Calea samuraiului

Învălmăşeală a samurailor de week-end la reconstituirea bătăliei de pe rîul Ara, în Yorii, unde în 1590 s-au înfruntat 50.000 de războinici în armuri, cu tunuri, muschete, săbii, suliţe şi arcuri cu săgeţi. Patru secole mai tîrziu, la acest festival local - unul din numeroasele evenimente cu samurai organizate în Japonia - combatanţii mînuiesc suliţe cu vîrf de plastic. „Toţi japonezii cresc jucîndu-se cu săbii ca de samurai - spune un participant. A fost o plăcere să descopăr că mă pot juca din nou ca un copil”. Foto: Michael Yamashita

Pe cîmpul de luptă inspirau groază, culegînd capete şi glorie cu săbiile lor. Căpeteniile purtau măşti fioroase şi coifuri cu coarne. Toţi trăiau după un cod care prefera înfrângerii moartea. Erau samuraii, clasa războinică de elită care a condus Japonia aproape 700 de ani, lăsînd urme de neşters într-o ţară care încă nu s-a împăcat cu eroii săi violenţi.

Faceţi loc samuraiului. Ochii se pleacă şi mulţimea se dă la o parte din calea trufaşului războinic ce trece pe o uliţă aglomerată din Edo, viitorul Tokio. Se întîmplă cîndva la începutul secolului al XVIII-lea, dar ar putea fi cu 100 de ani mai devreme sau mai tîrziu: Scena ar rămîne aceeaşi într-o Japonie încremenită în feudalism. Pe stradă, n-ai cum să nu recunoşti un samurai.
Două săbii, una lungă şi una scurtă, îi atîrnă la brîu.
Ca membru al clasei superioare japoneze, cea a războinicilor, numai samuraiul poate să poarte ambele săbii, simboluri letale ale autorităţii lui.
Peste chimonou îmbracă pantaloni largi, care se revarsă ca o fustă, şi o jachetă scurtă, lejeră. Are capul ras pe creştet, cu păr numai în părţi şi în spate, strîns şi înnodat. Samuraiul nu se grăbeşte. Guvernul nu îi pretinde să muncească, deşi ar putea să-şi ia o slujbă care să-i suplimenteze plata anuală de orez. I se cerea doar să se menţină în formă de luptă şi să apere regimul în vremuri de restrişte. Şi dacă vreun om de rînd ar fi îndrăznit să nu-l respecte – să nu-i fi îndeplinit o poruncă sau să se fi lovit de sabia lui – samuraiul avea dreptul (rareori invocat) să-l ucidă pe loc pe ingrat.
Aroganţa era un drept din naştere pentru samurai. Clasa lor de războinici a dominat istoria Japoniei aproape 700 de ani, între 1185 şi 1867,  o hegemonie la fel de nemiloasă şi violentă – dar şi bogată cultural – ca aproape oricare alta din Roma antică sau Europa medievală. De fapt, cavalerii vechii Europe ar putea fi cele mai apropiate rude din istorie ale samurailor. Ca şi ei, samuraii (cuvîntul înseamnă “cel care serveşte”) formau o elită militară compusă din şefi de clan sau comandanţi militari şi soldaţi loiali care luptau sub ordinele lor.
În mod tradiţional, cel mai înalt grad de fidelitate era faţă de împărat. Dar cînd samuraii au pus mîna pe putere, împăratul a rămas doar lider simbolic, fiind eclipsat de un dictator militar, numit shogun, sau comandant suprem, un titlu care semnala noua domnie a samurailor.
Samuraiul şi cavalerul s-ar fi recunoscut unul pe altul în bătălie. Amîndoi purtau armură, atacau călare, luptau cu săbii şi lănci, asediau castele şi trăiau după un cod al onoarei. Dar se deosebeau în ceea ce priveşte longevitatea. Clasa războinicilor japonezi s-a bucurat de o dominaţie uimitoare, ce s-a sfîrşit doar cînd navele de război americane au ajuns în porturile Japoniei, demascînd neputinţa shogunului de a apăra ţara. Forţele s-au raliat în jurul noului împărat şi au alungat cu uşurinţă armata shogunului. Domnia samuraiului se sfîrşise.
Anul acesta, Japonia celebrează prin festivaluri şi expoziţii a 400-a aniversare a începutului perioadei Edo (1603-1867), cînd samuraii au atins apogeul autorităţii şi privilegiilor lor. Luna aceasta are loc premiera mondială a filmului Ultimul samurai, o superproducţie hollywoodiană despre ultimele zile post-Edo ale războinicilor japonezi. Deci e adevărat: samuraiul trăieşte încă. De fapt, e greu să-l eviţi. Să te plimbi prin orice oraş japonez înseamnă să te loveşti, de obicei, de imaginea mîndrului războinic. Figura şi armele lui apar pe afişele filmelor de acţiune, pe cele ale muzeelor, pe copertele cărţilor de benzi desenate şi în vitrinele magazinelor. Împodobit cu armură, coif şi săbii, e expus de 5 mai, Ziua Copiilor, cînd familiile  sărbătoresc sănătatea şi vigoarea copiilor, în special a băieţilor. Sărbătoresc samuraiul din ei.  
Farmecul nemuritor al samuraiului se datorează unui fapt simplu: aici e unul dintre marii eroi de acţiune, intrat în legendă, cel mai adesea, ca un spadasin singuratic care, deasupra imposibilului, spinteca o mulţime de duşmani în numele datoriei şi al gloriei personale. Samuraiul este cow-boyul, cavalerul, gladiatorul şi jedi-ul din Războiul stelelor  întrupaţi într-unul singur. Cine n-a văzut un samurai învîrtindu-şi sabia? Iniţierea poate veni cu Cei 7 samurai sau Tronul sîngelui, filme războinice clasice ale regizorului japonez Akira Kurosawa; sau, la polul opus, din scheciurile nebune cu samurai ale comicului John Belushi la Saturday Night Live, care îşi mînuia sabia ca pe o maşină de tocat.
Merită samuraiul acest statut simbolic, de conducător? De fapt, istoria trebuie rescrisă. Pe lîngă imaginea unidimensională din folclor, de spadasin justiţiar, războinicul japonez reprezenta mult mai mult. De-a lungul a şapte secole, samuraiul a suferit transformări semnificative, evoluînd de la curteanul duelist la soldatul profesionist purtînd puşcă, şi în final la răsfăţatul gardian al statului.
Şi în afara cîmpului de luptă samuraiul contrazice stereotipiile. Acelaşi războinic fioros care lua în luptă capete drept trofeu era, foarte probabil, un budist
devotat. Accentul pe care această religie îl pune pe autocontrolul sever se potrivea perfect cu scopul samurailor de a-şi perfecţiona tehnicile de luptă. Şi ca membri ai celei mai înalte clase japoneze, samuraii, în special liderii de clan şi marii lor generali, se răsfăţau cu îndeletniciri culturale rafinate, ca aranjamentul floral şi compunerea de poezii; asistau la reprezentaţii de drame Noh şi găzduiau ceremonii de ceai.
În ciuda atenţiei şi importanţei acordate războinicilor, mulţi japonezi sînt deranjaţi de mitul samuraiului. Adularea acestor eroi şi a spiritului lor de luptă pînă la sacrificiu a fost folosită de către politicieni şi oficiali militari ai secolului al XX-lea ca să aţîte naţionalismul militant, declanşînd implicarea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.
Într-o Japonie care după război a îmbrăţişat pacifismul, pînă şi cuvîntul samurai poate provoca nelinişte. “Pentru mulţi dintre noi, implică luptă, ucidere” – mi-a spus Kunio Kadowaki, un asistent foto din Kyoto, după ce i-am mărturisit că am dificultăţi în a-i face pe oameni să vorbească despre samurai. “Unii dintre noi preferă să folosească alt cuvînt pentru războinic. Bushi are o semnificaţie mai înaltă, mai cavalerească.”
Ca să înţelegi Japonia modernă trebuie să ţii cont de moştenirea lăsată de samurai, să treci în revistă rolul lor activ în istorie şi să-ţi dai seama cît de mult s-a înrădăcinat spiritul de luptă în conştiinţa naţională.

Istoria i-a consemnat pentru prima dată pe samurai în secolul al X-lea, ca gărzi la curtea imperială din Kyoto şi membri ai miliţiilor private angajaţi de seniorii locali. Eforturile curţii de a crea o armată de mici proprietari de pămînt şi ţărani au eşuat. În replică, aristocraţii din capitală şi bogaţii proprietari de pămînturi din provinciile îndepărtate şi-au creat propriile forţe de securitate, care includeau tineri nobili ambiţioşi, antrenaţi în tehnici de luptă. “În esenţă –  spune istoricul Karl Friday, un expert în samurai de la University of Georgia – primii samurai erau mercenari, antrenaţi şi echipaţi prin mijloace private.”
În timp, autoritatea împăratului s-a micşorat, pe măsură ce clanurile de samurai din provincii au devenit tot mai puternice. În cele din urmă, cele mai puternice clanuri, Taira şi Minamoto, s-au luptat între ele pentru controlul Japoniei. Trupele Minamoto au învins în 1185 şi liderul lor, Yoritomo, şi-a consolidat puterea într-o nouă capitală, în Kamakura, un sat pescăresc din estul Japoniei.
A trebuit să caut din greu pentru a găsi ceva despre Yoritomo, primul shogun. Cutremure, incendii şi războaie – ca să nu mai vorbesc de dezvoltarea urbană – au şters majoritatea urmelor arhitecturale ale Japoniei medievale. De asemenea, japonezii nu au vocaţie de adoratori, nu sînt înclinaţi să ridice monumente giganţilor istoriei lor. Cînd am vizitat Kamakura, în prezent o suburbie prosperă din Tokio, turiştii s-au înghesuit în centrul oraşului. N-au venit să comunice cu fantomele istoriei, ci să fotografieze înflorirea cireşilor, ce au explodat cu o extravaganţă tropicală de roz într-o caldă duminică de aprilie. Cupluri şi familii au hoinărit cu camerele digitale pe sub un tunel de cireşi, cu frunziş strălucitor, creat de Yoritomo ca o ofrandă care să asigure că soţia lui însărcinată, Masako, îl va naşte în siguranţă pe moştenitorul lui.
Samuraii se identificau cu fragila frumuseţe trecătoare a înfloririi cireşilor. Au scris poeme despre cireşi şi ţineau petreceri extravagante în care admirau înflorirea cireşilor. Nu prea mi-l puteam imagina pe durul samurai contemplînd natura, dar translatoarea mea, Toko Nagase, mi-a explicat legătura. “Floarea de cireş nu stă pe ramură pînă se ofileşte – spune ea -, ci cade brusc, în plină splendoare, la fel cum se imagina samuraiul murind în luptă.”
Cînd au izbucnit răboaiele între clanuri, în zorii evului mediu, combatanţii înfruntau mai degrabă rivali manieraţi, decît duşmani sălbatici. Primii samurai şefi idealizau lupta individuală, preferabil călare, cu arc şi săgeţi. Un războinic în căutarea unui adversar pe măsură galopa în faţa primelor rînduri strigîndu-şi arborele genealogic şi o listă de isprăvi, cum se spune, de exemplu, într-un poem medieval de război: “Hei, eu sînt Kajiwara Heizo Kagetoki, descendent la a cincea generaţie din Gongoro Kagemasa din Kamakura, războinic renumit al Ţării de Răsărit şi fac cît o mie de bărbaţi. La vîrsta de 16 ani, cînd o săgeată mi-a străpuns ochiul stîng prin coif, am smuls-o şi l-am doborît cu ea pe ţintaşul care o trimisese.”
O dată bătutul cu pumnii în piept terminat, arcaşii călări îşi slobozeau săgeţile. Apoi, şarjau samuraii înarmaţi cu săbii şi lănci. De multe ori, o bătălie se termina brusc, cu moartea unui general. Chiar şi la luptele prelungite sau asedii erau relativ puţine victime, de obicei mai puţin de 1.000. Aşa cum sublinia Sir George Sansom, marele cronicar al Japoniei medievale, “molimele şi foametea făceau mai multe victime decît armele medievale.”
Comportarea cavalerească pe cîmpul de luptă a dispărut treptat, pe măsură ce armatele de samurai au crescut şi soldaţii pedeştri au depăşit numărul războinicilor călare. Însă unele aspecte ale primelor războaie ale samurailor au dăinuit şi au devenit clasice, chiar dacă sînt sîngeroase, caracteristici ale războinicului ideal. Pentru a evita dezonoarea de a fi capturat, samuraii învinşi au început să practice seppuku – sinuciderea prin spintecarea burţii. Era o experienţă atît de dureroasă, prin deschiderea abdomenului şi moartea cu încetul, încît samuraii au modificat ritualul şi au permis unui asistent să-l decapiteze pe războinic îndată ce se înjunghia singur.
De asemenea, samuraii căutau gloria prin vînătoarea de capete. Cînd se sfîrşea o bătălie, războinicul, fidel originilor sale de mercenar, prezenta ceremonios trofeele unui general, care îl putea recompensa cu promovarea în rang, aur sau argint sau pămînt de la clanul înfrînt. Generalii expuneau în pieţele publice capetele rivalilor înfrînţi.
Zburatul capetelor încă mai entuziasmează în Ginza, un cartier şic din Tokio. Într-o după-amiază, în teatrul baroc Kabukiza, publicul priveşte cum eroul samurai Gongoro, cu faţa mînjită de vopsea roşie, scoate o sabie enormă şi, dintr-o lovitură –  foarte teatrală -, zboară capetele a şase duşmani, reinstalîndu-l astfel la putere pe conducătorul de drept.

Asemenea piese pompoase cu samurai au propulsat teatrul kabuki încă de la apariţie, în secolul al XVII-lea. Prin scenele sale melodramatice şi emoţionante, acesta constituia o formă de divertisment pentru oamenii obişnuiţi,. Astăzi, aceste drame deschid publicului o fereastră spre sufletul samurailor idealizaţi. Piesele vorbesc despre răzbunare, onoare, conflicte de loialitate şi sacrificiu, elemente-cheie ale unui cod etic cunoscut sub numele Bushido, sau calea războinicului.  
Trăind după codul etic, samuraiul kabuki este prezentat publicului modern ca un războinic acceptabil – mai degrabă un erou blazat, decît un mercenar.
Cum intri în pielea, în sufletul unui samurai? L-am întrebat pe Danjuro Ichikawa, actorul care l-a jucat pe Gongoro în Tokio. “Pun accent mai degrabă pe latura lui de cavaler, decît pe soldatul din el”, mi-a spus acasă la el Ichikawa, cu privirea şi vocea la fel de intense ca şi pe scenă. “Interpretarea mea ar trebui să scoată în evidenţă sentimentul că războinicul avea un sens diferit al vieţii şi al morţii, faţă de noi, că ar alege moartea dacă îi e pusă la îndoială onoarea. Misiunea mea este să arăt publicului că un astfel de mod de viaţă a existat cîndva.”
În viaţa reală, imaginea războinicului de onoare n-a supravieţuit probabil mult după războaiele mongole, care au fost pentru samurai un semnal de alarmă brutal despre realitatea războiului. De două ori la sfîrşitul secolului al XIII-lea, mari armate mongole, sub comanda lui Kubilai-han, nepotul cuceritorului Gingis-han, au atacat Japonia de pe mare. Samuraii au ripostat de pe plaje şi din bărci. De ambele dăţi i-au salvat furtuni feroce cu vînturi şi valuri puternice, care au nimicit flotele mongole. Samuraii au numit cel de-al doilea taifun kamikaze, sau vînt divin, un nume adoptat de piloţii japonezi sinucigaşi în timpul celui de-al doilea război mondial.
Sălbatica luptă corp la corp în care s-au trezit samuraii cu trupele lui Kubilai-han a pus capăt încrederii în arcul cu săgeţi ca mijlocul cel mai bun de a ucide şi a ridicat sabia la rang de armă preferată. În schimb, ascensiunea sabiei a coincis cu căderea shogunatului Kamakura şi ridicarea unui nou regim, sub clanul Ashikaga. Războaiele purtate pe teren muntos, domeniile noilor nobili, unde samuraii erau obligaţi să lupte pe jos, au devenit tot mai frecvente, faţă de cele în cîmp deschis, potrivit şarjelor de cavalerie. Venise vremea cînd tăiau sau erau tăiaţi.
Michihiro Tanobe, curator-şef la Muzeul Japonez al Săbiilor, din Tokio, a ezitat să mă lase să ating, nu mai vorbesc de ţinut în mînă, o sabie de samurai veche de 600 de ani, evaluată la 10 milioane de yeni (circa 85.000 de dolari). În schimb, mi-a pus în poală, cu mare grijă, strălucitoarea sabie de oţel ascuţită ca o lamă, lungă de peste 60 de centimetri. Aceasta era o katana, sabia caracteristică samuraiului pe cîmpul de luptă. Samuraiul purta, de asemenea, o sabie mai scurtă, wakizashi, mai mult o armă pentru interior. Ambele tipuri erau expuse, aranjate pe piedestaluri ca nişte coroane cu nestemate. Elementele de identificare ale unei săbii japoneze clasice sînt curbura – ca arcul de lună nouă – şi linia de demarcaţie, care adesea era ondulată, numită hamon, aflată la îmbinarea tăişului din oţel dur cu corpul sabiei din oţel mai moale. Experţii consideră katana ca fiind cea mai bună lamă de luptă făcută vreodată.
Vechiul meşteşug al fabricării săbiilor japoneze aproape că a dispărut după cel de-al doilea război mondial, cînd  aliaţii au confiscat şi distrus cam cinci milioane de săbii şi au interzis fabricarea altora noi. Soldaţii americani se temeau de sabie sau, mai corect, de mistica ei. “Din cauza atacurilor banzai” – şarje disperate – “în care soldaţii japonezi îşi ţineau sabia de parcă ar fi crezut în puterile ei magice” – explică Tanobe. Japonezii au reuşit să ascundă multe dintre lamele de cea mai bună calitate, şi în 1953 prohibiţia împotriva deţinerii unei săbii a fost ridicată. Meşteşugul a renăscut, stimulat de colecţionarii bogaţi, şi artizanii din prezent fac săbii pe care nobilii ar fi fost mîndri să le poarte în luptă.
Pe o stradă cu grădini aliniate, într-un cartier din nord-estul Tokioului, bătăile monotone de ciocan pe oţel anunţă vecinii că făurarul de săbii Yoshindo Yoshihara lucrează din greu. Un katanakaji, sau meşter de săbii lungi, la a zecea generaţie, Yoshihara munceşte într-un şopron din curte, un spaţiu întunecos, cu unelte aliniate, luminat de cărbunii încinşi din forjă. În ziua în care l-am vizitat, Yoshihara era la jumătatea procesului transformării oţelului brut într-o sabie perfectă, proces care durează între două şi trei săptămîni. Un om cu înfăţişare de profesor, cu ochelari cu rame subţiri şi bărbuţă, Yoshihara a îngenuncheat pe un preş de paie şi a început să prelucreze o bară îngustă de oţel de mărimea unui baston. Trăgînd la foale cu o mînă, cu cealaltă a înfipt bara într-o grămadă de cărbuni încinşi. De îndată ce bara s-a încins pînă a ajuns galbenă, Yoshihara a scos-o din vatră şi, într-un ritm de metronom, a început să ciocănească şi să subţieze metalul fierbinte, trasînd curbura şi lăţimea lamei. Lucra oţelul de parcă ar fi modelat lut.
Luînd o pauză, Yoshihara m-a condus în camera de finisare, unde cîţiva ucenici finisau săbii. Yoshihara mi-a înmînat una, pe care am apucat-o cu ambele mîini. Era grea cam cît o bîtă de base-ball. Cînd am început să-i laud forma şi hamon-ul ondulat, Yoshihara a ridicat mîna. “Nu uita, sabia este o armă înainte de toate. Dacă nu e ascuţită şi nu taie, nu e frumoasă.”
Colecţionarii vor plăti pînă la 35.000 de dolari pentru o sabie de samurai nouă, nu doar pentru că este un obiect de artă, crede Yoshihara, ci şi pentru că reprezintă “o fărîmă a spiritului samuraiului, care să protejeze familia şi casa.”

Dubla identitate a sabiei, ca armă şi obiect de artă, oglindeşte conştiinţa divizată a conducătorilor samurailor de demult, dintre care mulţi se considerau atît războinici, cît şi esteţi. La castelele lor, marile nume, sau daimyo, cum erau cunoscuţi latifundiarii samurai, organizau în mod regulat reuniuni, în genul saloanelor, pentru pictori, dramaturgi şi intelectuali. Asistau  – şi chiar participau – la spectacole private de dramă Noh, o stilizată şi solemnă formă de teatru pentru elite. Generalii samurai practicau caligrafia, aranjamentele florale şi cîntau la flaut. În timpul sălbaticului război Onin (1467-77), cînd o mare parte din Kyoto a ars din temelii, ofiţerii îşi petreceau timpul între bătălii compunînd poeme şi îmbrăcîndu-se în costume de mătase viu colorate.
Dintre toate preocupările culturale ale samurailor de rang înalt, nici una nu le-a plăcut atît de mult precum ceremonia ceaiului. Pînă în secolul al XIII-lea, călugării budişti Zen introduseseră ritualul ceaiului la nobilii Ashikaga, care îl practicau pe scară largă. Yoshimasa, al VIII-lea shogun Ashikaga, a promovat o ceremonie mai simplă, mai spirituală, la sfîrşitul secolului al XV-lea. În somptuoasa lui vilă din afara Kyoto-ului, Yoshimasa a adăugat o cameră mică de ceai, care putea găzdui doar o mînă de oameni, modelul ceremoniilor din zilele noastre.
Puternicii comandanţi au început să-i urmeze exemplul, adoptînd ceremonia ceaiului ca pe un semn de  rafinament. Actul de meditaţie al preparării şi servirii ceaiului într-un spaţiu mic – unde purtatul sabiei, chiar pentru un samurai, era interzis – trebuie să-i fi captivat pe războinicii căliţi în lupte. Unii samurai îşi preţuiau ustensilele de ceai ca pe săbii. Laturile dure şi sensibile ale samuraiului se regăsesc într-o descriere a generalului Kanamori Yoshishige: “A apărat castelul Kishiwada şi a luat personal 208 capete. Era, de asemenea, un remarcabil maestru de ceai.”
Într-o cameră serenă de la parterul unei clădiri de birouri din centrul Osakăi, unde lumina se furişa prin geamurile de hîrtie de orez, m-am plecat în faţa maestrului de ceai Chikuyu Fukuda şi l-am întrebat despre legătura între războinici şi ritualul ceaiului.
Maestrul Fukuda tocmai terminase un curs de iniţiere în ceremonia ceaiului ţinut cîtorva studenţi. M-am alăturat lor şi am băut ceai verde chinezesc consistent, făcut dintr-o pulbere pe care Fukuda a preparat-o cu un mănunchi de fire şi apă fierbinte. După ce am sorbit toţi din aceeaşi ceaşcă, veche de 500 de ani, am admirat cîteva minute accesoriile camerei, aranjate cu grijă – crenguţele înflorite de păr dintr-o vază, mirosul beţişoarelor de prun aprinse.
“Ceremonia ceaiului este o activitate spirituală” – mi-a spus maestrul Fukuda, stînd pe călcîie într-o postură ceremonioasă. Arăta cam de 60 de ani, avea o faţă frumoasă, slabă şi purta largii pantaloni hakama, specifici samurailor. “Samuraii veneau în camera de ceai să se relaxeze şi să se bucure de moment” – a spus el. Am mărturisit că nu-mi puteam imagina un samurai înghesuindu-şi ego-ul într-un spaţiu atît de delicat şi lăsîndu-şi garda jos. Maestrul de ceai a zîmbit şi a sugerat că şi eu, asemenea vechilor războinici, ar trebui să mă relaxez, să privesc prin cameră din nou şi să mă simt bine. Aşa am făcut. Starea de bine care m-a cuprins a fost momentul în care am fost cel mai aproape în a aprecia cum s-ar fi putut simţi un samurai în rarele răgazuri dintre războaie.

Nici un grad de rafinament cultural sau ceremonie religioasă n-ar fi putut linişti instinctele majorităţii şefilor samurailor pentru putere absolută. Ambiţiile necontrolate ale nobililor au luat-o razna în timpul shogunatului lui Ashikaga – o perioadă cu războaie  frecvente între începutul secolului al XIV-lea şi sfîrşitul secolului al XVI-lea -, similar celor mai negre zile din Europa medievală. Orice urmă de stăpînire centralizată dispăruse pe la mijlocul secolului al XV-lea, cînd cele mai puternice clanuri (cam 20 controlau o mare parte din Japonia) au luptat pentru supremaţie în timpul unei perioade de 100 de ani, numită Sengoku Jidai, Epoca Ţării în Război.
Caracterul lupelor s-a schimbat dramatic. Armate de zeci de mii de samurai au mărşăluit prin ţară pentru a asedia castele, cu rîndurile îngroşate de înrolarea ţăranilor care luptau ca soldaţi pedeştri. Mulţi dintre aceşti ashigaru, sau picioare uşoare, purtau arme de foc. Muschete, numite archebuze, au ajuns în Japonia în 1543, aduse de aventurierii portughezi, deviaţi din drumul lor spre China. Japonia a copiat repede tehnologia şi în 30 de ani armatele sale foloseau în luptă cele mai multe arme de foc din lume. Bătăliile au devenit mai lungi, mai sîngeroase şi decisive. Cu fiecare înfrîngere a unui conducător local, regiunea era inundată de războinicii lui supravieţuitori, neangajaţi, samurai fără stăpîn, numiţi ronini, bărbaţi în voia sorţii.
Acele timpuri nebune de lupte – şi sutele de filme, jocuri video, cărţi cu benzi desenate şi drame TV, care încă se produc – hrănesc imaginaţia acelor copii japonezi care cresc jucîndu-se cu săbii de plastic. Majoritatea depăşesc faza de samurai, dar există un cîmp de luptă pentru cei care n-o fac, pentru cei care tînjesc şi la maturitate după senzaţia pe care o au cînd îmbracă o armură, trag din teacă o sabie şi se joacă de-a războiul.
În fiecare primăvară, în oraşele din toată Japonia, pretinşi samurai se ciocnesc în bătălii reconstituite. Evenimentele implică sute de localnici – de la oameni de afaceri şi cultivatori de orez, la liceeni şi profesori -, care defilează pe străzi în splendide armuri închiriate. Apoi, de obicei într-un cîmp deschis sau într-un parc, războinicii de week-end joacă într-o versiune noncontact foarte atent coregrafiată a unei bătălii celebre, adesea pe un fundal sonor cu o muzică dramatică.  
Pentru anumiţi fani ai istoriei, aceste extravaganţe civice deservesc imaginea samuraiului, ei preferînd spectacolul realităţii şi, chiar mai rău, anulînd distracţia luptei. Într-o vineri de la mijlocul lui aprilie, pe malul larg al rîului Ara, în afara oraşului Yorii, am întîlnit un grup mai aparte de participanţi la bătăliile reconstituite, care erau decişi să adauge spectacolului vînătăi şi îndîrjire. Exersînd pentru lupta de a doua zi – reconstituirea asediului castelului Hachigata în 1590 – au îmbrăcat armuri strălucitoare roşii sau negre, care de la depărtare îi făceau să pară nişte cărăbuşi uriaşi, hiperactivi. Se luptau chiar şi la repetiţia pentru costume. Se înjunghiau unii pe alţii cu lănci cu vîrf bont, arme construite de organizatori pentru ca loviturile luptătorilor să nu provoace prea multe răni.
Grupul includea un muncitor în construcţii, un fizician, un absolvent de istorie, un fost cascador de film, un angajat la un depozit, un scriitor şi un salariat – un funcţionar japonez. “Iubesc armurile” – a spus funcţionarul Kimiya Kimura, gătit în carapacea lui dură, strălucitoare. “Ai vrea să te întorci în timp?” – l-am întrebat. “Hm, da şi nu – a replicat. Mi se par romantice vremurile acelea, dar mi-e şi frică de ele. Era pe viaţă şi pe moarte.”
În ziua luptei, aripa dură a samurailor a sărit peste parada cu numeroasele ei contingente de războinici noncombatanţi. Şi-au ocupat poziţiile, în două echipe adverse, pe malurile rîului unde a avut loc confruntarea originală. Abia dacă s-au uitat la spectatorii curioşi, alungîndu-i pe orăşenii şi turiştii aşezaţi pe pietre, care mîncau batoane de orez şi banane învelite în ciocolată, în timp ce tobele de război au început să bată şi tunul să bubuie. Combatanţii arătau fioroşi şi reali – cu excepţia ochelarilor de plastic, purtaţi împotriva rănirilor la ochi. Acţiunea se desfăşura conform cărţilor de istorie, cu cîteva amendamente. Un asediu de o lună se comprima în 40 de minute de luptă  şi în loc de 50.000 de soldaţi aici erau 100.
Sunetul unei goarne, făcută dintr-o cochilie spiralată, a dat semnalul de luptă. Soldaţii Toyotomi au trecut rîul în două bărci şi au atacat forţele Hojo. Pe mal, cele două părţi s-au aruncat una asupra alteia, cu ardoarea copiilor de pe terenul de joacă. Dacă vreun samurai era înjunghiat, trebuia să cadă şi să numere pînă la 10 înainte să se ridice din morţi. Şi s-au tot luptat invincibilii samurai pe rîu. După 35 de minute, Răii, Hojo, cîştigau. Coordonatorul bătăliei a cerut time-out pentru a le reaminti luptătorilor de veridicitatea istorică. La sfîrşit, tocmai cînd începuse să plouă torenţial, forţele Toyotomi i-au învins pe Hojo. Spectatorii au fugit să se adăpostească, pierzînd şansa de a-i vedea pe protagonişti bătînd palma.
Vechea bătălie din 1590 a fost una dintre ultimele campanii militare mari purtate de samurai. De-a lungul următorilor 13 ani, Tokugawa Ieyasu, cel mai puternic shogun din toate timpurile, a cucerit puterea şi i-a forţat pe toţi nobilii să facă pace. Înainte de Ieyasu, alţi doi mari generali samurai ai vremii – Oda Nobunaga şi Toyotomi Hideyoshi – au încercat să unifice Japonia.  Asasinarea, de către un general răzbunător, l-a oprit pe Nobunaga şi două invazii eşuate ale Peninsulei Coreea l-au slăbit pe Hideyoshi.
Moartea din cauze naturale a lui Hideyoshi, în 1598, a provocat cea mai faimoasă dintre bătăliile samurailor. A opus Armata de Vest, recrutată de nobili loiali moştenitorului lui Hideyoshi, Armatei de Est, condusă de Tokugawa Ieyasu, un general de 58 de ani care luptase atît sub Nobunaga, cît şi sub Hideyoshi. Cele două uriaşe armate de samurai, fiecare numărînd cam 80.000 de oameni, s-au întîlnit la 21 octombrie 1600, lîngă satul Sekigahara, în centrul Japoniei.
Aşa cum ştie fiecare şcolar japonez, Ieyasu şi Armata de Est au repurtat o victorie zdrobitoare. Au folosit vechea tactică a trădării. Un general din Armata de Vest a schimbat în secret taberele, atacîndu-şi din spate foştii aliaţi, dînd o lovitură fatală apărării lor. În prezent, în locul unde generalii victorioşi  s-au prezentat în faţa lui Ieyasu cu mii de capete de duşmani se află un monument. Trei ani mai tîrziu, Ieyasu şi-a luat titlul de shogun, primul din cei 15 din dinastia Tokugawa, şi pînă la moartea lui, în 1616, îşi eliminase toţi rivalii rămaşi, punînd capăt războiului civil. Un samurai fără război este ca o pasăre fără văzduh. Trecute erau aventura zilelor glorioase de pe cîmpul de luptă şi recompensele mercenarilor; violentele talente nu mai erau necesare. Ieyasu şi urmaşii lui au instalat un guvern central autocratic foarte puternic, pe care nici un nobil n-ar fi îndrăznit să-l conteste. În timpul celor 250 de ani extraordinari de domnie care au urmat, mulţi samurai au devenit aristocraţi inactivi, finanţaţi de stat, avînd putere fără glorie. Regimul Tokugawa a întărit această îndelungată pace prin inginerie socială. Guvernul, stabilit acum în Edo, a descurajat ambiţiile, împărţind populaţia în patru clase ereditare – samurai, ţărani, meşteşugari şi negustori – şi i-a încremenit aşa. Legile dictau comportamentul fiecărei clase, reglementînd unde puteau trăi, ce aveau voie să îmbrace, cum puteau să cîştige bani şi ce arme puteau să aibă, dacă puteau avea. Numărînd în jur de două milioane, cam 6% din populaţie, clasa samurailor ocupa cel mai înalt rang.
Pentru că apărau guvernul shogunului, în rarele momente de restrişte, samuraiul primea o pensie anuală în orez, măsurată în unităţi numite koku şi plătită din taxele oneroase, de pînă la 60% din recolta unui ţăran. În trecut, mulţi samurai lucraseră pămîntul, îmbrăcînd armura şi luînd sabia numai cînd erau nevoiţi. Acum, majoritatea trăiau în castele din oraşe, fără să se aştepte nimic altceva de la ei, decît să-şi păstreze săbiile ascuţite şi să ducă vieţi ireproşabile – să stea departe de distracţiile, considerate decadente, ale claselor de jos, ca piesele kabuki, dansurile gheişelor şi orice altceva patronat de negustori.
Dar în timp ce lamele samuraiului vor fi rămas ascuţite, abilităţile lor de luptă au început să se atrofieze. Alarmaţi la gîndul unui samurai moleşit, anumiţi profesori au creat coduri de comportament care să-i inspire pe purtătorii inactivi de sabie să-şi menţină forţa fizică şi mentală. Aceste prime manuale pentru samurai dădeau instrucţiuni în legătură cu mînuirea sabiei, cu îmbrăcămintea, cum să vorbească cu superiorii şi inferiorii şi cum să se menţină în formă.
Bushido, codul războinicului, a dus la răspîndirea predării artelor marţiale în Japonia epocii Edo, o tradiţie care a penetrat societatea japoneză pînă în zilele noastre. Milioane de elevi japonezi încă mai practică tehnicile războinice clasice ale luptei cu sabia (kendo), tragerea cu arcul (kyudo) şi lupta corp la corp, fără arme (jiu-jitsu), ca parte a educaţiei lor fizice. Şi adulţii urmează calea războinicului. La Nippon Budokan, un centru de arte marţiale lîngă Palatul Imperial din Tokio, i-am privit pe discipolii de kendo atacîndu-se cu ferocitate cu săbii de bambus. “Men!”, strigă atacatorul cînd o lovitură îi ameninţă faţa adversarului. “Tsuki!”, înseamnă o lovitură reuşită la gît.
Respirînd greu după ce a exersat cu o sabie adevărată, Terukuni Uki, sensei, sau maestrul, s-a aşezat pentru a-şi scoate masca şi armura. Cînd l-am întrebat despre semnificaţia modernă a kendo, Uki a răspuns ca un partizan Bushido de acum trei secole, plîngîndu-se cum îşi pierde tineretul japonez tăria şi tradiţiile. “Aici îi învăţăm spiritul victoriei, dar nu e atît de importantă depăşirea adversarului, cît a propriului sine – a spus Uki. În zilele noastre, se pare că fiecare caută pe cineva pe care să dea vina, în loc să se concentreze pe sine.  Ni se spune că dacă nu absolvi cea mai bună universitate şi nu faci în vreun fel parte din elită, eşti un ratat. Mesajul nostru e că dacă te străduieşti din greu, la kendo sau orice altceva, te vei bucura de viaţă.”
Cîţiva discipoli stăteau în apropiere, ascultînd cuvintele sensei-ului. Unul a vorbit: “Cu kendo nu eşti niciodată înspăimîntat, nu intri niciodată în panică.” Vorbea de parcă ar fi mers pe străzile aglomerate din Tokio cu o sabie invizibilă atîrnînd la brîu.
Un adversar cu care samuraii din perioada Edo nu erau pregătiţi să lupte era sărăcia. Scumpirea constantă a vieţii a dus la devalorizarea plăţii lor în orez, pe care cei mai mulţi dintre samurai îl converteau în bani gheaţă şi, încet, încet, clasa dispreţuită a negustorilor a început să-i eclipseze pe samurai în bogăţie şi putere. “La sfîrşitul perioadei lor, majoritatea familiilor daimyo erau falimentare sau aproape de faliment” – mi-a spus Tsunenari Tokugawa. Cel de-al XVIII-lea cap al familiei Tokugawa, directorul pensionat al unei companii de navigaţie, a zîmbit cu regret în timp ce discuta cu mine în biroul său din Tokio circumstanţele dificile prin care au trecut samuraii. “Un mare daimyo, cu 1,2 milioane de koku de orez, era pe vremuri unul dintre cei mai bogaţi oameni din Japonia – a spus Tokugawa. Dar dintr-o dată, prin secolul al XIX-lea, veniturile lui din vînzarea acestui orez nu se mai puteau compara cu cîştigul unui singur magazin de chimonouri din Tokio.”
Mulţi dintre samuraii scăpătaţi şi-au luat slujbe ca funcţionari, profesori de arte marţiale, poliţişti şi contabili. Pentru a cîştiga banii în plus de care aveau nevoie, au început să facă lucruri ca umbrele, cuşti de păsări sau mobilă. Imaginea şocantă a unui samurai luptîndu-se să-şi ducă zilele a apărut într-un film japonez premiat, Apusul samuraiului. Regizorul lui, Yoji Yamada, a spus că se săturase de exagerările studiourilor de film făcute pe seama eroului samurai. “Am vrut să arăt că, la final, samuraii au suferit foarte mult – mi-a spus Yamada în biroul său din Ginza. Unii nu aveau nici ce mînca. Personajul meu principal a trebuit să-şi vîndă sabia pentru a plăti înmormîntarea soţiei.”
Regimul Tokugawa s-a prăbuşit dintr-o dată, un colaps la fel de brusc şi surprinzător – şi tot fără vărsare de sînge -, precum căderea Uniunii Sovietice în vremurile noastre. Cauza a fost sosirea, în 1853 şi din nou cîteva luni mai tîrziu, a corăbiilor negre, o mică flotă de nave de război condusă de comandorul Matthew Perry. Apariţia vaselor străine a spart crusta izolării, care închisese Japonia încă din 1630. Confruntat cu forţa militară a acestor nave, shogunul a dizolvat politica de izolare a Japoniei şi a început să facă înţelegeri comerciale cu alte ţări. Acest act de slăbiciune a generat revolte, prin cîteva puternice clanuri de samurai xenofobi şi anti-Tokugawa.
Acţionînd în numele împăratului, inactiv de multă vreme, războinicii rebeli, susţinuţi de negustorii influenţi şi ţăranii nemulţumiţi de guvernarea încremenită, au înfruntat forţele shogunului la sfîrşitul anilor 1860, măturînd de la putere regimul Tokugawa. Faptul că armatele shogunului n-au făcut mare ispravă mi-a devenit clar cînd Yoshihiko Sasama, autorul şi ilustratorul unui volum comprehensiv despre armurile samurailor, mi-a desfăşurat un sul care reprezenta una dintre luptele finale. Trupele echipate şi bine antrenate loiale împăratului, înarmate cu puşti din Anglia şi Franţa, sînt arătate în Kyoto respingînd un atac aproape comic al samurailor lui Tokugawa, mulţi dintre ei fluturînd săbii şi muschete. “Îţi vine să crezi? – a exclamat Sasama. Jumătate din armata lui Tokugawa purta încă armură în stil vechi!”
Noua guvernare Meiji, numită după tînărul împărat şi formată din mulţi samurai educaţi, a condus Japonia în epoca modernă. Surprinzător de progresişti, conducătorii Meiji au abolit curînd sistemul de clase, au dizolvat domeniile feudale, au confiscat castele, au pus capăt rentelor şi le-au interzis samurailor să poarte săbii. Mulţi dintre samuraii care l-au ajutat pe împărat să ajungă la putere, crezînd că el va reinstala o stăpînire conservatoare bazată pe războinici, s-au simţit trădaţi. Într-o serie de revolte, în anii 1870, forţele bine înarmate ale guvernului Meiji i-au copleşit pe samuraii nemulţumiţi, dintre care mulţi au preferat să-şi facă seppuku decît să se predea. Samuraii şi-au dus ultima bătălie.

În zilele noastre, spiritul samuraiului încă mai face şarje impetuoase prin psihicul japonezilor. Vitejia legendară a războinicilor medievali susţine persoanele publice care tînjesc după o Japonie puternică din punct de vedere militar. Recent, un general şi-a prefaţat remarcile despre cum să se răspundă unei ameninţări a Coreei de Nord spunînd: “Sîntem urmaşii samurailor.” Şi deşi constituţia japoneză interzice folosirea forţei militare în disputele internaţionale, iar opinia publică susţine puternic o politică externă pacifistă, politicienii conservatori fac tot mai mult apel la spiritul samuraiului în timp ce se ceartă pentru amendamente care ar permite Japoniei să se implice în războaie străine.
Nostalgia faţă de samuraii idealizaţi e nemuritoare, înflorind în locuri ca Templul Sengakuji, din Tokio. Turiştii vin zilnic să aprindă tămîie la mormintele celor 47 de ronini faimoşi – care în 1703 au nesocotit puterea shogunului, decapitîndu-l pe responsabilul oficial vinovat de moartea stăpînului lor. Apoi roninii şi-au făcut seppuku, devenind cei mai iubiţi rebeli ai Japoniei.
Şi ce funcţionar prins într-o slujbă de rutină nu visează să fie numit samurai – jargonul de birou pentru puţinii care au curajul să se ridice şi să spună ce gîndesc, cu riscul de a fi concediaţi?
Dar pentru cei mai mulţi japonezi, samuraiul se odihneşte în pace, un personaj violent îmbălsămat în istorie, eroul tragic care acum apare de cele mai multe ori ca vedetă în scenarii extrem de incitante de piese kabuki şi filme de acţiune.
Vremea samuraiului a venit şi a trecut, ca vremea unei flori de cireş. Şi nu există un epitaf mai bun ca primele rînduri din Heike monogatari, o poveste de război din secolul al XIII-lea: “Cei mîndri nu dăinuie veşnic, dar sînt ca visul unei nopţi de primăvară. Chiar şi cei mai puternici vor pieri, ca praful în vînt.”
Când războinicii conduceau Japonia
După un început modest, ca membri ai miliţiilor şi gărzi la curtea imperială, samuraii au preluat puterea în 1185, instalîndu-se ca o clasă conducătoare privilegiată, bazîndu-şi autoritatea doar pe forţă. Numărînd circa 6% din populaţie, samuraii (cuvîntul înseamnă “cel care serveşte”) au prosperat într-o societate feudală în care au jurat credinţă unui comandant care avea nevoie de soldaţi ca să-şi apere şi să-şi extindă domeniul. Rolul împăratului devenind formal, shogunul deţinea puterea ca dictator militar, deşi frecventele războaie între clanuri i-o subminau.
O dată cu natura războaielor, s-au schimbat şi samuraii. Au început ca nişte cavaleri războinici călare, înfruntîndu-şi oponenţii în bătălii rituale, cu arcul şi săgeţile. Dar, pe măsură ce creşteau rivalităţile dintre clanuri şi armatele deveneau mai mari şi luptele mai sălbatice, majoritatea samurailor luptau pedestru, antrenaţi pentru confruntări corp la corp.
În ultima etapă, cea a păcii de 250 de ani a shogunilor Tokugawa, mulţi samurai au devenit nişte aristocraţi leneşi, instalaţi în vîrful unui rigid sistem al celor patru clase sociale (stînga jos). Şi-au pierdut îndemînarea militară, negustorii i-au întrecut în bogăţie, iar după 1860 forţele loiale împăratului, inclusiv samurai nemulţumiţi, au răsturnat de la putere clasa cîndva de nestăpînit a războinicilor.

Cele trei perioade principale ale epocii samurailor reflectă ascensiunea şi căderea unor shogunate. Fiecare şi-a stabilit propria capitală: mai întîi la Kamakura, apoi în cartierul Muromachi din Kyoto şi în final la Edo (Tokio).

Ascensiunea samurailor ca luptători de elită sub dominaţia curţii imperiale

  • 1180-85 Războiul Gempei
  • 1192 Minamoto Yoritomo devine shogun

KAMAKURA

  • 1274, 1281 Invazii mongole
  • 1333 Căderea shogunatului Kamakura
  • 1338 Ashikaga Takauji devine shogun
  • 1467-77 Războiul Onin

Comandanţii militari se luptă pentru supremaţie în timpul Sengoku Jidai – Epoca Ţării în Război
MUROMACHI/ASHIKAGA

  • 1543 Arme de foc introduse de portughezi
  • Bătălia de la Sekigahara
  • 1603 Tokugawa Ieyasu devine shogun

EDO/TOKUGAWA

  • Perioadă de pace, ierarhii sociale rigide şi dezvoltare urbană
  • 1853 Sosesc corăbiile negre ale lui Matthew Perry
  • 1868 Reinstaurarea autorităţii imperiale
  • 1876 Sfîrşitul clasei samurailor

 

Text: Tom O’Neill

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din decembrie 2003)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*