Maya, vestigiile mormintelor scufundate

Sub bolta de calcar ce acoperă lacul dintr-o cenotă din Yucatán, arheologii-scafandri mexicani se pregătesc să plonjeze. Ei vor examina artefactele şi sedimentul. Un membru al echipei americane, suspendat în gol, coboară puţul de 20 de metri. Acest sit povesteşte despre sacrificiile rituale din satele maiaşilor. Foto: Wes Skiles

Lumea subterană a cenotelor, sursă a vieţii pentru maiaşii din Peninsula Yucatán, s-a format acum circa 65 de milioane de ani, în urma impactului cu un meteorit. Schelete recent descoperite aici dovedesc existenţa unor ritualuri funerare şi sacrificii umane.

Misiunea în subteran o dată îndeplinită, Arturo González urcă prin puţul strîmt legănîndu-se într-un scaun de metal, cu neoprenul picurînd. González, un arheolog-scafandru mexican, tocmai s-a scufundat într-o dolină, la 20 m, pe fundul unui vechi puţ pietruit din jungla ţepoasă a Yucatánului. În mîini ţine un cilindru etanş de plastic.
O dată ajuns la suprafaţă, înconjurat de braţele puternice şi de figurile curioase ale membrilor echipei, González o caută din priviri pe Carmen Rojas, o tînără arheologă, codirectorul proiectului de cercetare, şi-i pasează cilindrul. „Vezi să nu-l scapi“ – îi spune González, un bărbat de 37 de ani cu o figură de băieţel, o inimă mare şi o expresie mereu curioasă întipărită pe faţă. Carmen duce tubul în „laboratorul de conservare“, un şopron fără pereţi, în care antropologul Alejandro Terrazas o aşteaptă cu nerăbdare.
Cei doi scot capacul şi privesc în interior. Terrazas apucă cu grijă craniul. Zîmbeşte. Acesta are o vechime de multe sute de ani şi este de culoarea stejarului; cu toate acestea, el îşi poate imagina cum arăta  tînărul maiaş, modul în care stăteau carnea şi pielea pe faţa lui şi felul în care ochii săi negri l-ar fi privit, dacă nu cumva chiar i-ar fi zîmbit…
Bărbatul, de circa 25 de ani, avea fruntea puternic teşită, începînd de la orbite, modelată în felul acesta în copilărie, cînd oasele craniului erau încă moi, de nişte plăci de lemn fixate în jurul capului. O chestiune de modă. A avut un sfîrşit violent: cineva i-a ciopîrţit pe îndelete capul, iar apoi i l-a retezat.
Terrazas priveşte cu foarte mare atenţie urmele tăieturilor. „Arată ca o descărnare“ – spune el, referindu-se la procesul de îndepărtare a muşchilor începînd din creştetul capului şi continuînd în jos, de-a lungul feţei.
Posibil să fi fost un sacrificiu uman. Era primul craniu cu urme de descărnare găsit în apele dulci din circa 20 de puţuri, sau cenote, explorate în ultimii doi ani de echipa Departamentului de Antropologie Subacvatică al Institutului Naţional Mexican de Arheologie şi Istorie (INAH). Terrazas, tot un bărbat tînăr, cu o barbă neagră, subţire, şi cu ochii blînzi, nu pare deloc oripilat. Aşază cu grijă craniul la loc în căptuşeala sa de bumbac ud din cilindru – cu gestul unei sore de caritate.
„Pentru vechii maiaşi, corpul nu reprezenta decît un vehicul pe drumul spre viaţa de apoi – spune el. Cînd un preot maya aducea o jertfă, oficia într-un univers aparte, contribuind la continuitatea acelui univers. Binele şi răul nu au relevanţă aici. Nu vreau să judec, vreau doar să înţeleg.“
Echipa de la INAH a fost adusă pentru prima dată la acest sit de Wes Skiles, un fotograf şi explorator bărbos şi lat în spate, din Florida, cu nişte ochi încercănaţi, în care se ghicesc adesea licăriri de bravadă şi de vulnerabilitate. Skiles conduce o echipă de documentare care s-a alăturat cercetătorilor de la INAH, într-o expediţie de trei săptămîni.
Expediţia, parte a unui proiect de 6 ani aflat în derulare, urmăreşte inventarierea tuturor cenotelor de interes ştiinţific şi cultural. Ea a pornit sub impulsul unei primejdii acute. În ultimii ani, cenotele şi peşterile scufundate care brăzdează poroasa Peninsulă Yucatán, atît în statul Yucatán, cît şi în Quintana Roo, au fost vizitate, explorate şi uneori jefuite de un număr tot mai mare de scafandri sportivi. De-a lungul coastei cunoscute sub denumirea de „Riviera Maiaşă“, cam 10.000 de scafandri pătrund în cenote în fiecare an. Arheologii de la INAH au fost bucuroşi să poată lucra cu scafandrii sportivi pentru a inventaria cît mai multe cenote, înainte ca vestigiile din ele să fie definitiv compromise.
„Ori de cîte ori un scafandru sportiv mişcă ceva din loc, pierdem o piesă din puzzle“ – spune Pilar Luna, directoare a secţiei de arheologie subacvatică la INAH, cea care a înfiinţat această disciplină în Mexic, în urmă cu 30 de ani. Însă doar în ultimii cinci ani arheologii au dobîndit cunoştinţele necesare pentru a putea face o cartare sistematică a cenotelor. „În cele din urmă, am reuşit să ne băgăm şi-n apă“ – spune ea.
Cu tabăra stabilită între ruinele unei plantaţii dintr-o pădure ţepoasă, echipa INAH speră să poată afla mai multe despre vechii maiaşi, care considerau cenotele porţi sfinte spre lumea de apoi. Fosilele şi geologia cenotelor oferă indicaţii asupra preistoriei şi istoriei premaiaşe din peninsulă. Echipa a găsit deja dovezi: cenuşa unui foc, datată prin metoda radiocarbonului la 10.200 de ani, indică şi cel mai vechi sit de locuire umană din peninsulă. Această echipă multidisciplinară speră să poată folosi descoperirile sale pentru a realiza articole ştiinţifice, o carte şi o expoziţie itinerantă. Ea şi-a propus, de asemenea, să doteze mai bine comunităţile locale pentru a proteja siturile.
Civilizaţia maya a înflorit în jurul anului 600 î.Hr. Cam pe la anul 1 stăpînea un vast teritoriu, care cuprindea America Centrală şi Mexicul de azi. S-a stins prin anul 900 d.Hr., cînd multe dintre oraşele-stat s-au prăbuşit ca urmare a schimbărilor politice. Maiaşii au creat o arhitectură şi o artă sofisticate şi au dobîndit cunoştinţe de matematică şi astronomie care rivalizează cu cele ale culturii arabe sau indiene.
Mulţi maiaşi încă mai trăiesc în nordul Peninsulei Yucatán, un teritoriu arid şi ţepos, o placă de calcare acoperite de tufişuri tropicale. Nu există rîuri, nu există scurgere de suprafaţă. Ploaia se pierde rapid în cenote şi curge nevăzut spre mare, printr-un labirint subteran.
Pentru a-şi asigura ploaia şi lumina solară şi pentru a menţine în echilibru sensibila balanţă a naturii, preoţii maya apelau la Chac, zeul vieţii şi al ploii, cel care trăia în adîncurile cenotelor. (Cuvîntul vine din maiaşul dzonot, care înseamnă abis.) Cînd erau ameninţaţi de secetă, război sau de alte pericole, maiaşii recurgeau la ritualuri complicate. Îşi perforau limbile şi lobii urechilor cu spini, lăsînd sîngele să se scurgă peste pergamentul care era ars ca ofrandă. În unele cazuri, un preot străpungea pieptul unei victime cu un cuţit de piatră, smulgîndu-i inima.
„Cele mai multe fracturi ale coastelor cauzate de accidente se produc din afară spre înăuntru – spune Terrazas examinînd un schelet –, însă smulgerea inimii din piept provoacă o fractură dinspre înăuntru în afară.“
Asemenea fracturi ale coastelor puteau fi descoperiri importante pentru echipa de arheologi, indicîndu-le cu certitudine o victimă a unui sacrificiu. Deocamdată însă nu a fost găsită nici una; cu excepţia craniului purtînd urme de descărnare – un alt gen de sacrificiu.
„La început credeam că asemenea tipuri de sacrificii pot fi întîlnite numai în cenotele din oraşele-stat – spune Terrazas –, însă se pare că m-am înşelat“. Zîmbeşte puţin ironic: „Mă bucur că m-am înşelat!“

Multe dintre cenote s-au format din cauza unui meteorit de mărimea unui oraş, care s-a prăbuşit în zonă acum circa 65 de milioane de ani, provocînd un cataclism global. Valuri uriaşe au invadat coastele, iar pulberea ridicată în atmosferă a acoperit soarele, cufundînd lumea în întuneric. Cei mai mulţi cercetători acceptă acum ipoteza că meteoritul ar fi provocat dispariţiile în masă ale unor specii de la limita cretacic-terţiar, inclusiv a dinozaurilor.
Milioane de ani mai tîrziu, în calcarele fisurate din jurul craterului, lat de 180 km, s-au format spaţii subterane umplute cu apa din precipitaţii. Cu timpul, tavanele unor astfel de camere aflate mai aproape de suprafaţă s-au subţiat şi s-au prăbuşit, deschizînd ferestre carstice, numite şi cenote, spre apele şi fracturile subterane.
Inelul de cenote, al cărui epicentru este situat în apropierea satului Chicxulub, de pe coasta nordică a Yucatánului, se extinde spectaculos în mare. În timpul fluxului, din peşterile situate în larg, apa dulce se ridică la suprafaţă bolborosind. Oamenii din partea locului numesc aceste izvoare ojos de agua – ochiuri de apă.
Deocamdată însă, ochii arheologilor-scafandri erau aţintiţi asupra cenotelor din interiorul peninsulei, unde fusese găsit craniul. În vreme ce şi-au stabilit tabăra în jurul intrării în cenotă, echipa americană de documentarişti a campat într-un mic sat din apropiere. I-am însoţit pe exploratorii, tehnicienii şi biologii care-şi instalau hamacurile în biserica satului, o clădire în stil colonial din secolul al XVI-lea, sau în piaţeta înconjurată de clădiri vopsite în culori vii şi care răsună de muzica răspîndită dinspre caruselurile şi chioşcurile de pop-corn ale unui bîlci ambulant. Era cu două săptămîni înainte de Paşti. În prima seară, gazda noastră, părintele satului, şi-a parcat Volkswagenul-broscuţă în biserică, în spaţiul dintre rîndurile de bănci, aşa cum o făcea în fiecare zi, pentru a păzi clădirea. Aerul nopţii era încărcat de mirosul focurilor şi al coteţelor de găini. Afară, cerul era înţesat de stele.
Satul se găseşte în selva espinosa, pădurea ţepoasă, o regiune mereu defrişată începînd din timpurile maiaşilor şi devastată vreme de secole prin păşunat intensiv, astfel încît singura vegetaţie rămasă este cea care se poate autoproteja cu spinii proprii. Cîndva, Yucatánul era plin de sisal, un gen de agavă ţepoasă folosită pentru fibrele sale. Producţia de sisal a atins vîrful la începutul secolului al XX-lea, apoi s-a prăbuşit, lăsînd în urmă mari haciendas abandonate şi o economie distrusă.

Cenota studiată este una dintre cele circa o sută aflate în apropiere. De sus arată ca un zid de puţ din curtea unei hacienda năpădite de iederă, în care au mai rămas doar cîteva ţarcuri pentru animale. Un bătrîn, pe nume Tenne Chuk Awum, vine în fiecare dimineaţă cu bicicleta să mîne turma spre păşune şi să pompeze din cenotă apă pentru vite. Acum însă, echipele au ridicat aici un mic orăşel, animat de huruitul generatoarelor şi al compresoarelor de aer care încarcă buteliile de scufundare, cu o parcare prăfuită pentru 20 de maşini şi cu peste 250 de lăzi şi cutii de echipament.
Echipa lui Wes Skiles a adus şi două vehicule telecomandate, de mărimea unor cuptoare cu microunde, pentru a pătrunde sub haloclină, stratul-limită dintre apa dulce, mai uşoară, şi cea sărată, mai grea. „Cred că ne-am scufundat doar în mansarda acestui sistem“ – spune Tom Iliffe, un specialist în biologie marină, care studiază animalele acvatice de peşteră. „Cea mai mare parte din cenote se găseşte mai jos de 60 de metri, dincolo de adîncimea pe care o putem atinge prin scufundare. E ca faţa nevăzută a Lunii. Nimeni nu ştie ce s-ar putea afla acolo, jos.“
În fiecare zi, arheologii subacvatici formează un cortegiu care coboară, cu măşti subacvatice şi neoprene negre, într-un şir amintind de cel al unor furnici, spre gura puţului, către apele tăcute şi întunecate, în care majoritatea vieţuitoarelor sînt oarbe şi albe. Misiunea lor e să carteze cenota, să localizeze artefactele, să le filmeze in-situ, să le eticheteze, în vederea unor studii viitoare, şi să recolteze eşantioane. Nimic nu se obţine uşor într-o cenotă. Fiecare scufundător ia obligatoriu cîte trei surse de lumină şi cîte două din toate piesele vitale de echipament: butelii, detentoare, măşti. Unii cară aparate foto, lumini şi echipament video, alţii plăcuţe şi creioane speciale pentru scris sub apă. Octavio del Río, instructorul de scufundare şi cel de-al treilea codirector al proiectului, este însărcinat cu logistica.
Într-una din zile, puterea enormă cerută de toate aceste lumini şi echipamente electrice a făcut să sară siguranţele. Toţi scripeţii s-au blocat, iar bateriile lanternelor s-au epuizat rapid. Echipele au fost nevoite să scoată la suprafaţă oamenii şi echipamentul prin forţa braţelor, cu o coardă agăţată de un coş metalic. Ceva mai tîrziu, s-au hotărît să utilizeze vechiul Volkswagen, cu toba spartă, al unuia dintre muncitori. Maşina s-a transformat în macara.
Sistemul s-a dovedit însă periculos. O dată, patru butelii de scufundare de aproape 30 de kilograme au căzut din coş în hău, distrugînd parţial sistemul de iluminare amenajat cu trudă la suprafaţa apei. Buteliile au căzut la mai puţin de 30 de centimetri de scafandrul Scott Braunsroth.
Pedro Tum Ortiz, unul dintre localnicii care ajutau la ridicarea echipamentului, avea să ne spună mai tîrziu: „E periculos să mergi în cenote în Săptămîna Patimilor. Dumnezeu se odihneşte, iar apele se mişcă. Cîteodată poţi auzi zgomote: cîntat de cocoşi, răgetul jaguarilor… Am venit o dată să mă scald într-o cenotă împreună cu cîţiva prieteni şi a trebuit să ne ţinem de scară pentru ca apa să nu ne sugă înăuntru.“

A treia zi, a fost rîndul meu să testez vigilenţa Domnului, lăsînd scaunul metalic să mă coboare pînă în bazinul rece, ca pe-o momeală… Călcînd apa, mi-am obişnuit privirea cu lumina difuză din peşteră. Cenota are o formă de damigeană, cu un gît strîmt care te conduce într-o sală largă, cu un diametru de circa 30 de metri şi o adîncime de 35 de metri. „Damigeana“ era pe jumătate plină, oglinda apei găsindu-se la circa 10 metri sub tavanul în formă de clopot. Apa picura din stalactite, iar pe pereţi rădăcinile copacilor alcătuiau o fină reţea neagră. Cronicile spaniole relatează că victimele erau aruncate de vii în cenota sacră de la Chichén Itzá, unul din principalele oraşe maya. Se considera că, în calitate de jertfe pentru zei, acestea nu vor muri, chiar dacă nu vor mai fi văzute nicicînd. Privesc în jur la pereţii alunecoşi de calcar şi inima începe să-mi bată mai tare cînd îmi imaginez groaza care trebuie să-i fi cuprins. Cu vuietul surd al presiunii în urechi, ating fundul la circa 15 metri mai jos, pe un morman de sfărîmături de calcar. O galerie laterală înfundată coboară spre vest. Pe nisip se odihneşte, deja etichetat, un schelet de culoarea mahonului. În orbitele sale goale se întrevede răceala veşniciei.
După cîteva zile, cercetătorii de la INAH l-au adus la suprafaţă. Era primul schelet în conexiune anatomică găsit vreodată sub apă, în Yucatán. Fusese un bărbat de talie mare, probabil în vîrstă de circa 50 de ani, cu mult peste speranţa normală de viaţă a maiaşilor. „Era bolnav – spune Terrazas după ce-i examinează osemintele –, suferea de o artrită atît de avansată, încît de-abia dacă-şi putea îndoi mîinile. Avea şi mari probleme cu dinţii – suferea de gingivită –, şi probabil că-i era extrem de greu să mestece.“
Era întins pe nisip, cu faţa în jos. Să fi fost vorba de un accident? „Nu – răspunde Terrazas. Sînt nouă schelete acolo, dintre care opt parţial conservate. S-ar putea ca unul să fi ajuns acolo dintr-un accident, dar nu toate nouă.“
În timp ce maşina transformată în macara ridica osemintele bătrînului, cele trei femei care ne pregătiseră quesadillas cu o seară înainte stăteau la gura puţului. Le-am întrebat ce părere au despre misiunea noastră.
„Nu ne aşteptam să găsiţi schelete – mi-a spus Olegaria Chiku, una dintre ele. Pentru noi, o cenotă este doar o gaură cu apă. Însă mama mea, care a locuit în împrejurimi, spunea că, dacă vom oferi cenotei 15 fecioare, Dumnezeu ne va deschide drumul către aurul despre care ştim că este ascuns acolo, jos.“

Pînă prin anii ’60, mulţi oameni, printre care şi arheologi, credeau că doar fecioarele îşi găseau sfîrşitul în cenote. „Am aflat apoi că nu toate victimele erau tinere fete“ – spune arheologa Carmen Rojas, care supervizează prelucrarea datelor în cadrul proiectului. „Iar acum mai ştim că nu în toate cazurile era vorba de sacrificii.“
Cea mai izbitoare dovadă în acest sens a apărut într-o sîmbătă după-amiază, cînd Wes Skiles a făcut una dintre cele mai importante descoperiri ale expediţiei. La numai 2,5 metri sub apă, într-o mică nişă ascunsă, se găsea un schelet stînd pe spate, cu genunchii în sus. În faţa sa erau puse vase cu ofrande, dintre care unul conţinea craniul unui cîine. Osemintele unei păsări erau îngropate în nisipul din apropiere. Maiaşii considerau ambele animale supranaturale, redîndu-le adesea în operele de artă şi în legende. Pentru maiaşi, ca şi pentru azteci, ele reprezentau nişte puternice simboluri ale morţii. Relicvele trebuie să fi fost depuse cînd nivelul apelor era mai coborît, spune Rojas, iar corpul a fost transportat înot sau cu o barcă.
„Starea scheletelor descoperite ne arată că maiaşii îşi încredinţau morţii cenotelor în cel puţin două moduri – spune ea. Unele cadavre erau aduse cu mare grijă, în timp ce altele erau aruncate, pur şi simplu, în apă.“
În ziua în care arheologii au adus la suprafaţă acest schelet, bătrînul cioban din oraş a apărut în hainele lui de duminică şi a rămas, solemn, la gura puţului. „Am vrut doar să-mi privesc strămoşii întorcîndu-se acasă“ – a spus el.
Pînă la sfîrşitul celei de-a doua săptămîni, echipa INAH a inventariat rămăşiţele altor 15 indivizi. Dimineaţa, arheologii se adunau în jurul unui computer pentru a revedea noile descoperiri. După ce ascultau opiniile fiecăruia, Rojas şi González făceau selecţia pieselor care trebuiau aduse la suprafaţă pentru studiu.
„Aducînd la faţa locului laboratorul de conservare şi specialişti din mai multe discipline, putem face diagnoze rapide – spune González. Sistemul a funcţionat bine. Vom avea de lucru cu analiza rezultatelor în anii următori.“
Descoperirile din zona rurală diferă mult faţă de cele din oraşele extravagante, ca Chichén Itzá sau Dzibilchaltún, spune Terrazas. „Aici nu găsim acele bogate depozite de aur şi jad.“

Pentru a explora jumătatea dinspre larg a inelului de cenote, echipa de documentarişti a lui Skiles a închiriat o barcă de pescuit, cu care a navigat cam o jumătate de kilometru prin vîntul care învolbura apele, pînă la un înfricoşător punct în care marea „fierbea“. Din gaură se revărsa acum apa dulce; la reflux, direcţia de curgere urma să fie inversă. Biologul Tom Morris, scafandru experimentat, a plecat în recunoaştere purtînd doar masca şi labele. „Apa vine dintr-o gaură cam cît o gură de canal – a spus el cînd a revenit la suprafaţă. Curentul de-acolo o să ne cam dea de furcă.“
Ne punem în grabă echipamentul de scufundare şi plonjăm. Skiles şi Morris se strecoară în peşteră ca şi cum ar înota printr-un horn. Îi urmez agăţîndu-mă de stînci, prin zona înceţoşată a contactului dintre apa dulce şi cea sărată, dînd cu putere din labe. La capătul tunelului străluceşte un disc albastru – e doar lumina lămpii lui Morris văzută prin apa limpede, dar arată ca un ochi magic, la fel de uimitor ca oricare dintre minunăţiile văzute de Alice în vizuina iepurelui…
La puţin timp după ce i-am ajuns din urmă, Skiles şi Morris dispar în cele două galerii care continuă de pe fundul sălii. Aştept ce aştept, după care mă reîntorc la barcă. Au lipsit cam două ore, undeva sub apă, undeva sub pămînt. Începusem să mă îngrijorez…
Au revenit însă veseli ca nişte căţeluşi. Ambele galerii urmează traseul marginii vechiului crater, spune Skiles, confirmînd faptul că ne aflăm undeva pe „inel“; una dintre ele merge spre un izvor din mlaştina cu mangrove pe care îl exploraserăm deja. În cealaltă, au mers cam 300 de metri, viermuind prin spaţii atît de strîmte încît măştile li se afundau în mîl. Metru după metru, împingînd la maximum limitele posibilităţilor umane, s-au afundat în adîncurile străvechiului, imensului teritoriu subteran care a refuzat să se dezvăluie pînă acum.
„E imposibil să te simţi relaxat într-un astfel de loc – spune, ceva mai tîrziu, Skiles. Cînd te afli sub fundul mării, unul cîte unul simţurile tale încetează să mai funcţioneze. Este unul dintre cele mai înfricoşătoare coşmaruri. Te mişti printr-un mormînt şi, dacă nu pui frîu imaginaţiei, totul poate deveni foarte periculos. Sfîrşeşti prin a face greşeli stupide, fatale.“
Cenotele sînt adevărate capsule ale timpului, din care relicvele maya sînt doar o parte a tezaurului. Sedimente s-au acumulat vreme de secole, protejate de adîncime şi întuneric. Succesiunea epocilor glaciare este înscrisă în pereţi, iar fosilele animalelor preistorice sînt conservate în sedimente. Echipa INAH a găsit fosile cu o vechime de 10.000-20.000 de ani: un camelid, un tatu gigant şi un cal acum dispărut. Toate datează din pleistocen, cînd Peninsula Yucatán nu era acoperită de pădurea pitică de astăzi, ci de ierburi de stepă.
Era în Vinerea Mare cînd am ridicat tabăra de lîngă cenota din sat, cărînd tot echipamentul în faţa bisericii. O procesiune de localnici refăcea Drumul Crucii. Isus era reprezentat de un tînăr cu o barbă pictată.
„Toată activitatea mea se leagă de modul în care oamenii se comportă în faţa morţii – îmi spusese Terrazas cu cîteva săptămîni mai înainte –, pentru că asta este o indicaţie asupra felului în care s-au comportat în timpul vieţii. Avem nevoie de moarte pentru a înţelege viaţa. Momentul-cheie al creştinismului este tot un sacrificiu uman – Crucificarea. Cred că atingem nişte părţi foarte delicate ale sufletului omenesc.“
La biserică, în imediata apropiere a camerei în care ne ţineam  noi echipamentul, Isus a fost ridicat pe cruce, cu picioarele sprijinite pe o mică platformă. Maria îl jelea. Iar apoi, cînd sătenii l-au cărat de-acolo, s-a iscat o busculadă veselă pentru apa sfinţită în care fusese fiert puţin orez şi care se împărţea, ca în fiecare an, pe treptele bisericii. În acea noapte, broscuţa Volkswagen a părintelui s-a aşezat din nou, cu ochii săi mari, între rîndurile de bănci. Mi-am agăţat hamacul în hol, între pereţii umezi, şi am îndurat muşcăturile ţînţarilor pînă la cîntatul cocoşilor. A răsărit soarele. Deseară va apune din nou şi mîine iar va răsări, ca o confirmare a capacităţii Pămîntului de a ne uimi zi de zi.

Text: Priit J. Vesilind

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*