise cu scopul de a-i mustra pe romani pentru ceea ce el considera a fi un comportament decadent.

Tacit relata pe un ton aprobator ca germanii ii ucideau pe homosexuali si pe lasi si le aruncau trupurile in smarcuri. Asadar, multe mumii din mlastini au fost interpretate drept trupurile unor persoane in dizgratie, presupuse a fi fost pedepsite prin tortura, executie si ingropare, in locul arderii, practicate de obicei in epoca fierului.

Fata din Windeby, descoperita in 1952 in nordul Germaniei, era considerata o femeie adultera al carei cap fusese ras in maniera descrisa de Tacit. Apoi – au speculat cercetatorii -, a fost legata la ochi si inecata in mlastina.

Un trup gasit in apropiere a fost identificat drept iubitul ei. Dar teoria s-a destramat dupa ce Heather Gill-Robinson, de la Universitatea de Stat din Dakota de Nord, s-a uitat cu atentie la structura cadavrului si i-a facut testele ADN: Fata din Windeby era mai curand un tanar. Datarea cu carbon a demonstrat ca presupusul amant traise cu trei secole mai devreme.

“Fata” din Windeby ar fi putut sa-si piarda parul atunci cand arheologii care au excavat cadavrul au umblat neatent cu mistriile. Iar intreruperile de crestere din oase indicau ca tanarul era subnutrit si bolnavicios si ca ar fi putut muri din cauze naturale. Arheologul Michael Gebühr, de la Universitatea din Hamburg, speculeaza ca, inainte de inmormantare, cadavrul a fost legat la ochi pentru a-i feri pe cei vii de privirea mortului.

In Danemarca, o echipa de legisti, printre care Niels Lynnerup, de la Universitatea din Copenhaga, a reexaminat mumiile de mlastina din tara si a descoperit ca o parte dintre vatamarile interpretate drept tortura sau mutilare fusesera de fapt suferite la secole dupa moarte.

Omul din Grauballe, descoperit intr-o mlastina la nord-vest de Copenhaga in 1952, e una dintre cele mai bine pastrate mumii, iar acum si cel mai temeinic studiata. Radiografiile initiale erau greu de citit – oasele, demineralizate de apele acide, aratau precum sticla. Tomograful computerizat arata insa ca fracturile craniului Omului din Grauballe au fost provocate de presiunea mlastinii, sporita atunci cand un baiat in saboti a calcat din greseala peste cadavru in timp ce era dezgropat. Piciorul rupt al Omului din Grauballe ar putea fi, de asemenea, opera mlastinii, si nu, asa cum se crezuse initial, consecinta unei lovituri urate, menite sa-l sileasca sa ingenuncheze pentru executie.

Lynnerup, arheologul Pauline Asingh si alti membri ai echipei cred acum ca moartea, acum 2.300 de ani, a Omului din Grauballe a fost un sacrificiu in cinstea uneia dintre zeitele fertilitatii, despre care popoarele celtice si germanice credeau ca detin puterea asupra vietii si a mortii.

S-ar fi putut intampla intr-o iarna, dupa o recolta proasta – spun cercetatorii. Oamenii erau infometati, nevoiti sa manance tarate si buruieni. Ei credeau ca unul dintre ei trebuie sa moara, ca sa poata supravietui ceilalti.

Omul din Grauballe, un barbat voinic, de 34 de ani, si-a aflat, se pare, soarta cu cateva zile inainte: tepii de pe barbie sugereaza ca incetase sa se mai rada.

A sosit apoi ora cumplita in care satenii l-au dus in mlastina din apropiere. La marginea unui put inundat, unul dintre ei i-a tras inapoi capul si, cu un cutit scurt, i-a spintecat beregata de la o ureche la cealalta. Calaul a impins muribundul in put. Trupul s-a rasucit in cadere si a fost inghitit de mlastina.

Eamonn Kelly, curator de antichitati irlandeze la Muzeul National al Irlandei, crede ca scene similare de sacrificiu au putut avea loc si in regatele stravechi ale tarii sale.

La trei luni dupa descoperirea Omului din Clonycavan, o alta mumie antica a cazut din cupa unui excavator, intr-o mlastina aflata la 40 de kilometri distanta. Barbatul acesta avusese candva 1,90 m inaltime, dar din el mai ramasesera doar trunchiul si bratele. Ranile de pe brate sugereaza ca ar fi incercat sa se fereasca de lovituri inainte de a fi injunghiat mortal in inima.

Apoi trupul lui a fost mutilat in chip straniu – sfarcurile aparent taiate, bratele gaurite si mici spirale din nuieluse de alun rasucite petrecute prin gauri. In jurul unui biceps avea o brasarda de piele impletita cu o amuleta de bronz incizata cu desene celtice. Ca si pomada de par a Omului din Clonycavan, facuta dintr-o rasina despre care arheologii au conchis ca trebuie sa fi fost importata din sudul Frantei, toate acestea erau insemne pretioase ale statutului social.

Un alt indiciu lega acest nou trup, numit Omul din Oldcroghan, de alte circa 40 de mumii de mlastina, inclusiv cea din Clonycavan: toate erau ingropate pe granitele dintre vechile regate irlandeze.

Alaturi de podoabele costisitoare – spune Kelly -, si locatiile sugereaza niste sacrificii regale. Pe vremuri – explica el -, regii irlandezi se casatoreau in mod simbolic cu zeita fertilitatii. Foametea insemna ca zeita s-a suparat pe rege si trebuia sa fie imbunata. Kelly crede ca mumiile reprezentau ostatici de rang inalt. Fiecare rana era produsa pentru a onora una dintre puterile zeitei: fertilitatea, suveranitatea si razboiul.

“Era o violenta controlata – spune Kelly. Ii dadeau zeitei tributul.”

Omul din Oldcroghan manca de obicei carne – au aratat analizele de laborator ale parului si unghiilor. Dar resturile din intestine au indicat ca ultima sa masa a constat in cereale si lapte batut, embleme ale fertilitatii potrivite cu sacrificiul pentru zeita.

Dupa moarte, sfarcurile i-ar fi putut fi taiate pentru a-l stigmatiza pe conducatorul decazut – spune Kelly. In vechea Irlanda, supusii isi demonstrau in mod ritual supunerea sugand sfarcurile regelui.

Apoi trupul i-a fost taiat in bucati si imprastiat de-a lungul frontierei, cu bratele legate cu nuieluse, avand rol magic in apararea hotarelor.

Stiinta nu poate demonstra scenariul lui Kelly.

Alti cercetatori spun, de exemplu, ca mlastina, mai curand decat tortionarii, a fost cea care a deteriorat sfarcurile Omului din Oldcroghan; cadavrul sau imbibat cu apa era fragil ca un carton ud.

Si chiar daca teoria lui Kelly despre statutul regal al mumiilor irlandeze ar fi adevarata, pe continent exista o cultura diferita – germanica, nu celtica -, cu capetenii in loc de regi si, cu siguranta, cu alte rituri de sacrificiu.

Trupurile care inca zac nedescoperite in mlastinile din nordul Europei vor furniza noi indicii despre cum si de ce au murit acesti oameni. Dar noile descoperiri vor fi probabil rare si, de cele mai multe ori, distruse de masinile de taiat turba si de excavatoarele care le scot din pamant.

Lynnerup, care a studiat secretele Omului din Grauballe cu ajutorul celor mai avansate metode stiintifice si care poate afisa pe computerul sau imagini tridimensionale ale muschilor si tendoanelor acestuia, nu e deranjat de pastrarea misterului.

“Se intampla lucruri bizare in mlastina. Intotdeauna vor ramane ambiguitati – zambeste Lynnerup. Imi cam place ideea ca exista lucruri pe care nu o sa le stim niciodata.”



1 Comment

  1. chiar in revista national geographic septembrie2010 este un articol despre tutankamon si familia lui.ceea ce scrie si in revista,au fost si ei oameni care au trait si au iubit, la fel ca noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*