Stonehenge

Enigmatic, monumentul se profileaza nedeslusit peste Campia Salisbury.

Noi descoperiri ridica intrebari incitante.

Text: Caroline Alexander

Sare in ochi inca din sosea. O imagine neclara, caci treci in viteza pe autostrada A303, care se intersecteaza indiferenta chiar cu intrarea spre monument. Stonehenge apare ca un ciorchine de protuberante nesemnificative pe o campie vasta, dar inexpresiva. Totusi, chiar si din aceasta perspectiva profana si fugara, silueta cu umeri uriasi este atat de inconfundabil preistorica, incat pe moment te simti ca si cum, printr-o fisura in timp, ai fi ajuns intr-o lume disparuta.

De aproape, din mijlocul ingramadirii de pietre sparte sau inca intregi, ansamblul tot pare mai mic decat faima lui, daca nu socotim si ce evidenta isprava e sa ridici in picioare celebrele blocuri uriase de gresie; cel mai mare cantareste chiar 50 t. Unic in ziua de azi, Stonehenge era probabil unic si in epoca lui, in urma cu aproximativ 4.500 de ani – un monument de piatra modelat dupa precedente ridicate din lemn.

Intr-adevar, grinzile sale masive sunt legate de verticale prin imbinari cu cep, imprumutate direct din tamplarie, ceea ce indica foarte clar cat de inovator trebuie sa fi fost acest monument hibrid.

Oamenii care au construit Stonehenge descoperisera ceva pana atunci necunoscut, dadusera peste un adevar, realizasera o cotitura – nu incape indoiala ca pietrele, asezate cu un scop precis, sunt incarcate de semnificatii. Dar, de fapt, ce inseamna ele? In pofida nenumaratelor teorii formulate de-a lungul secolelor, nimeni nu stie.

Stonehenge e cea mai celebra relicva preistorica din Europa si unul dintre cele mai bine cunoscute si mai des contemplate monumente din lume, dar nu stim clar pentru ce il foloseau de fapt cei care l-au inaltat. In trecut, arheologii au incercat sa rezolve aceasta enigma, intorcand pe toate fetele fiecare detaliu si scrutand atent contururile, insemnele si chiar umbrele pietrelor.

De curand insa cautarile i-au condus pe cercetatori mai departe, chiar la distanta de Stonehenge: pe de o parte, spre ramasitele unui sat neolitic din apropiere, pe de alta, spre un varf de munte plin de stanci din sud-vestul Tarii Galilor. Desi inca nu a fost formulat un raspuns definitoriu, aceste doua cautari in derulare, foarte diferite, au generat noi posibilitati tentante.

Stonehenge s-a ridicat dintr-o traditie bogata in structuri la fel de enigmatice. Henge-urile – valuri circulare de pamant, cu un sant interior paralel –, gorganele si movilele de pamant, structurile circulare de lemn, monolitii, cercurile si potcoavele de piatra erau raspandite peste tot in Britania neolitica si in regiuni ale Europei continentale. (Strict vorbind, Stonehenge nu e, asa cum sugereaza numele, o structura de tip henge, deoarece pozitia valului si a santului este inversa.)

In diverse stadii din evolutia sa, Stonehenge a reflectat multe dintre aceste traditii. Primele blocuri de piatra ce apartin sigur de Stonehenge, din dolerit, au fost aduse pe apa si apoi tarate pe uscat din Tara Galilor, cel mai probabil candva inainte de anul 2500 i.Hr. Au urmat giganticele blocuri de gresie, completand monumentul, care, la un moment dat, era legat printr-un drum de Raul Avon.

Stonehenge e deci punctul culminant al unui proces de creatie; valurile de pamant de dinaintea celor din piatra, ridicate pe pajisti, intruchipau probabil alte credinte decat monumentul construit mai tarziu din piatra, care era legat in mod clar de apa. Stand in interiorul cercurilor prabusite, nu e foarte simplu sa intrevezi proiectul original al monumentului.

Mai usor de imaginat sunt actiunile pe care le presupune: planificarea si tehnologia folosita; diplomatia necesara pentru a negocia transportarea pietrelor prin diverse teritorii; manevrele logistice de aprovizionare si echipare a fortei de munca; priceperea cu care au fost ademeniti, motivati sau constransi niste barbati zdraveni sa-si paraseasca animalele, ogoarele sau terenurile de vanatoare.

Pe scurt, toate astea ni le putem inchipui, desi stim prea putine despre cine erau acesti britani primitivi, cum erau organizati sau ce limba vorbeau. Stim totusi ca unii erau agricultori sau pastori si ca incepusera de multa vreme sa imblanzeasca peisajul, croind drumuri prin padurile stravechi de mesteceni, pini si aluni.

Ramasite scheletice arata ca, in ciuda unui stil de viata care solicita forta fizica, oamenii Britaniei neolitice erau mai putin robusti decat noi. Lipsa relativa de carii dentare sugereaza un regim alimentar sarac in carbohidrati si, desi speranta de viata e dificil de calculat, se pare ca, in ansamblu, acesti oameni se bucurau de o sanatate buna.

Viata le rezerva riscuri neasteptate. „5 sau 6% din aceste populatii prezinta traumatisme craniene masive, produse de o forta bruta – spune Michael Wysocki, lector principal de criminalistica si stiinte ale investigatiilor la Universitatea din Central Lancashire.

E valabil in egala masura pentru barbati si femei.“ De curand, descoperiri dramatice si cu totul intamplatoare au furnizat anumite elemente biografice ale unor indivizi. In 2002, arheologii care lucrau in Boscombe Down, pe malul de est al Raului Avon, la 4 km sud-est de Stonehenge, au dezgropat doua situri funerare datate intre 2500 si 2300 i.Hr.

Contineau ramasitele unui barbat intre 35 si 45 de ani, cu un picior grav afectat – omul trebuie sa fi schiopatat cumplit – si ale unei rude mai tinere, probabil fiul sau. Mormantul varstnicului continea cele mai bogate obiecte funerare ale epocii descoperite vreodata in Britania: podoabe de aur pentru par, cutite de cupru, instrumente de cremene, doua aparatori din piatra slefuita pentru protejarea incheieturii mainii unui arcas, o „nicovala de piatra“ pe care se lucra metalul, precum si ceramica din stilul distinctiv Beaker, raspandit la vremea aceea in Europa continentala, dar nu si in Britania.

Analiza chimica a smaltului dentar al celor doi barbati a produs rezultate surprinzatoare: cel tanar era din partea locului, din tinutul calcaros al Wessexului; cel in varsta, botezat „Arcasul din Amesbury“, venea de la poalele Alpilor, din regiunea unde astazi se afla Elvetia si Germania. Dovezile materiale sugereaza o poveste romantica.

Migrand din Europa cu maiestria sa avansata in ceramica si priceperea de a lucra metalul, Arca- sul se descurcase bine in Wessex, acumulase o avere considerabila, un statut pe masura si o familie. La un an dupa descoperirea Arcasului si a insotitorului sau si la mai putin de 500 m distanta, niste muncitori constructori care montau o conducta au dat peste un alt mormant, cam din aceeasi perioada, care continea ramasitele a sapte persoane, dintre care cel putin patru de sex masculin, de asemenea aparent inrudite si, ca si Arcasul, provenind din alte regiuni.

Analiza premolarilor si a molarilor a trei adulti a dezvaluit – dupa cum spune Andrew Fitzpatrick, de la Societatea de Arheologie din Wessex, care a condus proiectul de excavatii – „ca au trait intr-o regiune pana la varsta de 6 ani si intr-o alta regiune pana la varsta de 13 ani“.

Corespund zonelor unde ar fi putut locui in copilarie nord-vestul Britaniei, Tara Galilor sau Bretagne. „Important nu e locul de unde veneau – subliniaza Fitzpatrick –, ci faptul ca oamenii acelei epoci calatoreau. Acesta e cel mai bun exemplu de migratie preistorica gasit pana acum in Europa.“

Este plauzibil ca acesti imigranti au vazut Stonehenge – si poate chiar au ajutat la construirea lui, recent fiind dezgropate noi dovezi remarcabile cu privire la comunitatea care, in mod sigur, l-a folosit. Din 2003, Proiectul Stonehenge Riverside, condus de Mike Parker Pearson, de la Universitatea din Sheffield, si de alti cinci lideri de echipa si finantat de National Geographic Society, a inclus o serie de excavatii intr-un areal largit de la Stonehenge, concentrandu- se asupra unei intarituri circulare impunatoare, de circa 450 m in diametru, cunoscuta sub numele de Fortificatiile Durrington.

La aproape 3 km nord-est de Stonehenge, Durrington a devenit cunoscut inca din 1812 si a fost excavat in anii 1960, inainte de construirea soselei. Eroziunea si lucrarile agricole i-au estompat deja contururile, candva formidabile, formate din valuri de pamant ce ajungeau pana la 30 m latime si cel putin 3 m inaltime.

In interiorul si in jurul uriasei imprejmuiri se aflau trei structuri circulare de lemn, ale caror urme au supravietuit in ramasitele gropilor pentru stalpi. Doua – Cercul de Nord si Cercul de Sud – se afla in interiorul henge-ului propriu-zis, iar un monument construit ulterior si cunoscut sub numele de Woodhenge se ridica imediat in afara sa.

„Exista dovezi care sugereaza ca aceste cercuri de lemn erau locuri secrete, cu interioarele ascunse de un fel de ingradituri si de mai multi stalpi“ – a spus Alex Gibson, de la Universitatea din Bradford, o autoritate in domeniul structurilor circulare de lemn.

De curand, in interiorul fortificatiilor de pamant, Proiectul Riverside a dezgropat doua structuri semete si separate prin santuri si palisade individuale, probabil resedinte pentru oficialii de elita care supravegheau amfiteatrul sau chiar lacasuri de cult. In afara henge-ului si de sub valurile de pamant, proiectul a scos la lumina un grup de sapte case mici.

Datate estimativ intre 2600 si 2500 i.Hr., acestea se ridica de-o parte si de alta a unui drum lat de 30 m, pavat cu cremene, care duce spre Avon. Stand in interiorul conturului fundatiei uneia dintre case, Mike Parker Pearson mi-a aratat anumite detalii casnice, cum ar fi o vatra ovala pe podea, in mijloc.

„Acestea sunt urme de calcaie sau poate de fese“ – mi-a spus el, ghemuindu-se, ca sa-mi demonstreze, langa amprentele de pe podeaua de ghips. Intr-o parte se aflau ramasitele unui loc pentru gatit. Cinci case prezinta dovezi ca ar fi fost mobilate, inclusiv urme lasate de marginile paturilor de lemn. Parker Pearson a aratat cu mana spre frunzisul intunecat al copacilor care se vedeau ceva mai departe.

Excavatiile de proba si sondajele geofizice au detectat o multitudine de alte posibile vetre in aceasta vale. „Ar putea fi vreo 300 de case“ – mi-a spus el, ceea ce ar insemna ca este cea mai mare asezare neolitica descoperita in Britania. Bazandu-se pe experienta lui in teren din Madagascar, Parker Pearson sustine o interpretare indrazneata a sitului, pe care o considera „raspunsul“ enigmei de la Stonehenge.

In cultura malgasa, stramosii sunt venerati prin monumente de piatra, care semnifica transformarea corpului intr-un schelet dur si comemorarea peste timp a mortii; prin contrast, lemnul care putrezeste este asociat cu viata trecatoare. Piatra este ancestrala si masculina, iar lemnul – dupa cum s-a exprimat Parker Pearson – e „moale si docil, precum femeile si copiii“.

Ghidat de acest model, Parker Pearson vedeasociatii sugestive intre Fortificatiile Durrington, cu structurile lor definitorii de lemn, si monumentalitatea dura a Stonehenge-ului. Durrington are un drum spre Avon care ar putea fi o artera ceremoniala, desi are doar putin peste 167 m lungime, pe cand cel de la Stonehenge are aproape 3 km, iar santurile si valurile de pamant care il flancheaza arata ca era traseul unor procesiuni.

Pentru Parker Pearson, contrastele sunt la fel de sugestive. Stonehenge e aliniat atat pe axa rasaritului, la solstitiul de vara, cat si a apusului la solstitiul de iarna, pe cand Cercul Sudic al Fortificatiilor Durrington prinde doar rasaritul la solstitiul de iarna. O abundenta de resturi de ceramica si oase de animale, in special de porci, arata ca Fortificatiile Durrington au fost martorele multor ospete, in timp ce la Stonehenge a fost gasita foarte putina ceramica.

La Durrington abia daca au fost gasite cateva ramasite omenesti, dar 52 de trupuri incinerate si multe alte locuri funerare au fost scoase la lumina la Stonehenge, in care s-ar putea afla pana la 240 de schelete – acesta fiind deci cel mai mare cimitir neolitic din Anglia.

Durrington, dupa aceasta noua teorie, reprezinta domeniul celor vii, iar Stonehenge – domeniul stramosilor morti, cele doua fiind legate prin procesiuni de sezon, de-a lungul unui traseu format de drumuri si de rau. Probabil ca, de cele mai multe ori, cenusa mortilor era incredintata raului. Alte ramasite incinerate, probabil ale elitei acestei societati, au fost depuse ceremonios chiar la Stonehenge.

„Multi specialisti ar fi de acord cu teoria viilor si a mortilor, mai mult sau mai putin“ – mi-a spus Mike Pitts, redactor la Arheologia Britanica si unul dintre putinii oameni din zilele noastre care au facut efectiv sapaturi la Stonehenge. Insa detaliile acestei noi teorii sunt problematice.

S-a presupus dintotdeauna ca locurile de ingropaciune de la Stonehenge datau numai din perioada fortificatiilor de pamant si a structurilor de lemn ridicate inaintea celor de piatra, desi Parker Pearson crede acum ca ele au continuat si in perioada pietrelor.

Insa dovezile provenite din peisajul imediat inconjurator de la Stonehenge arata ca aici s-au derulat activitati obisnuite ale celor vii, cum ar fi cultivarea pamantului sau pasunatul animalelor, care nu par compatibile cu amplele ceremonii rituale pentru morti.

Si nu exista un acord asupra momentului in care au fost adaugate blocurile uriase de gresie. La fel, datarea drumului care leaga Stonehenge de Avon trebuie sustinuta de mai multe dovezi. Completarea acestor goluri este esentiala pentru orice corelare semnificativa a activitatilor intre cele doua situri.

Rezumand, Pitts a comentat teoria lui Parker Pearson: „Valoarea acestei interpretari nu consta doar in stabilirea unei conexiuni intre pietre si stramosi, ci si in faptul ca se refera la intregul context. Interpretarile anterioare luau in consideratie separat cele doua situri.“

Ironia e ca o abordare mai directa a adevarului despre Stonehenge s-ar putea gasi in campiile situate mai departe de acest peisaj, la kilometri distanta, intr-un mic sit aflat intre aflorimente convulsionate si fracturate de dolerit si sisturi argiloase din Muntii Preseli, in sud-vestul Tarii Galilor – sursa celor mai vechi pietre de la Stonehenge, faimoasele blocuri de piatra albastra (bluestone).

Ridicarea blocurilor de dolerit a marcat trecerea decisiva de la structurile originale, din lemn, catre monumentul pe care il avem astazi. „Pudrate cu magie“ – asa mi-a descris un arheolog faimoasele dealuri, de o frumusete stranie, dintr-o regiune cunoscuta de mult timp pentru ciudatele sale cercuri de pietre, dolmene si alte monumente megalitice.

Inca din 1923, anumite aflorimente de langa Carn Menyn, in extremitatea estica a dealurilor Preseli, au fost identificate ca sursa a acestor blocuri de dolerit; ulterior, in 1991, lucrari geochimiceau rafinat datele, stabilind suprafata la circa 2,5 kmp.

Totusi, timp de mai bine de 80 de ani dupa descoperirea sursei blocurilor de dolerit, „nimeni n-a pus mana pe mistrie ca sa faca efectiv ceva – spune Timothy Darvill, profesor de arheologie la Universitatea Bournemouth. Este un lucru pervers, zau asa.“ Impreuna cu Geoffrey Wainwright, o respectata autoritate in domeniul neoliticului si primul care a excavat Fortificatiile Durrington in anii 1960, Darvill a inceput sa studieze sistematic imprejurimile de la Carn Menyn in 2001, insotit de o mica echipa de cercetatori de la Universitatea Bournemouth, intre care si Yvette Staelens, lector principal.

„Este un loc unde se petrec lucruri ciudate“ – a spus Staelens despre aceste dealuri. Ea a povestit cum a ajuns in varful unei stanci abrupte si a gasit o vulpe infipta intr-o piatra ascutita. „Se revarsau maruntaie si sange. Noi credem ca poate un vultur mare trebuie s-o fi scapat. Astfel de lucruri ciudate se intampla.“

„Este un monument natural – a spus Wainwright despre formatiunile haotice de stanca risipite peste tot, ca niste stalpi si coloane. Nu a fost necesar ca pietrele de la Stonehenge sa fie extrase din cariera, ci doar transportate, pur si simplu.“

Avand pana la 1,8 m inaltime si 4 tone, cele circa 80 de blocuri de piatra albastra originale – numarul exact de pietre aflate inainte la Stonehenge este incert – sunt in cea mai mare parte din dolerit cu feldspat laptos. Taiate proaspat si udate de ploaie, intr-adevar, au sclipiri albastrui. Totusi nu sunt singurele pietre remarcabile din Insulele Britanice.

„De ce au carat aceste pietre pe 400 km ca sa construiasca Stonehenge? – a intrebat Wainwright. Si de ce au pastrat aceste pietre pe toata durata constructiei monumentului?“ Pana acum, colinele Preseli nu au dat un raspuns, dar ne ofera anumite indicii.

Dupa cum isi amintea Staelens, in prima zi cand Wainwright si Darvill si-au inceput studiul pe teren, Wainwright a pus mana pe o piatra. „Avea desene stravechi incizate pe ea. Cei doi au avut un comportament cat se poate de academic in fata descoperirii. Geoff a zis: «Ia uite, Tim!». Tim a zis: «Pare sa fie ceva important, Geoff.» Stateau acolo, pur si simplu, foarte rezervati si foarte britanici.

Bogatia de exemple pe care le-au descoperit in cele din urma din „insemnul cupei“, caracteristic, un motiv cu adancituri circulare concentrice, ar putea fi datate cu larghete intre 3800 si 2000 i.Hr. „Nu am gasit nimic ce am putea folosi cu incredere pentru a le data“ – a spus Darvill.

Totusi se stiu urmatoarele: probabil ca inca dinainte de 4000 i.Hr., oamenii construiau monumente in aceasta zona de o frumusete stranie, unde piscuri de stanca par sa strapunga cerul, si comemorau acest sit cu motive asociate in alte regiuni cu situri „speciale“.

„In neolitic, oamenii se duceau la colinele Preseli si le venerau“ – sustinea un arheolog. Nu stim daca pietrele au fost mutate in Campia Salisbury in cadrul unei campanii unice, sustinute,ori printr-un efort depus de o intreaga generatie sau chiar de mai multe. La fel, modul in care au fost transportate pietrele a ramas un subiect de dezbateri aprinse, de-a lungul anilor.

„Asta e o intrebare tehnica – mi-a spus Wainwright, enuntand ceea ce, evident, era o replica de multe orirepetata –, iar eu nu sunt inginer.“ Desi miscarea de alunecare a ghetarilor ar fi putut sa desprinda initial rocile din coline, o veche teorie cum ca ghetarii le-ar fi impins pe Campia Salisbury a fost contrazisa de studiile moderne; oamenii trebuie sa le fi mutat, intr-un fel sau altul.

Cea mai scurta ruta acceptata – pe rau si de-a lungul coastei galeze, traversand estuarul Severn si urcand pe Avon – are aproximativ 400 km. E imposibil sa judecam exact ce intreprindere formidabila ar fi fost un asemenea transport la acea vreme. Dupa cum subliniaza Darvill, in Europa continentala erau deplasate roci chiar mai masive. „Argumentul «efortului inexplicabil» e tot mai puternic atacat – a spus Darvill.

Cat cantareste Marele Menhir din Bretagne? Circa 340 t si a fost mutat cel putin cativa kilometri.“ Indiferent ca pietrele au fost trase de echipe de oameni sau cu boi, pe sanii cu talpile unse cu grasime, pe rulmenti uriasi de lemn sau folosind mijloace nebanuite, in mod evident, omul neolitic „a rezolvat problema transportului“ – spune Darvill. Arheologii nu pot decat sa speculeze asupra semnificat iei doleritului.

Poate Carn Menyn a fost un punct de reper avand o semnificatie deosebita, pe un traseu esential pentru comert sau calatorii. Unii sustin ca dispunerea tipurilor de roca albastra – dolerit, riolit si tuf – la Stonehenge oglindeste aranjamentul lor natural din Carn Menyn.

Pe de alta parte, poate ca tocmai efortul de a transporta pietrele sau natura lor exotica era explicatia – un fel de declaratie de pricepere si forta. Darvill si Wainwright cred ca raspunsul sta intr-o veche traditie. In secolul al XII-lea d.Hr., Geoffrey de Monmouth, autor al unor incursiuni sinuoase, barfitoare si haotice prin istoria regilor Britaniei, a fabulat ca Stonehenge ar fi fost luat pe sus – nici mai mult, nici mai putin decat din porunca vrajitorului Merlin – din Irlanda pana pe Campia Salisbury, unde a fost asezat pentru a deveni loc de tamaduire.

Poate ca povestea reprezinta reminiscente ale unor amintiri populare pastrate statornic si deformate de o indelungata traditie orala – in acest caz, de 3.600 de ani; in fond, pietrele din Stonehenge au fost aduse dintr-un loc indepartat, din Vest, parca prin magie. Aceasta poveste e completata de o veche credinta locala, inca vie, care atribuie puteri tamaduitoare izvoarelor de pe colinele Preseli.

Suma acestor doua traditii transforma Stonehenge intr-un fel de Lourdes al lumii preistorice. „Cred ca e plauzibil“ – a spus un expert despre aceasta teorie a tamaduirii. Altii sunt mai sceptici: „Jenant de ciudata“ a fost una dintre expresiile celor care o resping.Pana cand vor aparea noi dovezi, ne intoarcem de unde am plecat, la cele mai elementare dovezi concrete: oamenii au gasit ceva deosebit pe colinele Preseli si au transportat acel ceva in sudul Angliei.

Cand blocurile de dolerit au ajuns in Campia Salisbury, vechii codri lasasera locul de mai multe secole pasunilor deschise. Daca ar fi fost aduse pe apa, pietrele ar fi fost tarate de pe malurile Raului Avon, marginite de salcii si rogoz, pana in locul in care se afla acum.

Gravate, scobite si slefuite in scop decorativ, pietrele au fost ridicate in perechi pentru a forma un arc dublu si au fost unite probabil prin grinzi, care, dupa aceea, s-au prabusit. Vechile fortificatii de pamant au fost remodelate, pentru a dirija fasciculul de lumina spre intrarea dinspre nord-est, confirmand astfel semnificatia alinierii monumentului la pozitia soarelui la solstitii – o subliniere care probabil reflecta credintele despre pietre in locatia lor din Preseli sau poate noile credinte ale unei epoci in schimbare.

Mai tarziu, blocurile uriase din gresie dura au fost tarate pana aici din Marlborough Downs, pe o distanta de 35 pana la 45 km. Desi epocile urmatoare aveau sa faca mici schimbari in planul interior, ridicarea blocurilor de gresie – strajeri uriasi, cu umeri lati, ai pietrelor mai mici din Tara Galilor – a conferit monumentului de la Stonehenge o aura durabila de invulnerabilitate.

Pe cat de invaluit in mister ne apare totul, nu putem nega sentimentul de incredere inspirat de aceste trasaturi masive, monumentale. Studiile derulate de Michael Allen, expert in arheologie ecologica, demonstreaza ca pe tot parcursul indelungatei perioade cat a fost construit Stonehenge, oamenii din zona si-au vazut de indeletnicirile lor de zi cu zi.

Ramasite de mangal, urme de polen ale unor buruieni asociate cu cultivarea ogoarelor si, cel mai important, cochilii de melci– care provin din habitate diferite – demonstreaza ca peisajul de la Stonehenge a fost defrisat, pasunat si cultivat. Oricare ar fi fost functia sa, Stonehenge era incorporat in comunitatea pe care o slujea. „Imi imaginez ca era folosit ca o catedrala sau ca Stadionul Wembley – a spus Allen.

In anumite zile, aici se derulau ritualuri solemne, iar in altele, adunari mai obisnuite.“ Faptul ca in acest peisaj istoric au fost descoperite recent atat de multe noutati subliniaza cat de multe ar mai putea fi inca scoase la lumina. Arheologii spera sa inceapa excavatiile la Stonehenge, pentru prima data dupa un sfert de secol, cautand ramasitele care ar corecta datarile, de o imperfectiune notorie, ale acestui sit.

Lucrarile care vizeaza drumul de legatura ar putea dezvalui cand a fost prelungit pana la Raul Avon, stabilind in ce etapa anume s-a creat conexiunea ritualica dintre rau si monument. Ramasitele omenesti incinerate care au fost excavate si reingropate inca din 1935 ar putea beneficia de noile analize cu tehnologii de ultima ora.

Cat despre componenta galeza a povestii, Wainwright si Darvill spera sa stabileasca exact cand au sosit blocurile mari de gresie. Lucrarile deja in curs in teren, la colinele Preseli, ar putea si ele sa dea la ivealaelemente funerare ce pot fi datate, aruncand o noua lumina asupra semnificatiei pietrelor din Preseli. O reexaminare a ramasitelor scheletice din zona Stonehenge ar putea indica daca indivizii care au avut nevoie de „tamaduire“ reprezinta un procent ridicat din acest grup.

Pentru toti cei care cauta sa descifreze intelesul monumentului de la Stonehenge in pietrele sale, textele ritualice din zorii istoriei ofera povesti-avertisment. Sa luam la intamplare un text din perioada tarzie a Epocii Bronzului, despre luvieni, care au trait pe teritoriul de astazi al Turciei aproximativ intre 1700 i.Hr. si 800 i.Hr.: „Apoi ei ii intind (oaia) si el scuipa de doua ori in gura ei. Batrana spune: «Scuipa afara durerea si suferinta, mania zeului…»

Apoi aduc un purcel din coca si un purcel adevarat. Scutura de departe purcelul adevarat.“ E corect sa spunem ca nici cel mai vizionar arheolog, dupa oricata munca de teren sarguincioasa si oricate exercitii de logica si ratiune, nu ar fi putut sa reconstituie acest ritual din ramasite preistorice cum ar fi oase sau obiecte de ceramica.

Nu exista texte care sa explice Stonehenge. Adapostit in preistoria lui fara cuvinte, monumentului i se pot atribui o multitudine de „intelesuri“: templu al Soarelui – sau, la fel de bine, al Lunii; calendar astronomic; oras al stramosilor morti; centru tamaduitor; reprezentare in piatra a zeilor; simbol al statutului si al puterii.

Esenta fortei sale mistice consta, desigur, in faptul ca starneste in egala masura atat devotiunea, cat si uluirea totala. Stonehenge reprezinta sfarsitul maretei traditii de construire a monumentelor Angliei neolitice. A incetat sa mai fie folosit in jurul anului 1500 i.Hr., iar de-a lungul secolelor, multe dintre pietrele sale s-au rostogolit, s-au spart ori au fost carate in alte parti – deopotriva victime ale naturii si ale omului.

Din cand in cand, s-a mai povestit despre enigmaticele ruine. Un istoric grec din secolul I i.Hr., Diodor din Sicilia, citeaza o cronica pierduta, scrisa cu trei secole inainte, care descria „un magnific loc sacru inchinat lui Apollo si un templu sferic, demn de luat in seama“, situat pe o insula mare, in nordul indepartat, fata in fata cu Franta de astazi. (In mod uimitor, Apollo este zeul tamaduirii.)

In istoria mai recenta, Samuel Pepys, marele autor de jurnale personale, a vizitat pietrele in vara lui 1668, tocmind cai si o calauza ca sa strabata campia. Povestea lui mai rezista si astazi. „Pietrele – a scris el – sunt la fel de uimitoare ca si toate povestile pe care le-am auzit vreodata despre ele si merita sa faci aceasta calatorie ca sa le vezi. Dumnezeu stie la ce au folosit.“



3 Comments

  1. cate lucruri interesante sunt pe lumea asta…nu-mi vine sa cred.ma uit cu uimire la ce a creat Dumnezeu.stonehenge a fost creat de oameni.suntem arhitectii proprilor realizari.deci trebuie sa fim mandrii de cine suntem.fie ca esti englez,chinez sau roman trebuie sa fi mandru de ce este pe planeta asta.
    CU TOT RESPECTUL, CRISTIAN IULIA

  2. Stonehenge este o parte a unui puzzle urias raspandit pe tot teritoriul Angliei. Aceasta constructie enorma la propriu nu reprezinta decat un mic efort al civilizatiei omeniri de la epoca de piatra pana la epoca imformatici.Cei care au construit Stonehenge nu au apartinut civilizatiei din perioada constructiei ci unei civilizatii dezvoltate tehnologic.Nu ma refer la greutatea transportul si ridicarea acestor colosi de zeci de tone ci la calculele matematice pentru amplasarea acestora in locuri foarte precis determinate.Este incredibil cat de mici ne simtim noi cei din epoca imformaticii in fata constructiei celor din epoca de piatra.

  3. Cunosc semnificatia constructiei. Am facut cunoscut acest lucru prin Email la doua posturi de televiziune,si nu am prinit nici un raspuns.Credeti ca intereseaza pe cineva acest lucru ? Nu cred ca omerinea este pregatita sa afle aceste secrete de la inceputurile civilizatiei. De aceia vor ramane doar enigme.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*