Traseul Evoluţiei

Reconstituire digitală a lui Ardipithecus ramidus, modelată în răşină. Foto: Tim D. White.

Zona Middle Awash, din Etiopia, este locul de pe glob cu cel mai persistent grad de ocupare. Membri ai speciei noastre au trăit, au murit şi au fost îngropaţi aici timp de aproape şase milioane de ani. Acum, oasele lor ies din pământ şi se erodează. Pas cu pas, ele înregistrează modul în care un primat primitiv şi cu creier mic a evoluat până la punctul în care a cucerit o întreagă planetă. Ce loc mai bun am putea găsi pentru a afla cum am devenit oameni?

În deşertul afar din Etiopia, poţi muri în multe feluri. Desigur, există boli. De asemenea,poţi să fii atacat de animale sălbatice sau muşcat de şerpi, poţi să cazi de pe o stâncă sau să fii prins la mijloc, într-un schimb de focuri între un clan afar şi populaţia issa, de pe celălalt mal al Râului Awash, dinspre est.
Dar viaţa e fragilă în toată Africa. Cu adevărat deosebită aici este rezistenţa de care dau dovadă uneori rămăşiţele celor morţi. Bazinul Afar se află fix deasupra unei falii care se adânceşte în crusta Pământului. Cu timpul, vulcani, cutremure şi o acumulare lentă de sedimente au conspirat pentru a îngropa oasele şi apoi, mult mai târziu, pentru a le scoate din nou la suprafaţă ca fosile. Tim White, antropolog la Universitatea din California, Berkeley, spune că „oamenii mor aici de milioane de ani. Din când în când, avem noroc şi găsim ce a mai rămas din ei.“
Proiectul de cercetare Middle Awash, al cărui codirector este White, împreună cu colegii săi etiopieni Berhane Asfaw şi Giday WoldeGabriel, şi-a anunţat cel mai mare succes în octombrie, anul trecut: descoperirea – cu 15 ani în urmă – a scheletului unui membru al familiei noastre care a murit acum 4,4 milioane de ani, într-un loc numit Aramis, la aproximativ 30 km spre nord de Lacul Yardi de azi. Membră a speciei Ardipithecus ramidus, această femelă adultă – numită pe scurt „Ardi“ – este cu mai bine de un milion de ani mai bătrână decât celebrul schelet al lui Lucy şi aduce mult mai multe informaţii despre o verigă mult căutată, dar încă nedescoperită: strămoşul comun cu cimpanzeii.
Oricât de senzaţional ar fi, Ar. ramidus rămâne doar un moment de pe traseul evoluţiei noastre de la un primat obscur spre specia care ţine în mâinile ei soarta planetei. Nu există pe Pământ un loc mai bun decât Middle Awash pentru a vedea cum s-a produs această transformare. Pe lângă Aramis, straturile de acolo, care reprezintă 14 alte perioade de timp, au scos la iveală hominizi – membri ai descendenţei noastre exclusive (numiţi şi „hominini“) – de la forme chiar mai vechi şi mai primitive decât Ar. ramidus până la primele încarnări ale lui Homo sapiens.
White mi-a povestit că multe dintre aceste „ferestre în timp“ sunt atât de apropiate, încât ai putea efectiv să ajungi pe jos de la una la alta în numai două zile. El m-a invitat să mă alătur pe teren echipei, ca să-mi poată demonstra acest lucru. Planul nostru era să pornim din prezent, de la Lacul Yardi, iar apoi să ne întoarcem în timp „decojind“ şi înlăturând, trăsătură cu trăsătură, specie cu specie, tot ce ne defineşte acum ca oameni.

Herto: familiarul străvechi

Am ajuns pe teren împreună cu 24 de cercetători şi studenţi, plus şase gărzi înarmate. Caravana noastră de 11 vehicule transporta suficiente provizii şi echipament pentru şase săptămâni. Ne croiam calea prin ţinutul înalt, unde terasele abrupte cultivate cu sorg şi porumb lăsau loc pădurilor învăluite în ceaţă.
De sus, de pe povârniş, am coborât în zigzag pe un soi de scară ciclopică, formată atunci când placa continentală arabă s-a îndepărtat de Africa – începând cu aproximativ 30-25 de milioane de ani în urmă, prăbuşind Bazinul Afar tot mai adânc, lipsindu-l de ploile care cad în munţi. Sub noi, colinele vestice din prim-plan se lăsau spre o câmpie neregulată, brăzdată de falii. La orizont, spre sud-est, dincolo de panglica verde a Râului Awash, munţii păreau să se contopească efectiv cu conul unui tânăr vulcan, Ayelu. Dincolo de Ayelu se vedea o fâşie argintie: Lacul Yardi.
Două zile mai târziu, mergeam pe malul lacului – White, Asfaw şi WoldeGabriel, împreună cu alţi doi veterani ai proiectului, geologul Bill Hart, de la Universitatea Miami, din Ohio, şi Ahamed Elema, şeful clanului afar Bouri-Modaitu. O vreme am urmat marginea lacului, unde libelule strălucitoare ţâşneau pe lângă gleznele noastre. Era decorul perfect pentru formarea fosilelor – acum, ca şi în trecut. Animalele vin aici să mănânce, să se adape, să ucidă şi să fie ucise. Oasele lor sunt
îngropate, salvate de la descompunere. De-a lungul mileniilor, apa trece prin ele, depunând minerale şi îndepărtând substanţele organice. White – 58 de ani, dur şi zvelt ca un şacal – împungea cu pioletul lui cu coadă lungă în diverse chestii moarte de curând. Un schelet de peşte-pisică abandonat de un vultur-pescar sub un salcâm. Capul unei vaci, încă arborând o mască de carne mumificată. „Dacă vrei să devii o fosilă – mi-a spus el –, ăsta e cam cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla.“
Tura noastră din prima zi ne-a purtat spre est, peste o limbă de pământ mai ridicată, Peninsula Bouri, spre satul afar numit Herto. Am ieşit din umbra malului lacului şi am traversat nişte dune de nisip scunde şi cenuşii. După puţin timp, un băiat şi o fată afar, mânându-şi turma de capre, s-au apropiat să ne spioneze. Cei din tribul afar sunt păstori şi, în afară de dotarea cu arme de foc, viaţa lor de astăzi nu diferă substanţial de cea de acum 500 de ani. În timp ce păşeam prin arşiţă printre animalele care behăiau blajin, îmi era uşor să-mi imaginez timpul istoric derulându-se înapoi cu mare viteză, la fiecare pas.
Ne-am apropiat de colibele acoperite cu iarbă şi gardurile din mărăciniş ale satului Herto. Asfaw, un domn afabil, fostul director al Muzeului Naţional al Etiopiei, din Addis-Abeba, a arătat cu degetul spre tălpile mele. „Ai grijă pe unde calci“ – mi-a spus el. În jurul meu, peste tot se erodau bucăţi dintr-un craniu de hipopotam fosilizat, ieşind din nisipul gălbui şi granulos. În apropiere se afla o unealtă de piatră în formă de lacrimă, având aproximativ 12 cm lungime. Populaţia afar nu-şi face unelte din piatră. Ajunseserăm la prima noastră fereastră spre trecut.
În noiembrie 1997, echipa studia locul unde stăteam noi acum, la numai câteva sute de metri distanţă de sat, când unul dintre membrii ei a zărit un fragment dintr-un craniu de hominid. Locul respectiv a fost marcat cu un steguleţ galben, iar echipa s-a răspândit ca să caute mai multe bucăţi. În scurtă vreme, steguleţe galbene au răsărit ca un lan de rapiţă, concentrate în special într-un anumit loc. Încrustat în nisipul de dedesubt, a fost descoperit un craniu uman remarcabil de complet.
În timp ce alţi membri ai echipei excavau aceste noi descoperiri, WoldeGabriel, geolog în cadrul Laboratorului Naţional Los Alamos, din New Mexico, aduna mostre – bucăţi de obsidian şi
piatră ponce, unele mari cât o minge de tenis. Astfel de roci, împroşcate în stare topită de erupţiile vulcanice, sunt aur curat pentru geologi, fiindcă pot fi adesea datate. Mostrele din Herto aveau între 160.000 şi 154.000 de ani pentru craniu.
Plaja de acoperire a acestor date are o semnificaţie imensă. Comparând ADN-ul oamenilor moderni din diverse regiuni, geneticienii susţineau deja la acea dată de multă vreme că strămoşii tuturor oamenilor moderni pot fi găsiţi în rândurile unei populaţii care a trăit în Africa cu 200.000 până la 100.000 de ani în urmă. Însă existau puţine mărturii fosile din acea perioadă, în măsură să susţină modelul genetic. Acum însă apăruse Herto. Ieşind din matricea lui de nisipuri, craniul masculin lat, cu arcada temporală proeminentă, s-a dovedit a fi exemplul perfect pentru teoria că toţi descindem din Africa. Era o variantă foarte primitivă de Homo sapiens modern. Într-adevăr – spune Tim White –, este cel mai vechi membru din specia noastră găsit vreodată. Cel mai uluitor aspect al cutiei sale craniene înalte, rotunjite, este dimensiunea în sine: cu 1.450 cm cubi, are volumul mai mare decât media la un om contemporan. Dar faţa lungă a craniului fosil şi câteva trăsături din spatele lui stabilesc şi legătura cu forme anterioare, mai primitive, de Homo din Africa.
„Un lucru pe care îl ştim despre populaţia din Herto este că le plăcea carnea, în special de hipopotam“ – spune White, înlăturând nişte nisip de pe un craniu de hipopotam. Multe dintre oasele de mamifere adunate din Herto poartă urme de tăieturi făcute cu unelte de piatră. E imposibil însă să ştim dacă oamenii vânau ei înşişi aceste animale sau curăţau cadavrele lăsate în urmă de alţi
prădători. Nisipurile de pe plajă, pline de cochilii de melci, au dezvăluit că animalele erau măcelărite pe malurile unui lac cu apă dulce, aşa cum este Yardi astăzi. Nu există însă dovezi de focuri sau alte semne de locuire, aşa că nu se ştie unde trăiau acei oameni.
Judecând după mărimea creierului bărbatului din Herto, acesta era la fel de „uman“ ca şi oamenii din zilele noastre. Comportamental însă, îi lipsea ceva esenţial. Uneltele de piatră găsite în Herto reprezintă o tehnologie destul de sofisticată, dar nu diferă prea mult de uneltele mai vechi cu 100.000 de ani, nici, dacă stai să te gândeşti, de cele mai noi cu 100.000 de ani. Nu există mărgele găurite în Herto, aşa cum există în alte situri africane, unele mai tinere cu 60.000 de ani. Nu există nici figurine cioplite, nici alte obiecte de artă, aşa cum găsim în Paleoliticul Superior în Europa. Nu există dovezi că acei oameni ar fi folosit arcuri şi săgeţi sau obiecte lucrate în metal, că ar fi practicat agricultura sau ar fi dispus de toată virtuozitatea tehnologică şi culturală care ar fi decurs de aici. Dacă ne întoarcem în timp cu numai 160.000 de ani – adică o clipă –, constatăm că umanităţii îi lipsea un atribut definitoriu: inovaţia.
O trăsătură curioasă a oaselor ar putea fi însă un semn al complexităţii comportamentale ce avea să urmeze: o şoaptă încărcată de simboluri, de înţelesuri. La câteva zile după descoperirea craniilor de adulţi, Berhane Asfaw a dezvelit încă unul: craniul unui copil, a cărui vârstă a fost estimată la 6-7 ani. Urmele de tăieturi de pe craniu (ca şi cele de pe craniul adult mai puţin complet) demonstrează că osul a fost atent curăţat de carne, când era încă proaspăt, într-un mod care sugerează mai degrabă o practică ritualică, decât un simplu act de canibalism. Suprafaţa craniului de copil fusese lăsată intactă şi purta semne clare că se umblase cu el de mai multe ori. Poate că acest craniu de copil a fost trecut din mână în mână şi venerat ca o relicvă, poate chiar de generaţii la rând, înainte să fie adus şi depus pentru o ultimă dată aici, la Herto.

Daka: De partea asta a cumpenei de ape

După un prânz rapid, ne-am continuat plimbarea dincolo de satul Herto, coborând pe versantul estic al crestei Bouri într-un peisaj selenar, dogoritor, plin de gresii cenuşii, golaşe şi ciudate, punctate ici-colo de mici peşteri şi piloni cu o cioplitură complicată. WoldeGabriel mi-a explicat că aceste sedimente fuseseră ridicate spre sud-vest prin adâncirea faliei, apoi sculptate de acţiunea necruţătoare a vânturilor, apei şi gravitaţiei. Numeroasele crevase de pe pante ofereau excelente vizuini pentru hiene. Mi-a arătat în depărtare o hienă, care a fugit de îndată ce ne-a văzut.
Ajunseserăm la o nouă fereastră în timp, cunoscută sub numele de Dakanihylo, sau „Daka“, membră a formaţiunii Bouri. Sedimentele Daka au un milion de ani vechime. La sfârşitul lui decembrie 1997 – un an spectaculos pentru fosilele de hominizi descoperite în Middle Awash –, absolventul Henry Gilbert a remarcat partea superioară a unui craniu care se eroda ieşind dintre sedimentele Daka. Până la sfârşitul zilei, echipa extrăsese un calup de gresie de 50 kg, care conţinea fosila, şi îl înfăşurase în bandaje ghipsate. Revenind la muzeul din Addis-Abeba, roca din jur a fost înlăturată cu grijă, cu scobitori şi ţepi de porc spinos, dezvăluind bolta craniană completă a unui membru al speciei numite Homo erectus – dar fără faţă.
„Poate că o hienă i-a ros faţa la scurt timp după ce murise – spune White. A încercat să ajungă la substanţa cerebrală, dar n-a reuşit. Ghinionul nostru! Dar cel puţin e bine că ne-a lăsat bolta.“
Descoperit pentru prima dată în 1981 în Indonezia, Homo erectus este unul dintre cei mai bine cunoscuţi hominizi străvechi. Semăna mult cu oamenii moderni în ceea ce priveşte proporţiile corpului şi ale membrelor. Cultura sa cu unelte cioplite în piatră, cunoscută sub numele de Acheulean, e caracterizată în cele mai multe regiuni prin topoare de mână mari şi simetrice. Elema a luat unul şi mi l-a arătat: o bucată frumoasă de bazalt negru, care fusese cioplită pe toate părţile. Îi lipsea doar vârful conic. Era o unealtă mai rudimentară decât cele pe care tocmai le văzusem la Herto, dar simetria indica abilitatea-cheie de a percepe o formă într-o bucată de piatră şi de a o transforma prin cioplire. Echipat cu aceste unelte şi cu picioarele lui lungi, H. erectus era capabil să supravieţuiască într-o multitudine de habitate şi a fost probabil primul hominid care a plecat din Africa, în urmă cu aproape două milioane de ani, răspândindu-se până departe, în Asia de Sud-Est.
Dar în scurta plimbare de la Herto la Daka dispăruse totuşi ceva tangibil din trăsăturile noastre umane – mai exact, câteva sute de centimetri cubi de materie cenuşie, lucru demn de remarcat. Cutia craniană a specimenului de la Daka are o mie de centimetri cubi – destul de tipică pentru un H. erectus şi mult mai mică decât craniul Herto sau chiar decât cel intermediar, craniul Bodo – vechi de 600.000 de ani, găsit pe celălalt mal al râului. Şi dacă tot vorbeam despre lipsa inovaţiei: acele unelte acheuleene confecţionate de H. erectus rămân în mare parte neschimbate timp de un milion de ani – interval pe care un antropolog l-a descris cu o formulă devenită celebră: o perioadă „de o monotonie aproape inimaginabilă“.White a fost mai îndurător. „Specia s-a bucurat de un uriaş succes, extinzându-se geografic la scară exponenţială. Erectus se afla deja pe «malul nostru» în acel mare hiatus, cu un craniu masiv şi o nişă ecologică definită de întrebuinţarea uneltelor. Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, dacă îndepărtăm aceste lucruri, ne aflăm deja într-o lume străină.“

Hata: O surpriză

Un singur pas ne-a dus în acel loc mai ciudat. Mai jos de Daka se produce o întrerupere în succesiunea geologică, acolo unde acţiunea imprevizibilă a faliilor şi a eroziunii a şters o mare halcă de timp. Cu un singur salt peste acest hiatus, am călătorit înapoi în timp încă 1,5 milioane de ani, apoi am păşit pe o câmpie pustie, brăzdată de albii uscate, purpurie ca spuza în arşiţa după-amiezii.
Terasele roşiatice de sub noi se numesc Hata, o fereastră în timp şi mai adâncă, din formaţiunea Bouri. La jumătatea anilor 1990, un remarcabil set de descoperiri făcute aici a deschis calea către una dintre cele mai revoluţionare tranziţii de pe traseul evoluţiei noastre. În 1996, echipa a descoperit oase de antilopă, de cal şi de alte mamifere care purtau urme de tăieturi făcute cu unelte de piatră vechi de 2,5 milioane de ani, acestea fiind printre cele mai timpurii semne ale întrebuinţării uneltelor.
„Semnele de pe interiorul maxilarului unei antilope arată că i-a fost tăiată limba – spune White. Ştim deci nu numai că acei hominizi îşi confecţionau unelte, dar ştim şi ce făceau cu ele: extrăgeau părţile hrănitoare din cadavrele unor mamifere mari.“ Curios este faptul că în acest sit nu au fost descoperite uneltele propriu-zise. Poate că aceia care au măcelărit animalele şi-au luat cu ei uneltele când au plecat. „Nu cred că stăteau aici – spune White. Era un loc unde ba veneau, ba plecau.“
Odată cu aceste oase a apărut şi prima idee despre cine puteau fi „ei“: la numai câţiva metri distanţă de locul unde au fost găsite oasele de mamifere, au apărut şi un os superior al piciorului, câteva oase ale braţului şi un fragment de mandibulă, toate aparţinând aceluiaşi hominid. Femurul era destul de lung, o trăsătură avansată, asemănătoare speciei Homo, dar şi antebraţul era lung – o trăsătură mai degrabă a unui primat.
Până aici, totul părea scenariul de vis al unui paleoantropolog. La vremea respectivă, linia hominizilor se despărţise în două ramuri. Una, genul Australopithecus, şi-a dezvoltat caracteristici specializate pentru a mânca tuberculi duri şi alte tipuri de hrană tare – fălci cu muşchi uriaşi şi măsele masive. Cealaltă ramură – hominizii cu măsele din ce în ce mai mici, cu constituţie mai uşoară, cu picioare lungi şi creiere tot mai mari – a evoluat către specia noastră. Creierele mai mari sunt utile, desigur, dar costisitoare la întreţinere. Necesită o hrană cu conţinut caloric bogat – de genul celei pe care o obţii, să spunem, adunând prada ucisă de lei şi sfărâmând oasele, ca să mănânci măduva din ele. Tot ce mai lipsea la Hata era un craniu care să corespundă descrierii: nu la fel de mare ca al lui H. erectus, dar categoric îndreptându-se în direcţia respectivă. Desigur, chiar în sezonul următor, un membru al echipei, Yohannes Haile-Selassie, acum şeful Departamentului de antropologie fizică de la Muzeul de Istorie Naturală din Cleveland, a descoperit primul fragment dintr-un craniu de hominid. Dar nu era nici pe departe acel scenariu mult visat.
Acum, în timp ce restul grupului urca pe o albie secată scanând terenul în căutare de fosile, eu şi Berhane Asfaw am pornit în jos pe câmpia întinsă, spre locul unde fusese găsit craniul. Mormane de sedimente excavate demonstrau că fusese nevoie de şapte săptămâni de muncă grea pentru recuperarea fragmentelor. După ce a fost asamblat, craniul s-a dovedit a avea anumite trăsături tipice speciei Homo, în special în ceea ce priveşte mărimea dinţilor frontali. Însă molarii şi premolarii erau imenşi. Iar craniul său, având 450 cm cubi, nu era mai mare decât al unui Australopithecus. Aceasta nu era o făptură care să stăpânească mediul în care trăia, ca H. erectus. Era un primat inteligent, biped, care supravieţuia furişându-se printre prădători mai mari şi mai rapizi, evitând maxilarele lor lungi destul cât să-şi transmită inteligenţa în curs de perfecţionare şi generaţiei următoare.
Echipa a ales pentru această specie numele de Australopithecus garhi. „Garhi“ înseamnă surpriză în limba afar. Au. garhi s-a aflat în mod sigur în locul potrivit şi la momentul potrivit pentru a fi strămoşul imediat al lui Homo. Însă rămâne de văzut dacă aşa a şi fost.
„Misterul va fi rezolvat în curând – mi-a spus Asfaw, în timp ce ne întorceam la maşini ca să pornim spre tabără. Şi va fi rezolvat în Middle Awash.“

Aramis: O descoperire nesperată

Dimineaţa următoare, i-am găsit pe Asfaw, White, WoldeGabriel şi Elema adunaţi în jurul unor hărţi, discutând despre planurile pentru ziua respectivă. Traseul nostru trebuia neapărat să intre pe teritoriul unui clan afar ostil, numit Alisera. („Cowboy mereu gata să apese pe trăgaci“ – după cum i-a descris un cercetător.) Ca să evităm necazurile, aveam să facem mai întâi o vizită diplomatică în satul lor, Adgantole, luându-i cu noi şi pe cei şase poliţişti afar. Elema avea să reprezinte încă un avantaj: ca administrator de district, şeful Bouri-Modaitu impunea respect tuturor clanurilor afar din Middle Awash. După ceea ce speram că avea să fie o pălăvrăgeală amicală, echipa de cercetare avea să se întoarcă spre vest cu maşina, spre teritoriul Bouri-Modaitu, lăsându-ne pe câţiva dintre noi pe drum, după ce aveam să ieşim din raza vizuală a celor din sat, ca să ne putem continua drumul spre trecut fără a fi deranjaţi de prezent.
Adgantole era un sat prăfos şi cu miros acru, lângă lunca Râului Awash. În mod tradiţional, populaţia afar se salută cu dagu – o învolburare de sărutări de mâini şi schimburi de veşti noi. În alte sate pe care le mai vizitaserăm, oamenii se înghesuiau afară pentru dagu. Dar aici, doar câţiva au ieşit să ne întâmpine. Şeful clanului, aparent bolnav, a rămas în coliba lui. În timp ce Elema a intrat să discute cu el, White a încercat un dagu cu un tânăr cu aspect dispeptic, care după puţin timp s-a îndepărtat de noi.
„Acum vreo doi ani, tipul ăla s-a băşicat fiindcă n-am vrut să-l angajez – a spus White. S-a dus să-şi ia cuţitul şi ceilalţi au fost nevoiţi să-l imobilizeze.“
După ce Elema şi-a încheiat întâlnirea cu şeful clanului, ne-am întors către creasta dintre două albii secate. Strict vorbind, următoarea noastră oprire pe traseul de întoarcere în timp ar fi trebuit să fie într-un sit vechi de 3,4 milioane de ani, numit Maka, unde apăruseră un maxilar şi alte câteva rămăşiţe de Australopithecus afarensis. Dar Maka era pe malul celălalt al râului. Un război al armelor de foc între populaţiile afar şi issa transformase terenul din jurul râului într-o ţară a nimănui, imposibil de traversat – foarte bună pentru animale sălbatice, dar deloc bună pentru vânătoarea de fosile.
Cel mai bine cunoscut specimen de Au. afarensis este însăşi Lucy, găsită de Donald Johanson în situl Hadar, în Estul Africii, în 1974, şi analizată într-un studiu publicat în 1979 de Johanson şi Tim White, pe atunci în vârstă de numai 28 de ani, împreună cu alte fosile din Hadar şi dintr-un sit numit Laetoli, din Tanzania. Având o vechime de 3,2 milioane de ani, Lucy prezintă un soi de bot proeminent şi un creier nu cu mult mai mare decât al unui cimpanzeu. Însă oasele pelvisului şi ale membrelor ei – ca să nu mai vorbim de urmele de paşi în sine, păstrate în cenuşă şi descoperite în Laetoli – dezvăluie că specia ei era deja bipedă. Totuşi unii oameni de ştiinţă au susţinut că degetele ei lungi şi curbate, antebraţele lungi şi alte câteva trăsături arată că Lucy era adaptată şi pentru deplasarea prin copaci, ca un cimpanzeu. Cei mai mulţi cercetători au presupus că strămoşii ei trebuie să fi arătat şi să se fi deplasat într-un mod şi mai asemănător cimpanzeilor, legănându-se prin copaci sau sprijinindu-se în pumni când se deplasau pe sol. Nu mai era nevoie decât de oasele respective pentru ca teoria să fie demonstrată. Dar cercetătorii au avut parte de o mare surpriză.
„Noi credeam că Lucy era primitivă“ – a spus White, în timp ce mergeam cu maşina de-a lungul crestei. A izbucnit într-un hohot de râs sănătos. „Habar nu aveam ce însemna primitiv.“ Câteva sute de metri mai încolo, White a anunţat prin radio şi alte maşini să tragă pe dreapta. Cei care aveam timp să ne abatem am coborât, iar restul au mers mai departe. În ziua precedentă, merseserăm spre est, către râu. Astăzi, mergeam către sud-vest, printr-o întindere erodată de terenuri accidentate, numită Complexul Central Awash (CCA). În inima acestui ţinut se afla Aramis, locul unde fusese găsită însăşi Ardi.
De la începutul anilor 1990, Giday WoldeGabriel şi colegii săi lămuriseră geologia complicată a zonei CCA – pe care acum el mi-a descris-o şi mie. Cu aproximativ 5,2 milioane de ani în urmă, un şuvoi de lavă s-a revărsat pe o luncă imensă. Cu timpul, sedimentele s-au acumulat deasupra acestei baze de bazalt. Erupţii vulcanice ocazionale aveau să lase felii subţiri de tuf vulcanic intercalate printre sedimente, ca nişte straturi de cremă între blaturile unui tort uriaş. Între timp, magma care împingea în sus de sub această suprafaţă a înclinat tortul către vest, expunând din nou sedimentele de mult îngropate şi cenuşa, care adesea poate fi datată. Am mers pe o cărare care intra în zona înclinată acoperită cu depozite, mişcându-ne deci orizontal în spaţiu, dar forând vertical în timp. Din păcate, de-a lungul mai multor milenii, acest tort CCA a fost izbit şi aruncat de colo-colo, în mod aleator, de convulsii tectonice sau ros de eroziune, astfel încât blaturile tortului şi crema au ajuns să se întrepătrundă într-un talmeş-balmeş.
„Aici nu e cronica din Marele Canion – a spus WoldeGabriel. E făcătură din petice.“
În timp ce mergeam mai departe pe creastă, WoldeGabriel s-a oprit să lovească uşor cu ciocanul geologic o vână de rocă vulcanică cenuşie, numită tuf Lubaka. (Tufurile vulcanice din Middle Awash au primit nume de animale din limba afar. „Lubaka“ înseamnă „leu“.) Tuful Lubaka nu conţine minerale care să poată fi datate radiometric – dar nu cu mult sub el se afla un material databil, de un alt tip. De-a lungul timpului, polaritatea magnetică a Pământului s-a inversat deseori brusc, lucru evident în orientarea mineralelor magnetice din anumite roci. Una dintre aceste inversiuni de polaritate, despre care se ştie că s-a produs acum 4,18 milioane de ani, a lăsat urme pe sedimentele din CCA.
Imediat sub această bornă temporală se afla prima noastră destinaţie: o zonă plată, presărată cu tufişuri, unde în 1994 fusese găsit un maxilar fosilizat. S-a dovedit că se potrivea foarte bine cu fosilele pe care Meave Leakey şi echipa ei le găsiseră în două situri din Valea Marelui Rift, în Kenya, şi pe care ea le numise Australopithecus anamensis. Noi dovezi aveau să apară într-o localitate din Middle Awash numită Asa Issie – un mozaic compus din aceeaşi textură sedimentară şi situat la aproximativ 10 km distanţă de locul unde ne aflam noi acum.Argila galben-verzuie prin care păşeam se depusese în urmă cu 4,4-4,3 milioane de ani, când în această parte din CCA se afla un lac foarte asemănător cu Yardi. Nimic nu a rămas conservat în argilă – în afară de peşti. Sub acest strat de peşti se află însă premiul cel mare.
Ne-am târşâit picioarele pe o porţiune pietroasă şi arsă de soare, fără vreo caracteristică specială, cu excepţia unui fel de semicerc de roci bazaltice. Movila de pietre marca locul unde, pe 17 decembrie 1992, paleoantropologul Gen Suwa, de la Universitatea din Tokio, a remarcat un molar enigmatic ieşind din pământ. Avusese suficiente detalii pentru a spune că aparţinuse unui hominid. Câteva zile mai târziu, lângă acelaşi loc, vânătorul de fosile Alemayehu Asfaw a găsit o bucată din maxilarul unui copil, cu un molar de lapte.
„Acel molar de lapte nu semăna cu niciun alt dinte de copil hominid pe care îl mai văzusem până atunci, iar eu văzusem tot ce se putea vedea – mi-a spus White. Eu şi Gen ne-am uitat unul la altul. Nu mai era nevoie să spunem nimic. Era ceva mult mai primitiv.“
Echipa şi-a delimitat un perimetru şi a început să cerceteze zona amănunţit. WoldeGabriel s-a apucat de treabă pe partea de geologie. Şi-a dat seama că depozitele purtătoare de fosile de hominizi erau făcute „sandvici“ între două straturi de cenuşă vulcanică, tuful Gàala („Cămila“) dedesubt şi tuful Daam Aatu („Babuinul“) deasupra. Datele acestor tufuri s-au dovedit a fi imposibil de diferenţiat – ambele aveau 4,4 milioane de ani. Asta însemna că erupţiile vulcanice prinseseră între ele o adevărată lentilă care concentra un interval de timp mic, poate chiar de numai o mie de ani. Şi oriunde apăreau depozitele, de-a lungul unui arc lung de 9 km, acolo existau fosile – maimuţe, antilope, rinoceri, urşi, păsări, insecte, lemn şi alte fragmente de plante fosilizate, ba chiar bile din excremente fosilizate, rulate de gândaci-de-bălegar. Locul a fost numit Aramis, după denumirea afar a unei albii de pârâu secate din apropiere.
„În acest loc, la momentul respectiv au fost întrunite toate condiţiile – a spus White, desfăcându-şi larg braţele. Totul a mers bine.“
Anul următor, echipa a început să exploreze o zonă expusă din Aramis, la aproximativ 1 km spre vest. Au apărut noi fosile de hominizi – un canin superior netocit; un molar ca o perlă, care atrăgea toate privirile; alţi dinţi; apoi osul unui braţ. Dar chiar mai importante decât oasele de hominizi erau dovezile absolut clare referitoare la contextul ecologic în care trăise creatura respectivă. Timp de aproape un secol, oamenii de ştiinţă au presupus că strămoşii noştri au început să meargă în două picioare când au ieşit din pădure – unde încă trăiesc rudele noastre, primatele – şi au ajuns în savane, probabil pentru a se deplasa eficient pe distanţe lungi sau pentru a putea să vadă pe deasupra ierburilor. Dar un procent copleşitor din oasele de mamifere găsite la Aramis aparţineau unor maimuţe şi antilope care trăiau în pădure. Tiparele de uzură ale dinţilor hominizilor şi analiza izotopilor din smalţul acestora sugerau şi un regim alimentar corespunzător unui mediu de pădure. Dacă într-adevăr creatura respectivă era bipedă – până la momentul respectiv existau doar dovezi indirecte în acest sens –, atunci una dintre tezele sacrosancte ale ştiinţei evoluţiei umane ar putea deveni literă moartă. Echipa avea să denumească noul hominid Ardipithecus ramidus. (În limba afar, „ardi“ înseamnă „sol“ sau „podea“, iar „ramid“ – „rădăcină“.)
În 1994, echipa era nerăbdătoare să se întoarcă aici. În mod normal, energia şi nervii tuturor se cheltuiesc în prima zi pe teren pentru logistica frenetică a instalării taberei. Dar cum la sfârşitul acelei prime zile mai rămăsese încă puţină lumină, toată lumea s-a năpustit din nou în zona de excavare.
Când soarele apunea, Yohannes Haile-Selassie a găsit un os al mâinii, la o aruncătură de băţ de locul unde fusese găsit dintele cu un an înainte. A doua zi, echipa a început să cearnă sedimentele nisipoase din jurul acelui loc – şi astfel au apărut alte oase de mâini şi labe ale piciorului. O cercetare atentă a zonei a produs apoi o tibie. În final, s-au găsit craniul şi pelvisul, ambele sfărâmate. Toate oasele mari erau într-o stare precară, transformându-se practic în „făină“ pe măsură ce erau eliberate din sedimentele dure. Orice os găsit era tratat în mod repetat cu soluţie specială de întărire, apoi se excava o bucată de sediment din jurul lui şi totul era înfăşurat în folie de plastic, pentru ca fosila să poată suporta în siguranţă drumul până la muzeul din Addis-Abeba.
Niciunul dintre cercetători nu a îndrăznit să spere iniţial la asta, dar era clar că găsiseră scheletul unui individ la fel de complet ca şi Lucy – nu semăna cu ea şi nici cu alt schelet găsit până atunci. Chiar dacă majoritatea celorlalte oase purtau urmele ravagiilor făcute de hiene după moartea indivizilor respectivi, scheletul de hominid rămăsese în mod miraculos neatins.
„A fost mai mult decât un noroc – a spus White. A fost o descoperire cu totul nesperată.“
Au mai trecut doi ani până când scheletul a fost recuperat, alţi câţiva până când oasele au fost curăţate şi tratate şi apoi alţii până au fost pregătite şi clasificate celelalte 6.000 de rămăşiţe de vertebrate din Aramis, derulându-se studii izotopice asupra dinţilor şi analizându-se cele mai fine elemente de geologie. Între timp, Suwa, un adevărat vrăjitor în noul domeniu al antropologiei virtuale, a făcut tomografii computerizate ale oaselor prea fragile pentru a fi manevrate, creând versiuni digitale care puteau fi analizate. Timp de 15 ani, numai el, White şi câţiva colegi au avut acces la acest schelet. Ceilalţi au fost nevoiţi să aştepte până când echipa a fost gata să-şi publice studiile.
„Nu au fost momente de tip «Evrica!»“ – mi-a spus aspru White, mai târziu, când putea să discute mai liber despre schelet. Dar apoi mi-a descris vreo şase asemenea momente. Unul s-a produs când a înlăturat ghipsul de pe un mic os al labei piciorului, numit cuneiforma mediană, care se articulează cu baza degetului mare de la picior. La oameni şi la alţi hominizi, linia articulaţiilor acestui os este orientată astfel încât degetul mare de la picior se aliniază cu celelalte, oferind un sprijin lateral puternic pentru un mers biped eficient. La primate, linia de îmbinare e îndreptată într-o altă direcţie, astfel ca degetul mare să fie opozabil şi să poată apuca, împreună cu celelalte degete, crengile copacilor. Din punct de vedere al acestei caracteristici esenţiale, Ardi era ca un primat. Totuşi, în alte privinţe, laba piciorului ei nu semăna deloc cu cea a unui primat, având în schimb caracteristici care trebuie să-i fi permis mersul biped.
Oriunde căutau, cercetătorii găseau un mozaic de caracteristici la fel de bizare: unele foarte primitive, altele avansate şi exclusiv ale hominizilor. Ardi nu era doar un biped oarecare sau doar un patruped oarecare. Era şi una, şi alta.
L-am întrebat pe White dacă forma de tranziţie a lui Ardi ar putea justifica denumirea de „veriga lipsă“ atribuită lui Ar. ramidus. S-a burzuluit.
„Termenul ăsta este atât de greşit în atât de multe privinţe, încât nici n-aş şti de unde să încep – a spus el. Cel mai rău e că asta presupune că, la un moment dat, a existat ceva situat la jumătatea drumului între un cimpanzeu şi un om. Asta este o idee greşită, dar foarte răspândită, care a parazitat de la bun început gândirea evoluţionistă, iar Ardi ar trebui să o îngroape o dată pentru totdeauna.“ Dacă echipa de la Middle Awash are dreptate în interpretarea sa, într-adevăr, Ar. ramidus nu seamănă deloc cu un cimpanzeu sau o gorilă moderne. (Vezi „Naşterea poziţiei bipede“, pag. 61). Desigur, primatele şi oamenii derivă dintr-un strămoş comun. Dar evoluţia lor ulterioară s-a îndreptat în direcţii separate şi destul de diferite.

Mai departe: Ultimul strămoş comun

Revenind În Middle Awash, încă mai aveam de parcurs pe jos un milion de ani înainte de cină. Din Aramis, am pornit să străbatem o câmpie plină de pietre, până am ajuns la un punct mai înalt, de unde se desfăşurau cei peste 250 km pătraţi ai zonei de studiu, sub un imens cer albastru. Mai jos, creste întunecate şi brăzdate de albii secate reţineau sedimentele unei alte jumătăţi de milion de ani. Dincolo de ele se afla bazaltul, depus atunci când această câmpie întinsă a fost inundată de lavă, acum 5,2 milioane de ani. Spre stânga se înălţa cocoaşa scundă a unui vulcan stins, numit Dulu Ali, iar mai departe – Peninsula Bouri şi Lacul Yardi, de unde porniserăm cu o zi mai înainte. Acest punct cu perspectivă largă părea un loc foarte bun pentru a face retrospectiva evoluţiei care conducea de la Ardi până la noi.
„Faptul că am găsit-o pe Ardi ne permite să ne gândim la evoluţia omului ca la trei stadii de asamblare – a spus White. Dar graniţele dintre aceste stadii sunt arbitrare, sunt doar o chestiune de convenienţă.“ Primul stadiu este reprezentat cel mai bine de Ardipithecus – „nivelul zero“ –, un biped primitiv, care stă cu o parte a labei piciorului în trecut şi cu alta în viitor, are caninii masculini deja reduşi şi „feminizaţi“ ca formă, habitatul lui fiind restricţionat la păduri. Au urmat mai bine de două milioane de ani de Australopithecus – cu creierul încă mic, dar complet biped, care nu mai trăia doar în păduri, ci într-o zonă care se întindea pe 2.500 km la vest de rift, către Ciad, şi la sud, către Transvaal, în Africa de Sud. O etapă de extraordinar succes în evoluţia hominizilor, în spaţiu şi timp.
Oare Australopithecus a evoluat din Ardipithecus? Greu de spus. În Middle Awash, există acel strat cu peşti, dar lipsit de fosile de hominizi, care trage o linie între cele două specii. Până când se vor găsi noi dovezi, aici sau în altă parte, nu e clar dacă Ardi este „mama“ lui Lucy sau doar o mătuşă rămasă fată bătrână, deci o specie care a dispărut fără urmaşi. Dar White ar spune că există o întrebare mai bună: ar fi posibil să asamblăm un Australopithecus din bucăţi de Ardipithecus? Unii oameni de ştiinţă consideră că ar fi prea tras de păr. White nu e de acord. Ştim acum din studiile genetice că micile modificări intervenite în regularizarea genelor pot avea consecinţe anatomice majore, într-un interval scurt de timp. Dacă s-ar fi dovedit un avantaj important pentru eficientizarea mersului biped – susţine White –, nu ar fi durat prea multe milenii până când, prin selecţie naturală, ar fi evoluat un deget mare de la picior în linie cu celelalte şi ar fi refăcut structura scheletului.
Aceleaşi reguli se aplică şi pentru tranziţia de la Australopithecus către al treilea stadiu al „asamblării“ noastre. Începi să cochetezi cu o hrană mai bogată în calorii şi alimentezi creşterea ulterioară a creierului, care te ajută să te lămureşti cum să ajungi la hrana respectivă, şi gata! Daka, Bodo, Herto şi noi. Desigur, fosilele din alte zone ale Etiopiei şi chiar de mai departe aruncă şi ele o nouă lumină asupra evoluţiei umane – adesea chiar mai puternică decât cea din Middle Awash. Dar îndelungata cronică a schimbărilor demonstrează în mod dramatic că evoluţia presupune să construim pe ceea ce s-a construit mai înainte. „O analogie potrivită ar fi linia de asamblare a unui automobil – a spus White. Poziţia bipedă reprezintă carcasa. Tehnologia este organismul. Limbajul este motorul, care e montat abia spre sfârşitul asamblării. iPhone-urile sunt ornamentele de pe capotă.“ De pe acel punct înalt din Awash puteam să privim şi spre vest, tot mai departe către trecut, spre poalele colinelor din povârnişul care formează marginea vestică a zonei de studiu. Fragmente din oase de hominizi au fost găsite şi aici, mergând până la 5,8 milioane de ani vechime. Adunate în decurs de patru ani de Yohannes Haile-Selassie, acestea au primit numele de Ardipithecus kadabba. Cei mai mulţi cercetători consideră că Ar. kadabba este o „cronospecie“ de Ar. ramidus, având cu acesta aceeaşi relaţie pe care o are Au. anamensis cu Au. afarensis: o versiune anterioară a aceluiaşi plan de bază. White şi colegii lui includ în acest continuum două descoperiri chiar mai vechi – femururi fracturate, foarte interesante, având 6 milioane de ani, găsite în Kenya şi denumite Orrorin tugenensis, şi un craniu spectaculos, dar enigmatic, găsit în Ciad şi denumit Sahelanthropus tchadensis, a cărui „vârstă“ a fost estimată la aproximativ 7 milioane de ani.
Oricât de vechi ar fi aceste specimene izolate, Ar. ramidus este totuşi cel care – până acum deocamdată – ne oferă cea mai bună perspectivă asupra a ceea ce se află de fapt la baza evoluţiei umane: acel ultim strămoş pe care îl avem în comun cu cimpanzeii. La câteva luni după ce m-am întors din Awash, l-am întrebat pe White cum crede că arăta acel ultim strămoş comun. Câtuşi de puţin ca o „verigă lipsă“ către un cimpanzeu, desigur. El a emis ipoteza că trebuie să fi semănat chiar cu Ardi, deşi nu ar fi avut suita de trăsături care îi permiteau ei să meargă – oricât de ineficient – în două picioare. Dar asta a fost o simplă previziune. Şi, dacă exista un lucru pe care îl învăţasem în Middle Awash, acesta era să nu am încredere în previziuni. „Dacă vrei cu adevărat să vezi cum arăta ceva, există o singură metodă – a spus White. Du-te la faţa locului şi află!“

Text: Jamie Shreeve

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2010)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. Am citit articolul dvs. in intregime din revista, am vazut si reportajul la tv.Mi-au placut foarte mult .Apreciez munca acestor echipe de profesori si cercetatori, de- a lungul atator ani, rezultatele lor, felul de a gandi, pasiunea si cunostintele acestora.Omenirea are nevoie de acesti oameni, nu de politicieni. Ar trebui mai mult mediatizate aceste activitati, aceste perssonalitati ale stiintei.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*