Lumea disparuta de la Magura-Gorgana

La sfarsitul mileniului al V-lea i.Hr., toate asezarile de tip tell fusesera parasite. Cultura Gumelnita a disparut, dar nu definitiv. Prin eforturile unor cercetatori cum sunt cei de la Magura-Gorgana, iese la suprafata. Foto: Bogdan Croitoru

O echipa internationala de arheologi dezgroapa un tell gumelnitean din sudul Romaniei.

Text: Catalin Gruia

Ora zece noaptea. Ferestrele vraiste. Broboane de sudoare pe frunte, tricouri lipite de piele. Dupa o zi de munca in soare torid, arheologii transpira si la baza: tabla acoperisului, incinsa peste zi, a transformat scoala din Pietrele, Giurgiu, intr-un cuptor. Sala de clasa pare foarte inalta din cauza intunericului. Nori de fum de tigara imbacsesc lumina galbena a lampilor mari de birou. Pe langa pereti: lavite pline de cioburi si vase in diverse faze de restaurare.

O duzina de arheologi – germani, romani, bulgari, gruzini, olandezi si moldoveni – studiaza in banci de scoala garnisite cu artefactele in care s-a specializat fiecare. Dupa miezul noptii, se retrag sa doarma in corturile instalate in curtea scolii. 6 ore mai tarziu, un caine, cu lantul inca de gat, da trezirea in goana lui dupa bibilicile din curtea scolii. Se crapa de ziua. Fermoarele corturilor zipaie scurt si arheologii incep sa iasa ca niste furnici dintr-un musuroi multicolor, asezandu-se automat pe traseul obisnuit: buda, spalatul la sticla legata de gard cu gatul in jos, micul dejun pe repede inainte, apoi urcatul instrumentelor in microbuz.

La 7 fix, sunt pe santierul arheologic aflat in plin camp, la jumatatea distantei dintre satele Pietrele si Puieni, pe marginea terasei Dunarii, la circa 8 km de fluviu. Proiectul international in care sunt angrenati a demarat in 2002 si si-a propus sa studieze sistematic (o premiera pentru Romania), vreme de 10 ani, satul preistoric de la Magura-Gorgana, pentru a reconstitui lumea gumelniteana.

In sudul Romaniei exista 72 de astfel de telluri (asezari inaltate succesiv, de-a lungul a sute de ani, in care traiau comunitati satesti relativ mici). 9 au fost cercetate sistematic, pe 7 s-au facut sapaturi de salvare, iar alte 10 au fost sondate pentru a obtine informatii stratigrafice.

Desi sapaturile au inceput inca din anii ’20, cercetarea amanuntita a tellurilor epocii cuprului din bazinul inferior al Dunarii ramane un deziderat, iar Gumelnita – „o civilizatie necunoscuta“. „Am ales tellul de la Pietrele, punctul Gorgana, data fiind amplasarea geografica a sitului in aria de nord a complexului Gumelnita-Kodzadermen- Karanovo VI, ca punct de legatura intre sud-estul si centrul Europei – spune seful proiectului, profesor doctor Svend Hansen.

Distanta de la acest sit la Marea Neagra e de aproximativ 150 km – egala cu cea pana la Varna, in Bulgaria, al carei renumit cimitir dateaza cam din aceeasi perioada cu Magura-Gorgana si reflecta o dezvoltare dinamica similara si aparitia diferentierilor sociale“.

„Incercam sa aflam cum s-a dezvoltat asezarea noastra in cei 300-500 de ani de existenta, care erau diferitele strategii economice, cum foloseau mediul inconjurator, ce produceau, cum era organizata productia, ca sa ne dam seama cum a aparut inegalitatea sociala. Iti poti da seama de acest proces numai daca dezgropi sistematic un tell“ – spune dr. Agathe Reingruber.

Nascut din conjugarea culturilor Boian-Marita si Karanovo VI, complexul cultural gumelnitean – una dintre cele mai importante culturi preistorice din zona – a durat din eneolitic pana in mileniul al V-lea i.Hr., in spatiul dintre Marea Neagra, Bulgaria Centrala, Delta Dunarii si pana aproape de nordul Greciei. Gumelnitenii au intrat in declin odata cu sosirea la Dunare a triburilor Cernavoda I, considerate de multi cercetatori primii protoeuropeni; civilizatia gumelniteana s-a incheiat brusc in arealul ei principal, dar a continuat in alte zone (Muntenia, Tracia, Balcani), cel putin inca un secol, cu faza B.

Noua oameni au pierit intr-un incendiu care le-a distrus casa acum 6.370 de ani. Conform analizelor efectuate de catre antropologul dr. Joachim Wahl, trei generatii dintr-o familie de vanatori-culegatori traiau sub acelasi acoperis: un nou-nascut, trei copii, de 1, 2 si 4 ani, un tanar la 14-15 ani, o tanara de 18-25 de ani, un barbat, o femeie si un batran de aproximativ 50 de ani.

Vecinii lor de vizavi erau o familie de tesatori, ale caror greutati de la razboiul de tesut sunt printre cele mai vechi descoperite in Europa. Casa, tipica pentru asezarea de la Magura- Gorgana, avea doua niveluri, o suprafata de 9×6 metri, acoperis de stuf, pereti si podele de lut. Pe podeaua de la parter – fragmente de scoici de la o masa care nu a mai avut loc.

Sub prag – un topor de piatra cu taisul indreptat spre exterior. Pe langa pereti – topoare de piatra de diferite forme si marimi, varfuri de sageti, varfuri lungi de sulita pentru vanat bouri, harpoane, greutati de la plase de pescuit. Din aceasta casa provin majoritatea fragmentelor de arme si oase de animale salbatice gasite pana acum. Casa avea un cuptor la parter si o vatra la etaj, unde era probabil dormitorul.

Parterul era zona functionala: atelier, depozit si bucatarie in acelasi timp. Nu stim inca daca aceasta casa a ars accidental sau in urma unui eveniment care a pustiit pentru o vreme intreaga asezare. Satenii nu au mai intrat in casa sa-i ingroape pe cei 9. Analizand partile arse de la scheletele identificate, antropologul Joachim Wahl, de la Landesdenkmalsamt Konstanz, a ajuns la concluzia ca doar fragmente mici de oase au ramas in casa arsa; un os prezinta urme de dinti de caine.

„E de presupus ca gumelnitenii aveau un alt mod de a privi moartea si ramasitele umane. Am gasit aici o dalta facuta dintr-o tibie de om. Desi ingropau deja in cimitirul de langa tell, probabil nu toti mortii erau tratati la fel: poate ca unii erau aruncati in Dunare, altii atarnati in copaci.

In etnologie, avem multe exemple in acest sens. Poate ca oasele celor 9 au fost folosite intr-un ritual; sau au fost aduse in casa ulterior, de caini sau de alte animale“ – spune seful proiectului, Svend Hansen.

Sunt vreo 20 de oameni pe Tell: 10 localnici care cara pamantul cu galetile si vreo 10 arheologi care „sapa“ milimetru cu milimetru cu truela, mistria, pensula si aspiratorul. Rabdare, grija, multe discutii inainte, masuratori de tot felul cu rulete, metri colorati, fotografii, planuri, schite.

„Sapatura inseamna distrugere si din aceasta cauza incercam sa adunam maximum de informatie pentru a intelege cum a fost. Munca noastra seamana cu a unui criminalist care incearca sa puna cap la cap puzzle-ul a ce s-a intamplat aici in a doua jumatate a mileniului al V-lea i.Hr. Nu ne intereseaza atat obiectul in sine – sunt pline muzeele de artefacte frumoase –, ci contextul, ce poate adauga povestea respectivului artefact la imaginea de ansamblu a lumii gumelnitene“ – spune Svend Hansen.

Profesorul cel alb, cu esarfa portocalie pe cap si aparat de fotografiat Leica la gat, e peste tot: ingenuncheaza aici, sapa putin dincolo, vorbeste cu unul, cu altul, fotografiaza, trece mai departe. La Herr Svend Hansen, director al sectiunii Eurasia din cadrul Institutului German de Arheologie din Berlin – totul e de un alb-pal, decolorat de soarele din campia dunareana: parul, zambetul, hainele. Are 46 de ani si conduce tabara – unde totul pare ca merge de la sine, nemteste, ordonat – asa cum un dirijor discret conduce o orchestra bine exersata.

De cele mai multe ori, lucratorii din sat stau ciorchine, ca niste chelneri cu bratele incrucisate, si se uita de pe marginea gropii la arheologii aplecati peste pamantul rosiatic. Cand se umple o galeata, se grabesc sa debaraseze. Ei nu sapa niciodata, ci doar cara pamantul zgariat de arheologi si apoi il cern printr-o sita.

Dupa aproape 7 ore sub soarele torid, uneori la 40 de grade, pe la ora 3 pm echipa se intoarce la baza – scoala din Pietrele, pe care au inchiriat-o pe perioada verii – cu recolta zilnica: in jur de 100 de astfel de artefacte, plus 1.500 de cioburi de ceramica.

Uneori, artefactul starneste senzatie, e intors pe toate partile, admirat si discutat fie in sit, fie, de cele mai multe ori, la baza, unde sunt toate spalate, numarate, puse pe categorii. Programul obisnuit de dupa ora 3: o gustare – cozonac si ceai/cafea; odihna; masa de seara e pe la ora 7.

Apoi, cercetarea obiectelor gasite peste zi, pana aproape de miezul noptii. Pe la 11, 12, culcarea. La 5.30 dimineata, o iau de la capat. Sunt aici de 5 ani si vor mai sapa inca 5. Asta fac ei zi de zi in timpul vacantei de vara a copiilor, vreme de 8 saptamani pe an – unii vin si pleaca dupa ce-si termina studiile.

Un mic lac artificial scanteiaza in stanga tellului. E singurul care te mai poate duce cu gandul la cum arata peisajul in a doua jumatate a mileniului al V-lea i.Hr. Satul preistoric a fost ridicat pe o magura care iese din pamant ca o carapace uriasa de testoasa esuata la marginea unei terase inalte, care coboara abrupt spre lunca Dunarii.

Terasa, unde azi sunt lanuri de porumb, miristi si vii, era o stepa punctata cu palcuri de padure, populata cu cai salbatici, bouri si cerbi, iar izlazul pe care pasc vacile era in acea vreme un labirint de balti, padure, lacuri si canale – un paradis pentru pesti, testoase, melci, mistreti, bouri si pasari de apa.

Pe harti de la inceputul secolului trecut se mai poate vedea o retea hidrografica avand canale ramificate, cu iazuri si smarcuri – fosta mare zona umeda care se intindea pana la Dunare, asanata prin anii ’60. Se intalnesc si azi foste canale adancite sau alungite, care pot fi usor identificate pe hartile satelitare.

Totusi aceste urme nu au mai mult de 1.000 de ani – spune prof. dr. Jürgen Wunderlich, de la Institut für Physische Geographie, Universitatea Frankfurt pe Main, care conduce cercetarile geofizice pentru reconstituirea peisajului Magura- Gorgana din vremea gumelnitenilor.

Forajele adanci de 17 m si masuratorile geoelectrice pana la o adancime de 50 m au aratat ca lunca Dunarii era cu 10 m mai joasa in timpul locuirii tellului, inundatiile anuale neatingand Magura. Doar dupa 4000 i.Hr., deci cu vreo 250 de ani dupa ce tellul a fost abandonat, lunca a fost inundata periodic pe toata latimea ei. In jur de 28 de case au fost construite pe tell, dispuse in 5 siruri pe directia E-V, separate de ulite inguste de 1,5 m.

Tellul era terasat (sirul din sud fiind cu pana la 3 m mai jos decat cel din nord) si inconjurat de un sant cu o latime de circa 5 m. Prospectiunea geomagnetica a zonei inconjura toare arata o situatie nemaiintalnita la vreun tell din Campia Dunarii de Jos: de o parte si de alta a magurii sunt alte siruri de case, pe o suprafata de 3 ori mai mare decat pe tell. Probabil, asezarea s-a extins si la poalele magurii, ajungand sa aiba in perioada de maxima inflorire peste 1.000 de locuitori, care traiau in vreo 120 de constructii.

Cimitirul era in partea sud-vestica a tellului: nu s-a sapat inca, dar masuratorile geomagnetice indica peste 50 de morminte. Pe terasa se afla un posibil fort preistoric cu 160 m diametru, la aproximativ 600 m de tell. „Probabil ca Magura-Gorgana era centrul ritual si comercial al unei comunitati mai mari. Oamenii din catunele-satelit isi aduceau aici produsele ca intr-o piata centrala.

Aceasta ipoteza e sustinuta de numarul mare de instrumente, topoare de cremene si figurine descoperite, precum si de santul de aparare care inconjoara magura sau de fortul de pe terasa. In plus, bolurile de ceramica pictate cu modele sofisticate demonstreaza un schimb de idei, dar si de simboluri si mesaje, aparent indescifrabile azi, care circulau intr-o zona mare“ – spune Svend Hansen.

Cei mai apropiati vecini ai gumelnitenilor de la Magura-Gorgana erau la 20 km distanta, in tellurile de la Cascioarele si Ruse (in Bulgaria). Cu vecini precum acestia trebuie sa fi fost magurenii in cele mai frecvente relatii de schimb, datorate in special casatoriilor: intr-o comunitate mica, in care mai toti sunt inruditi, incerci sa-ti iei o fata din alta asezare. Dar probabil ca se si razboiau: armele descoperite erau mult prea sofisticate pentru a fi folosite doar la vanatoare.

Cel mai probabil, nu erau organizati in triburi („trib“ este un termen modern) si identitatea lor se limita la a spune ca „traim la Magura-Gorgana.“ Conform descoperirilor arheologilor, cei aproximativ 1.000 de oameni din asezare traiau in primul rand din vanatoare si pescuit: cele mai multe fragmente de oase descoperite erau de mistret, cerb-rosu, cal-salbatic sau bour – respectiv peste, uneori si testoase si melci.

Vanatoarea era practicata „in familie“, dar si in grupuri mai mari, atunci cand plecau pe terasa pentru mai multe zile, dupa cai-salbatici sau bouri. A doua ca importanta era cresterea animalelor domestice: favorita, in fruntea listei de bucate domestice, pare sa fi fost vita; urmau cainele, porcul, oaia si capra.

Erau si fermieri cu mici loturi pe terasa, in apropierea tellului, unde cultivau cereale (in casele arse s-au gasit seminte de grau si orz carbonizate); adunau fructe salbatice (porumbe, paducel, zmeura, soc, coarne). Arheologii recunosc casele dupa concentra- rile de chirpici ars si pete roscate.

Ulitele sunt cenusii-verzui. Pe ulite – multa ceramica sparta, gramezi de fragmente de scoici, oase si unelte de silex, semn ca aici isi aruncau gunoiul si obiectele stricate. „Sub casele distruse de incendiu am gasit resturi de constructie nearse (pentru prima oara la asezarile de tip Gumelnita), dovada ca aceste case s-au construit in locul celor vechi, intr-o anumita ordine, in functie de ulitele deja existente“ – spune arheologul Meda Toderas.

In suprafata sapata pana acum au fost decopertate doua case: cea de pescari-vanatori si cea de tesatori. Cazurile de incendiere sunt extrem de frecvente in satele gumelnitene. Dar cum e posibil ca aceste case de pamant, cu pereti grosi de 50 cm, sa arda ca niste torte? – s-au intrebat cercetatorii.

Trebuie sa fi avut lemne sau alt gen de combustibil inauntru. In ultimii 10-15 ani, curentele de interpretare simbolica au devenit populare in arheologie. Sub imperiul lor, multi specialisti cred in ipoteza „omorarii caselor“ prin incendiere, la moartea cuiva, sau intr-un alt gen de ritual. Profesorul Svend Hansen are o explicatie mult mai cu picioarele pe pamant: niste case acoperite cu stuf, inghesuite una in alta, iau foc usor, mai ales in zilele uscate de vara, iar amestecul de lut si paie din care sunt facuti peretii e un combustibil in sine, continuand sa arda mocnit, de sus in jos, si dupa valvataia initiala. In casele incendiate, sub peretii prabusiti s-au gasit multe vase care s-au pastrat aproape intregi.

Spectrul este larg si foarte diferentiat ca forme, marimi si modele, dar toate de un rafinament artistic incontestabil. Figurinele din ceramica – reprezentari miniaturale antropomorfe si zoomorfe, dar si de case, cuptoare, vase – sunt un fel de gaura-cheii a timpului, prin care poti trage cu ochiul spre lumea gumelnitenilor. Le gasesti peste tot: in case, pe ulite, la gunoi.

Majoritatea prezinta urmele unor rupturi intentionate de capete, maini, picioare, coarne etc. Erau niste jucarii? Aveau vreo semnificatie cultica? Despre credintele religioase ale gumelnitenilor, despre divinitatile lor nu se pot face decat speculatii. Sunt specialisti care au presupus ca anumite figurine ar putea fi replici in miniatura ale unor sanctuare preistorice.

Unele figurine de femei s-ar putea sa fi fost imbracate in costumele epocii. Conform profesorului Svend Hansen, gumelnitenii trebuie sa fi avut diverse rituri si ceremonii legate de ciclul anului, de evenimentele importante din viata omului – nasterea, moartea, casatoria, initierile – organizate de comunitate. El crede ca foloseau figurinele in cadrul acestor ceremonii, dupa care le spargeau si le aruncau la gunoi. Ulitele sunt pline de fragmentele lor.

Magura-Gorgana era o veriga importanta dintr-o retea de schimb supraregionala intre nordul Marii Egee si Muntenia, Marea Neagra si Oltenia. Magurenii primeau silex de la sud de Dunare, cupru si aur din Bulgaria, Serbia si poate Carpati (urme ale prelucrarii cuprului nu s-au gasit inca la Magura-Gorgana), scoici Spondylus (pentru bratari si margele) din spatiul mediteranean, obsidian de la Tokaj (Ungaria), bare de grafit din Balcani.

Dunarea acelor vremuri, cu un debit si o forta mult superioare celor de azi, era autostrada regiunii. Asezarea se afla la 150 km de Marea Neagra si de renumitul cimitir de la Varna (cea mai spectaculoasa necropola gumelniteana, descoperita in 1972, cu ocazia saparii unui sant in care trebuiau ingropate cabluri electrice in vestul orasului). Bogatia unora dintre mormintele din centrul necropolei contrasteaza cu majoritatea celorlalte, extrem de sarace, dovedind aparitia inegalitatii sociale inca din Epoca Cuprului.)

Casele decopertate pana acum la Magura-Gorgana sunt gospodarii specializate. Productia de ceramica, de obiecte de cupru, de textile presupune activitati cu un grad mare de standardizare. In acest gen de comunitate tot mai complexa, cativa oameni care organizeaza diversele activitati ajung sa acumuleze treptat putere. Ei incep sa foloseasca metalele ca simbol al statutului lor.

In neolitic, obiectele de cupru erau precum rolexurile de azi – articole de lux care atestau statutul social al purtatorului. In cimitirele neolitice, margelele de malahit si cerceii de cupru sunt descoperite adesea impreuna cu alte articole „de lux“ cum sunt margelele de Spondylus.

Cimitirul de la Magura va fi dezgropat in urmatorii ani si atunci multe piese, momentan lipsa, ale puzzle-ului vor putea fi completate. Prin anul 4350 i.Hr., asezarea de la Magura- Gorgana a fost abandonata in urma unui incendiu devastator. La sfarsitul mileniului al V-lea i.Hr., toate asezarile de tip tell fusesera parasite, iar Cultura Gumelnita dispare.

„Structura centralizata a Culturii Gumelnita – acest nou sistem al Epocii Cuprului, aparut pentru prima oara in Europa ca un experiment – s-a stins dupa 300-400 de ani, fiind succedata de o structura sociala inferioara“ – spune profesorul Svend Hansen.

Unii cercetatori pun aceasta disparitie pe seama sosirii la Dunare a triburilor Cernavoda I. Altii, pe seama unei schimbari a peisajului, cauzata de reasezarea cursului fluviului in urma inundarii Marii Negre de catre Mediterana, in urma cu aproximativ 5.000-6.000 de ani. Poate nu au disparut, ci au plecat spre alte zari si, pentru ca si-au schimbat arhitectura si ceramica, arheologii nu-i mai pot identifica. Inca nu stim.

Cultura Gumelnita s-a pierdut, dar nu definitiv: milimetru cu milimetru, prin eforturile unor cercetatori meticulosi, cum sunt cei de la Magura-Gorgana, iese cu incetul la suprafata.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*