Ultimul Om de Neandertal

O femeie neandertaliana e reconstituita pe baza anatomiei fosilelor si a analizei ADN-ului stravechi. Confrati de-ai ei erau purtatorii unei gene a parului roscat si a pielii deschise la culoare. Foto: David Liittschwager

De ce au disparut rivalii nostri din Epoca Glaciara? Eurasia a fost a lor timp de 200.000 de ani. Apoi au sosit nou-venitii.

Text: Stephen S. Hall

Cativa speologi amatori care explorau un sistem amplu din nordul Spaniei, in martie 1994, au dibuit cu lanternele o mica galerie laterala si au remarcat doua mandibule umane ivindu-se din solul nisipos. Pestera, numita El Sidrón, se afla in mijlocul unei paduri de castani si stejari, intr-o zona muntoasa indepartata din provincia Asturia, la sud de Golful Biscaya.

Banuind ca oasele de mandibula ar putea data doar din Razboiul Civil din Spania, cand partizanii republicani au folosit El Sidrón pentru a se ascunde de soldatii lui Franco, exploratorii au anuntat imediat jandarmeria locala. Dar cand anchetatorii politiei au inspectat galeria, au descoperit ramasitele unei tragedii mult mai mari – si, dupa cum avea sa se demonstreze, mult mai vechi. In numai cateva zile, reprezentantii legii au excavat aproximativ 140 de oase, iar un judecator local a cerut ca ramasitele sa fie trimise la Institutul National de Patologie Criminalistica din Madrid.

Cand oamenii de stiinta si-au incheiat analiza (care a durat aproape sase ani), Spania avea la activ cel mai vechi caz neelucidat din lipsa de probe. Oasele din El Sidrón nu apartineau soldatilor republicani, ci erau ramasitele fosilizate ale unui grup de oameni de Neandertal care au trait – si probabil au suferit o moarte violenta – in urma cu aproximativ 43.000 de ani. Locatia ii situeaza intr-una dintre cele mai importante intersectii geografice ale preistoriei, iar data ii plaseaza fix in centrul unuia dintre cele mai persistente mistere din intreaga evolutie a omului.

Oamenii de Neandertal, cele mai apropiate rude preistorice ale noastre, au dominat Eurasia timp de aproape 200.000 de ani. In acea perioada, si-au bagat faimoasele lor nasuri mari si proeminente in fiecare coltisor al Europei, ba chiar si mai departe – spre sud, de-a lungul Mediteranei, din Stramtoarea Gibraltar pana in Grecia si Irak; spre nord, catre Rusia; departe, spre vest, pana in Britania si aproape pana in Mongolia, spre est.

Oamenii de stiinta estimeaza ca pana si in perioada de varf a raspandirii neandertaliene in Europa de Vest, numarul total probabil al acestei populatii nu a depasit niciodata 15.000. Totusi ei au reusit sa reziste, chiar si cand racirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor in ceva asemanator nordului Scandinaviei de astazi – o tundra inghetata si pustie, cu orizontul sumbru intrerupt de cativa copaci piperniciti si licheni.

Insa la momentul tragediei produse in El Sidrón, totusi oamenii de Neandertal erau pe fuga, tintuiti, se pare, in Iberia, in mici enclave din Europa Centrala si de-a lungul zonei sudice mediteraneene, impinsi de o clima in curs de deteriorare si inghesuiti o data in plus de raspandirea spre vest a oamenilor cu anatomie moderna, care plecasera din Africa si ajunsesera pana in Orientul Mijlociu si chiar mai departe.

In decursul altor aproximativ 15.000 de ani, oamenii de Neandertal au disparut definitiv, lasand in urma lor cateva oase si multe intrebari. Au fost o rasa inteligenta si perseverenta de supravietuitori, foarte asemanatori noua, sau o fundatura a evolutiei, provocata de handicapuri cognitive?

Ce s-a intamplat in acea perioada, cu aproximativ 45.000 pana la 30.000 de ani in urma, cand neandertalienii au impartit anumite parti din peisajul Eurasiei cu acei oameni moderni care migrau din Africa? De ce un anumit tip de oameni au supravietuit, iar ceilalti au disparut? Antonio Rosas, de la Muzeul National de Stiinte Naturale din Madrid, conduce ancheta paleoantropologica.

Din anul 2000, aproximativ 1.500 de fragmente de os au fost dezgropate, reprezentand ramasitele a cel putin noua neandertalieni. Rosas a cules un fragment de craniu, recent excavat, si un fragment de os lung al bratului, ambele cu marginile crestate. „Aceste fracturi au fost, trosc!, facute de oameni – a zis Rosas, imitand lovirea cu o unealta de piatra. Inseamna ca oamenii astia cautau creierul si maduva din oasele lungi.“

Pe langa fracturi, urmele de taieturi lasate pe oase de unelte de piatra arata clar ca respectivii indivizi au fost victime ale canibalismului. Cine le-a mancat carnea si din ce motiv – foame? ritual? Soarta ulterioara a acestor ramasite le-a conferit un fel aparte, miraculos, de nemurire.

La scurt timp dupa ce acesti indivizi au murit – poate in decurs de numai cateva zile – solul de sub ei s-a prabusit brusc, lasand prea putin timp hienelor si altor hoitari sa imprastie ramasitele. Un mal plin de oase, sedimente si roci s-a pravalit 20 de metri, ajungand intr-o cavitate carstica aflata dedesubt.

Acolo, protejate de nisip si lut, conservate de temperatura constanta a pesterii si sechestrate in oasele mineralizate ca in niste casete de bijuterii, cateva molecule pretioase din codul genetic al neandertalienilor au supravietuit, asteptand un moment din viitorul indepartat cand aveau sa fie culese, imbinate si examinate, pentru a dezvalui cum au trait acesti oameni si de ce au disparut.

Primul indiciu care arata ca nu oameni ca noi au fost primii locuitori ai Europei a aparut in urma cu un secol si jumatate, la aproximativ treisprezece kilometri spre est de Düsseldorf, in Germania. In august 1856, muncitorii care carau calcar dintr-o pestera, in Valea Neander, au dezgropat calota unui craniu cu arcade proeminente si cateva oase groase ale unor membre.

De la bun inceput, neandertalienii au fost impovarati cu o prejudecata culturala care a rezistat in timp, fiind considerati oameni ai cavernelor, rudimentari si brutali. Marimea si forma fosilelor sugereaza, intr-adevar, o statura scunda si indesata (barbatii aveau in medie cam 1,60 m inaltime si o greutate de aproximativ 84 de kilograme, cu muschi masivi si o cutie toracica bombata, care probabil ascundea plamani voluminosi.

Steven E. Churchill, paleoantropolog la Universitatea Duke, a calculat ca, pentru a sustine aceasta masa corporala intr-un climat rece, un barbat neandertalian tipic ar fi avut nevoie de pana la 5.000 de calorii pe zi, apropiindu-se deci de nivelul zilnic de arderi al unui ciclist in Turul Frantei.

Totusi in spatele arcadelor sale iesite in afara, craniul cu frunte tesita al unui neandertalian adapostea un creier cu un volum mediu ceva mai mare decat al omului din zilele noastre. Dar pe cand uneltele si armele lor erau mai primitive decat ale oamenilor moderni care i-au inlocuit in Europa, ele nu erau mai putin sofisticate decat cele faurite de contemporanii lor, oamenii moderni care traiau in Africa si in Orientul Mijlociu.

Una dintre cele mai indelungate si mai aprinse controverse din evolutia umana vizeaza legatura genetica dintre neandertalieni si succesorii lor europeni. Oamenii moderni care s-au revarsat din Africa incepand de acum aproximativ 60.000 de ani i-au inlocuit complet pe neandertalieni ori s-au incrucisat cu ei?

In 1997, aceasta ultima ipoteza a primit o lovitura grea din partea geneticianului Svante Pääbo – pe atunci aflat la Universitatea din München –, care a folosit osul unui brat al omului original de Neandertal pentru a o aplica. Pääbo si colegii sai au reusit sa extraga un minuscul fragment de 378 de litere de ADN mitocondrial (un soi de scurt apendice genetic al textului principal din fiecare celula) al specimenului de 40.000 de ani.

Citind literele acestui cod, au descoperit ca ADN-ul acelui individ diferea de al oamenilor actuali intr-o masura care sugera ca evolutia omului de Neandertal incepuse sa se disocieze de cea a omului modern cu mult inaintea migratiei acestuia din Africa.

Astfel, cei doi reprezinta ramuri separate ca geografie si evolutie, desprinse dintr-un stramos comun. Bomba genetica a lui Pääbo parea sa confirme ca oamenii de Neandertal au fost o specie separata – dar nu ne ajuta cu nimic sa rezolvam misterul disparitiei lor si al supravietuirii speciei noastre.

O posibilitate evidenta este ca oamenii moderni erau, pur si simplu, mai inteligenti, mai sofisticati, mai „umani“. Pana de curand, arheologii au aratat ca s-a produs „un mare salt inainte“ in Europa, cu aproximativ 40.000 de ani in urma, cand industria uneltelor de piatra, relativ banale, ale neandertalienilor – numite musteriene, dupa situl Le Moustier, din sud-vestul Frantei – a facut loc uneltelor mai diversificate din piatra si os, podoabelor corporale si altor semne de exprimare simbolica, asociate cu aparitia omului modern.

Unii oameni de stiinta, cum ar fi antropologul Richard Klein, de la Universitatea Stanford, inca sustin ca s-au produs anumite schimbari dramatice in creier – posibil asociate cu dezvoltarea limbajului – care au propulsat primii oameni moderni in pozitia de dominare culturala, in detrimentul strabunilor lor cu arcade proeminente. Insa dovezile dezgropate nu sunt chiar atat de concludente.

In 1979, arheologii au descoperit un schelet de neandertalian dintr-o perioada tarzie la Saint-Césaire, in sud-vestul Frantei, inconjurat nu de unelte tipice musteriene, ci de un repertoriu intreg de unelte surprinzator de moderne. In 1996, Jean-Jacques Hublin, de la Institutul Max Planck, din Leipzig, si Fred Spoor, de la Colegiul Universitatii din Londra, au identificat un os neandertalian intr-o alta grota din Franta, in apropiere de Arcy-sur-Cure, intr-un strat de sedimente care continea si obiecte de podoaba, pana la acea data asociate numai cu oamenii moderni, cum ar fi colti perforati de animale si inele de fildes.

Unii oameni de stiinta, precum paleoantropologul Paul Mellars, resping asemenea „accesorii“ moderne ale unui stil de viata fundamental arhaic ca pe niste „coincidente putin probabile“ – o ultima zvacnire de comportament imitativ din partea neandertalienilor, inainte ca inventivii nou-sositi din Africa sa-i inlocuiasca.

Dar mai de curand, Francesco d’Errico, de la Universitatea din Bordeaux, si Marie Soressi, tot de la Institutul Max Planck, din Leipzig, au analizat sute de piese de dioxid de mangan de forma unor creioane, dintr-o pestera din Franta, numita Pech de l’Azé, unde au trait neandertalieni cu mult inainte ca oamenii moderni sa fi ajuns in Europa.

D’Errico si Soressi sustin ca neandertalienii foloseau pigment negru pentru impodobirea corpului, demonstrand ca erau pe deplin capabili sa dobandeasca „modernismul comportamental“ pe cont propriu. „La momentul tranzitiei biologice – spune Erik Trinkaus, paleoantropolog la Universitatea Washington, din St. Louis –, comportamentul de baza sal celor doua grupurit era aproximativ acelasi, iar diferentele erau probabil subtile.“ Trinkaus considera ca, intr-adevar, e posibil sa se fi imperecheat ocazional.

El vede dovezi ale unui amestec intre neandertalieni si oameni moderni in anumite fosile, cum ar fi scheletul, vechi de 24.500 de ani, al unui copil mic, descoperit in situl portughez Lagar Velho, sau craniul vechi de 32.000 de ani din Pestera Muierii, din Romania. „Existau foarte putini oameni in peisaj, iar tu trebuia sa-ti gasesti o pereche si sa te reproduci – spune Trinkaus. De ce nu?

Se stie, oamenii nu sunt prea mofturosi. Se intampla sa faca sex.“ Poate ca s-o fi intamplat – spun alti cercetatori –, dar nu prea des si oricum nu intr-o maniera care sa fi lasat vreo dovada. Katerina Harvati, un alt cercetator de la Institutul Max Planck, din Leipzig, a folosit masuratori 3-D detaliate ale fosilelor de neandertalieni si de oameni moderni pentru a stabili exact cum ar fi aratat hibrizii dintre cei doi.

Niciuna dintre fosilele examinate pana acum de ea nu se potriveste cu predictiile. Dezacordul dintre Trinkaus si Harvati e firesc si nu e prima data cand doi paleoantropologi respectati se uita la acelasi set de oase, dar ofera interpretari contradictorii. Aprecierea – si dezbaterea – semnificatiei anatomiei fosilelor vor juca intotdeauna un rol in intelegerea neandertalienilor. Insa acum exista alte cai de a-i readuce la viata.

Canibalismul preistoric a prins foarte bine biologiei moleculare de astazi. Cand cureti carnea de pe un os, inlaturi si ADN-ul microorganismelor, care altfel ar putea contamina proba. Dar nu oasele din El Sidrón au adus cele mai multe mostre de ADN oferite vreodata de fosilele neandertaliene; aceasta onoare revine unei probe din Croatia, de asemenea victima a canibalismului –, dar care, pana acum, a dezvaluit dovezile de netagaduit despre aspectul si comportamentul neandertalienilor.

In octombrie 2007, Lalueza-Fox, Holger Römpler, de la Universitatea din Leipzig, si colegii lor au anuntat ca izolasera o gena de pigmentare din ADN-ul unui individ din El Sidrón (ca si dintr-o alta fosila neandertaliana din Italia). Forma particulara a genei, numita MC1R, arata ca macar o parte dintre neandertalieni ar fi avut par roscat, piele deschisa la culoare si, posibil, pistrui.

Insa gena nu seamana cu cea a persoanelor roscate din zilele noastre – sugerand ca e posibil ca neandertalienii si oamenii moderni sa-si fi dezvoltat aceasta trasatura independent, probabil sub presiuni similare la latitudini nordice, care au generat piele de culoare deschisa ca sa absoarba mai multa lumina solara, esentiala pentru producerea vitaminei D.

Cu numai cateva saptamani inainte, Svante Pääbo, care acum e seful Laboratorului de genetica al Institutului Max Planck, din Leipzig, Lalueza-Fox si colegii lor anuntasera o descoperire si mai uluitoare: doi indivizi din El Sidrón pareau sa aiba, ca si oamenii moderni, o versiune a unei gene numite FOXP2, care contribuie la abilitatile de vorbire si limbaj, actionand nu numai in creier, ci si pe nervii care controleaza muschii fetei.

Nu este inca foarte clar daca neandertalienii aveau abilitati pentru un limbaj sofisticat sau doar o forma de comunicare vocala mai primitiva (de exemplu, cantatul), insa noile descoperiri genetice sugereaza ca aveau o parte din „echipamentul“ vocal al omului modern. Pääbo este motorul principal din spatele unui tur de forta stiintific uluitor, care probabil se va finaliza luna viitoare: incercarea de a descifra nu doar genele unui singur neandertalian, ci intreaga secventa de trei miliarde de litere a genomului omului de Neandertal.

Urmele de ADN din fosile aproape au disparut si, pentru ca ADN- l oamenilor de Neandertal este atat de apropiat de cel al oamenilor din ziua de azi, unul dintre cele mai mari obstacole in descifrarea secventelor sale este amenintarea mereu prezenta a contaminarii cu ADN uman modern – in special de catre oamenii de stiinta care manipuleaza mostrele.

Cea mai mare parte din ADN-ul pentru proiectul genomului lui Pääbo provine de la un specimen din Croatia, un fragment dintr-un os al unui picior, vechi de 38.000 de ani, gasit in urma cu aproape 30 de ani in estera Vindija. Considerat initial neimportant, a zacut cea mai mare parte din viata lui intr-un sertar din Zagreb, aproape neatins si deci necontaminat.

Acum este echivalentul unei mine de aur pentru ADN-ul uman preistoric, chiar daca una extrem de dificil de exploatat. Dupa ce ADN-ul este extras in mediu steril, intr-un laborator din subsolul Institutului Max Planck, este expediat peste noapte in Branford, Connecticut, unde colaboratori de la 454 Life Sciences au inventat masinarii care pot sa descifreze rapid secventele literelor chimice ale ADN-ului.

Uriasa majoritate a acestor litere descriu bacterii contaminante sau alte informatii genetice nonneandertaliene. Insa in toamna lui 2006, Pääbo si colegii sai au anuntat ca au descifrat aproximativ un milion de litere din ADN-ul neandertalian. (In acelasi timp, un al doilea grup, condus de Edward Rubin, de la Departamentul pentru Energie din cadrul Institutului Genomului, din Walnut Creek, California, folosea ADN-ul furnizat de Pääbo pentru a descifra fragmente de cod genetic recurgand la o alta abordare.)

Pana anul trecut, hartuiti de acuzatii conform carora munca lor prezenta grave probleme de contaminare, grupul din Leipzig a sustinut ca si-a imbunatatit gradul de acuratete si a identificat aproximativ 70 de milioane de litere din ADN – circa 2 la suta din total. „Stim ca secventele pentru om si cimpanzeu sunt identice in proportie de 98,7 la suta, iar neandertalienii sunt mult mai aproape de noi decat cimpanzeii – a spus Ed Green, seful pentru biologie matematica din grupul de la Leipzig al lui Pääbo –, deci adevarul este ca, pentru majoritatea secventelor, nu exista diferente intre neandertalieni si oamenii smodernit.“

Insa diferentele – mai putin de 0,5 la suta din secventa – sunt suficiente pentru a confirma ca aceste doua linii au inceput sa se separe inca de acum aproximativ 700.000 de ani. Grupul de la Leipzig a reusit sa extraga ADN mitocondrial din doua fosile de origine incerta, excavate din Uzbekistan si sudul Siberiei; ambele aveau o semnatura genetica neandertaliana unica.

Daca specimenul din Uzbekistan, un baiat, era de mult considerat un neandertalian, specimenul din Siberia a fost o mare surpriza, care a extins teritoriul cunoscut al neandertalienilor cu aproximativ 2.000 de kilometri catre est fata de bastionul lor din Europa. Ca atare, daca noi dovezi genetice apar pentru a confirma ca neandertalienii au fost o specie diferita de noi, ele ne sugereaza, de asemenea, ca ar fi putut stapani limbajul uman si ca ar fi acoperit cu succes o zona mult mai mare din Eurasia decat se credea anterior.

Ceea ce ne readuce la aceeasi intrebare ersistenta, chinuitoare, care ne-a urmarit de la bun inceput: De ce au disparut ei? Ca sa convingi o fosila neandertaliana sa-ti dezvaluie secretele ei, poti sa o masori cu un subler, sa-i faci o tomografie computerizata sau sa incerci sa surprinzi fantoma codului sau genetic. Sau, daca se intampla sa ai la dispozitie un soi de accelerator de particule numit sincrotron, poti s-o pui intr-o camera captusita cu plumb si sa proiectezi asupra ei un fascicul de raze X de 50.000 de volti, fara sa-i deranjezi nici macar o singura molecula.

Intr-o saptamana in care au apucat sa doarma foarte putin, in octombrie 2007, cativa oameni de stiinta s-au adunat la Unitatea pentru Radiatii a Sincrotronului European (ESRF), din Grenoble, Franta, pentru o premiera absoluta: o „conferinta a mandibulelor“. Scopul era sa exploreze o intrebare cruciala din istoria vietii neandertalienilor: ajungeau acestia la maturitate la o varsta mai mica decat confratii lor umani moderni?

Daca da, acest fapt ar fi putut avea implicatii asupra dezvoltarii creierului lor, ceea ce ar fi putut explica de ce au disparut. Locul unde trebuiau cautate raspunsurile era structura interna a dentitiei neandertalienilor. „Cand eram tanar, credeam ca dintii nu folosesc deloc in evaluarea evolutiei umane recente, insa acum cred ca ei sunt cel mai important lucru“ – mi-a spus Jean-Jacques Hublin, care o insotise la Grenoble pe Tanya Smith, colega sa de la Institutul Max Planck.

Impreuna cu Paul Tafforeau, de la ESRF, Hublin si Smith s-au inghesuit intr-un buncar plin de computere din interiorul unitatii – unul dintre cele mai mari trei sincrotroane din lume, avand un inel de stocare a electronilor energizati cu o circumferinta de circa 1 km, urmarind pe un monitor video cum fasciculul de raze X trecea prin caninul drept superior al unui neandertalian adolescent, prelevat din situl Le Moustier, din sud-vestul Frantei, creand probabil cea mai detaliata radiografie dentara din istoria omenirii.

Intre timp, un lot de VIP- ri fosile statea pe un raft din apropiere, asteptandu-si randul pentru a intra in lumina reflectoarelor sincrotronului: doua mandibule de tineri neandertalieni prelevate din Krapina, Croatia, cu o vechime intre 130.000 si 120.000 de ani; asa-numitul craniu La Quina, apartinand unui tanar neandertalian, descoperit in Franta, cu o vechime intre 75.000 si 40.000 de ani; si doua exemplare remarcabile de oameni moderni, vechi de 90.000 de ani si cu dantura intacta, gasite intr-un adapost intr-o stanca numit Qafzeh, in Israel.

Cand imaginea dintilor este redata la rezolutie mare, apare o hasura tridimensionala de linii de crestere, zilnice sau produse in perioade mai lungi, asemanatoare inelelor de crestere ale copacilor; impreuna cu linii de tensiune, care codifica momente-cheie din istoria vietii individului respectiv. Trauma nasterii schiteaza o linie de stres neonatal puternica pe smaltul dentar; la fel, momentul intarcatului si episoadele de carente nutritionale sau alte stresuri din mediul inconjurator lasa urme distincte pe dintii in curs de dezvoltare.

„Dintii pastreaza un jurnal continuu, permanent al cresterii, de dinainte de nastere si pana cand se termina cresterea lor, la sfarsitul adolescentei“ – explica Smith. Oamenii ajung la pubertate mai tarziu decat cimpanzeii, rudele noastre in viata cele mai apropiate – ceea ce inseamna mai mult timp petrecut pentru invatare si dezvoltare in contextul grupului social. Speciile de hominizi primitivi care au trait in savana africana cu milioane de ani in urma s-au maturizat rapid, semanand mai mult cu cimpanzeii.

Si atunci, cand anume in decursul evolutiei a aparut modelul modern, cu o perioada de maturizare mai indelungata? Ca sa raspunda la aceasta intrebare, Smith, Tafforeau si colegii lor folosisera anterior sincrotronul, pentru a demonstra ca un copil al primilor oameni moderni, gasit intr-un sit numit Jebel Irhoud, din Maroc (datand de aproximativ 160.000 de ani) prezenta modelul de istorie a vietii unui om modern.

Prin contrast, „inelele de crestere“ de pe dintii vechi de 100.000 de ani ai unui tanar neandertalian, descoperit in Pestera Scladina, din Belgia, arata ca avea opt ani cand a murit, iar evolutia lui parea sa indice ca avea sa ajunga la pubertate cu cativa ani mai devreme decat media oamenilor moderni.

O alta echipa de cercetare, folosind un singur dinte neandertalian, nu descoperise diferente similare intre modelul de crestere al acestuia si cel al oamenilor contemporani. Insa daca analiza completa a „conferintei mandibulelor“ dureaza destul de mult – dupa spusele lui Smith –, rezultatele preliminare au fost „in concordanta cu cele pe care le vedem in Scladina“.

„Categoric, acest lucru ar afecta organizarea sociala a neandertalienilor, strategia lor de imperechere si comportamentul ca parinti – spune Hublin. Imaginati-va o societate in care indivizii incep sa se reproduca cu patru ani mai devreme decat oamenii moderni. Este o societate foarte diferita. Asta ar putea insemna, de asemenea, ca abilitatile cognitive ale neandertalienilor puteau fi foarte diferite de ale oamenilor moderni.“

Poate ca societatea neandertaliana a fost diferita si din alte puncte de vedere, esentiale pentru supravietuirea grupului: ceea ce arheologii numesc amortizare culturala. Un amortizor este o componenta din comportamentul unui grup – o tehnologie, o forma de organizare sociala, o traditie culturala – care limiteaza sumele pariate in jocul cu miza ridicata al selectiei naturale.

E ca si cum ai avea la indemana, intr-un joc de pocher, o mica rezerva de fise ascunse, astfel incat nu trebuie sa iesi din joc prea curand. De exemplu, Mary Stiner si Steven Kuhn, de la Universitatea din Arizona, sustin ca primii oameni moderni au plecat din Africa avand amortizorul unui stil de vanatoare si culegere cu eficienta economica, datorita caruia dieta lor era mai diversificata. Barbatii urmareau animalele mari, iar femeile si copiii cautau vanat mic si plante comestibile.

Stiner si Kuhn sustin ca neandertalienii nu s-au bucurat de avantajele unei asemenea diviziuni clare a muncii. Din sudul Israelului pana in nordul Germaniei, dovezile arheologice arata ca, in schimb, neandertalienii se bazau aproape integral pe vanatoarea de mamifere mari si mijlocii, cum ar fi cai, caprioare, bizoni si vite salbatice.

Fara indoiala, ei consumau si vegetale, ba chiar si crustacee in apropierea Mediteranei, dar lipsa de pietre de moara sau alte dovezi de prelucrare a alimentelor din plante le sugereaza lui Stiner si Kuhn ca, pentru un neandertalian, hrana vegetala era doar un supliment, „ca un fel de salate, gustari sau deserturi, nu alimente de baza cu continut caloric bogat.“

Cererea continua de calorii a corpurilor lor, in special la latitudini mai mari sau in intervalele cu temperaturi mai reci, forta probabil femeile si copiii neandertalieni sa participe la vanatoare, „o treaba dura, periculoasa“ – scriu Stiner si Kuhn –, judecand dupa numeroasele fracturi vindecate vizibile pe membrele superioare si pe craniile neandertaliene. Grupurile de oameni moderni care au sosit in zona spre sfarsitul perioadei neandertalienilor aveau alte optiuni.

„Cand iti diversifici dieta si ai personal scare indeplineste diverse sarcinit, obtii o formula de repartizare a riscului, ceea ce inseamna pana la urma o veste buna pentru femeile insarcinate si pentru copii – mi-a spus Stiner. Asa ca daca o chestie nu tine, mai avem si alte solutii.“ O femeie de Neandertal trebuie sa fi fost puternica si agila. Dar fara un asemenea amortizor cultural, ea si progeniturile ei ar fi fost in dezavantaj.

Dintre toate amortizoarele culturale posibile, probabil cel mai important a fost cel al societatii insesi. Potrivit lui Erik Trinkaus, o unitate sociala neandertaliana ar fi avut aproximativ marimea unei familii extinse. Dar in cazul primilor oameni moderni din Europa – spune Trinkaus – „incepem sa gasim situri care reprezinta populatii mai numeroase“. Simplul fapt ca traiesti intr-un grup mai mare are repercusiuni biologice, dar si sociale.

Grupurile mai mari presupun inevitabil mai multe interactiuni sociale, care stimuleaza creierul sa fie mai activ in copilarie si adolescenta, creeaza presiuni pentru cresterea gradului de sofisticare a limbajului si, in mod indirect, cresc durata medie de viata a membrilor grupului. La randul sau, longevitatea mareste durata transmiterii cunostintelor intre generatii si creeaza ceea ce Chris Stringer numeste „o cultura a inovatiei“ – transmiterea abilitatilor practice de supravietuire si a tehnologiei de confectionare a uneltelor de la o generatie la alta, iar mai tarziu de la un grup la altul.

Indiferent care ar fi suita de amortizoare culturale, acestea ar fi putut furniza si un strat izolator suplimentar – desi subtire – impotriva stresului climatic dur, despre care Stringer sustine ca a atins un moment de varf cam in perioada in care au disparut neandertalienii.

Datele glaciologice sugereaza ca de acum aproximativ 30.000 de ani si pana la ultimul maxim glacial, de acum aproximativ 18.000 de ani, clima Pamantului a fluctuat foarte mult, uneori chiar intr-un interval de cateva decenii. Cativa membri ai comunitatii, cu cateva abilitati in plus, ar fi putut avea un avantaj fata de ceilalti cand conditiile se inaspreau. „Nu un avantaj foarte mare – spune Stringer.

Evident, neandertalienii erau bine adaptati la un climat mai rece. Dar cred ca diferenta a facut-o suprapunerea dintre aceste modificari extreme ale climei si competitia cu oamenii moderni.“ Ceea ce lasa loc intrebarii finale, delicate – si, dupa cum ii place sa spuna lui Jean-Jacques Hublin, stanjenitoare –, care chinuie studiile despre neandertalieni de cand a devenit general acceptata teoria „plecarii din Africa“: A fost inlocuirea de catre oamenii moderni pasnica si atenuata, o versiune pleistocena a „verisorilor care se iubesc“ – sau a fost relativ rapida si ostila?

„Majoritatea neandertalienilor si a oamenilor moderni traiau probabil cea mai mare parte a vietii lor fara sa se vada intre ei – spune el, alegandu-si cu grija cuvintele. Eu imi inchipui ca, din cand in cand, in aceste zone de frontiera, unii dintre baietii astia se vedeau probabil, de la distanta…, dar cred ca, foarte probabil, se excludeau reciproc din peisaj. Nu se multumeau sa se evite, ci se excludeau.

Am aflat din cercetarile recente ca vanatorii-culegatori sunt mult mai putin pasnici decat se credea in general. Uneori, sting lumina aici si ma gandesc cum trebuie sa fi fost pentru ei.“ Biologul evolutionist Clive Finlayson, de la Muzeul Gibraltarului, statea in vestibulul Pesterii Gorham, un tabernacul magnific de calcar care se deschide spre mare, pe Stanca Gibraltarului.

In interior, fantastice scurgeri stalactitice se prelingeau din bolta uriasei sali. Stratigrafia pesterii este marcata de dovezi ale ocupatiei neandertaliene, mergand inapoi pana la 125.000 de ani, incluzand varfuri de lance si razuitori din piatra, seminte comestibile de pin carbonizate si ramasite ale unor vetre stravechi. In urma cu doi ani, Finlayson si colegii sai au folosit datarea cu carbon radioactiv pentru a stabili ca taciunii din unele dintre aceste vetre de foc s- u stins de numai 28.000 de ani – ultima urma cunoscuta lasata de neandertalieni pe Pamant.

(Este posibil ca alte vetre din pestera sa fie vechi de numai 24.000 de ani, insa datarea acestora este controversata.) Pornind de la polen si ramasite animale, Finlayson a reconstituit un mediu inconjurator sa cum a fost acum 50.000-30.000 de ani. Pe atunci, o platforma continentala ingusta inconjura Gibraltarul, lasand Mediterana la trei sau patru kilometri departare.

Peisajul era format din savane cu arbusti aromate de rozmarin si cimbru, cu unduirea dunelor de nisip intrerupta ici si colo de stejari de pluta si pini de stanca, cu asparagus salbatic crescand in campiile de pe coasta. Vulturi preistorici, unii cu anvergura aripilor de trei metri, isi faceau cuiburile sus, pe peretii stancilor, scanand dunele in cautarea hranei. Finlayson isi imagineaza cum neandertalienii urmareau pasarile care dadeau roata si coborau, ca sa se intreaca apoi cu ele pentru prada.

Dieta lor era in mod lar mai diversa decat dependenta tipic neandertaliana de vanatul terestru. Echipa lui de cercetare a gasit in pestera oase de iepure, carapace de testoase si scoici, alaturi de oase de delfini si un schelet de foca, prezentand urme de taieturi. „Cu exceptia orezului, aproape ca avem o tocana musteriana!“ – glumeste Finlayson. Insa apoi lucrurile s-au schimbat.

Cand cele mai reci rasuflari ale perioadei glaciare au ajuns in sfarsit in sudul Iberiei, intr-o serie de fluctuatii abrupte, in urma cu 30.000 pana la 23.000 de ani, peisajul s-a transformat intr-o stepa semiarida. Pe acest camp de joc mai deschis, probabil ca oamenii moderni, inalti si supli, se miscau prin zona cu sulite de aruncat, fiind astfel in avantaj fata de neandertalienii scunzi, indesati si musculosi.

Dar Finlayson sustine ca nu atat sosirea oamenilor moderni i-a impins pe marginea prapastiei pe neandertalienii iberici, cat schimbarea dramatica a climei. „O perioada de trei ani cu frig extrem sau poate o alunecare de teren, cand esti o comunitate de numai zece persoane, poate fi de ajuns – spune el. Dupa ce ajungi la un anumit nivel, esti un mort in viata.“

Un punct de vedere mai cuprinzator ar putea fi ca disparitia neandertalienilor nu este un roman amplu si coerent din punct de vedere paleoantropologic; mai degraba este o antologie de nuvele despre disparitia unei specii – legate intre ele, dar fiecare unica in felul sau.

„De ce au disparut neandertalienii in Mongolia? – se intreaba Stringer. De ce au disparut in Israel? De ce au disparut ei in Italia, in Gibraltar, in Britania? Ei bine, e posibil sa avem raspunsuri diferite pentru locuri diferite, fiindca probabil aceste evenimente s-au petrecut in momente diferite. Ca urmare, discutam despre un teritoriu intins si perioade diferite in care au disparut ori s-au retras, cu enclave de neandertalieni care au supravietuit, fara indoiala, in diferite locuri si in perioade diferite.

Gibraltarul a fost cu siguranta unul dintre ultimele lor avanposturi. Poate ca a fost chiar ultimul, dar nu stim sigur.“ Indiferent ce s-a intamplat, deznodamantul tuturor acestor povesti a avut un semnatar in Pestera Gorham. In cotloanele din strafundurile cavernei, nu departe de ultima vatra neandertaliana, echipa lui Finlayson a descoperit recent pe perete cateva urme de palme de culoare rosie, semn ca oamenii moderni ajunsesera in Gibraltar.

Analiza preliminara a pigmentilor a stabilit ca urmele de maini dateaza de acum 20.300-19.500 de ani. „Parca ar spune: «Hei, acum incepe o lume noua»“ – mi-a spus Finlayson.



1 Comment

  1. ma bucur ca lumea a evoluat.si acum putem descoperii trecutul omenirii,stramosii nostrii.poate ne tragem din maimute.si asta nu putem afla doar daca avem dovezi.daca vor continua cercetariile poate vor afla raspunsul la intrebariile care ne macina.eu le urez mult succes.
    cu tot respectul, cristian iulia.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*