Dinastia Han

Dar al împăratului Wu pentru sora sa, un cal de bronz poleit reflectă prosperitatea unei dinastii puternice. Preţuiţi practic şi spiritual, caii au purtat imperiul Han către Asia Centrală şi au inspirat credinţa că îl pot purta şi pe împărat pînă la ceruri. Foto: Muzeul Maoling, provincia Shaanxi

Dinastia s-a ridicat acum 2.200 de ani şi a  dăinuit mai bine de patru veacuri. Etnicii chinezi îşi mai spun încă şi astăzi Han  –  ecou al unei epoci de aur în artă, politică şi tehnologie, în care China rivaliza ca putere şi prestigiu cu Imperiul roman.

Sub coroana răsfirată a unui arbore paulownia stă fierarul satului şi bate un fier înroşit. Şi tot lovind cu ciocanul, bucata informă de metal începu să arate a sapă. Nu caricatura de sapă de plivit grădina de flori, ci o unealtă zdravănă: lată, grea, cu lama groasă, o săpăligă care să ţină o veşnicie. “N-au moarte – spune un sătean despre sapele meşterite de Liu Shiwa. Eu am una pe care o folosesc de 12 ani.”
În satul Shijiawan, lîngă vechiul oraş Luoyang, din estul Chinei centrale, e un cetăţean preţuit. Loturile fermelor din jur, cu culturi bogate de ceapă şi varză, datorează brazdele şi solul afînat sapelor şi greblelor bătute pe nicovala din faţa casei lui Liu Shiwa. Într-un colţ al curţii sale, doi porci grohăie în coteţul lor. Un cîine şi nişte pui hălăduie prin curte.
Este o scenă desprinsă din vremea dinastiei Han. Istoricii spun că epoca Han s-a încheiat cu 18 secole în urmă. Eroare. Cocina, găinile, cîinele sînt exact ca micile bibelouri din ceramică, acareturile unei gospodării în miniatură, pe care oamenii de pe vremea aceea le aşezau în morminte, simbolice mijloace de subzistenţă în viaţa de apoi. Forja şi sapa încheagă tabloul antic, căci prelucrarea meşteşugită a fierului era pecetea Han.
O altă marcă a epocii Han: longevitatea. Numărîndu-se printre cele mai durabile şi mai importante dinastii chineze, a supravieţuit, cu mici întreruperi, mai mult de patru secole. De la fondarea sa, în anul 206 î.Hr., statul Han a fost la fel de puternic şi de prestigios în estul Asiei precum Imperiul Roman, relativ contemporan cu el, în vest. Ca şi Roma, s-a extins peste teritoriile “barbare” de la graniţe, în special spre nord-vest, unde armatele sale au pregătit terenul pentru comerţ, de-a lungul Drumului Mătăsii. Şi, ca şi Roma, dinastia chineză a avut şi ea partea ei de conducători slabi, a decăzut din cauza numeroaselor tulburări dinaintea prăbuşirii, din anul 220 d.Hr.
Totuşi, ea a lăsat moştenire un model ideal de guvernare – o Chină unită şi o guvernare ce se putea perpetua singură -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor următoare, la fel ca şi al dinastiei (oficial comunistă, cu manifestări capitaliste în toate domeniile) aflate acum la putere în China. Tot moştenire a epocii Han sînt şi acele mecanisme etice şi spirituale ce călăuzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficială la curtea Han (ceea ce nu înseamnă că membrii dinastiei erau totdeauna morali). Chiar şi numele de Han, pe care primul împărat l-a luat după un rîu, dăinuie. Este numele pe care şi-l dau cei de neam chinezesc: Han ren, poporul Han.
În multe domenii, lucrătorii Han erau mult mai avansaţi decît omologii lor romani. Foloseau roaba şi scripeţii pentru deplasarea bunurilor, şteampul de apă pentru măcinatul grăunţelor şi al minereurilor şi foalele pentru a înteţi focul în furnale.
Tot chinezii Han au fost cei care au fabricat prima dată un produs ce a revoluţionat cunoaşterea, numit de ei zhi. Noi îi spunem hîrtie.

Un eunuc, Cai Lun, i-a vorbit împăratului He despre zhi pe la anul 105 d.Hr. Doar cîteva fragmente de hîrtie scrisă au fost găsite în mormintele Han. Din cîte ştim, oamenii epocii Han foloseau hîrtia mai ales pentru împachetat peştele. Şi totuşi scriau ca nebunii: poezie, probleme matematice complexe, istorie, un dicţionar-mamut, rapoarte guvernamentale, precum şi primul recensămînt de proporţii din istoria omenirii, care s-a păstrat pînă astăzi (57.671.400 de oameni, în anul 2 d.Hr.). Scriau cu pensule şi cerneală din negru de fum pe tăbliţe de lemn sau fîşii de bambus, precum şi pe mătase. S-au păstrat zeci de mii de astfel de documente, care le-au dezvăluit cercetătorilor stilul de viaţă de acum două milenii.
De exemplu, ştim dintr-un set de documente juridice, descoperite în provincia Hubei, că respectul tradiţional al chinezilor pentru cei vîrstnici era impus cu asprime. “Legea cerea ca o nevastă care bătea un bunic sau o bunică să fie “aruncată în piaţă”, ceea ce însemna că era tăiată în bucăţi” – spune Robin D. S. Yates, cercetător la Universitatea McGill din Montreal, care a studiat scrierile de pe fîşiile de bambus din Hubei.
“În sfîrşit, toată lumea e a mea” – se spune că ar fi afirmat primul împărat Han, Liu Bang, după ce a revendicat tronul imperial în anul 202 î.Hr., primul dintre cei 27 de Liu ce aveau să ajungă la putere. Departe de a cuprinde întreaga lume, stăpînirea lui se întindea pe circa jumătate din China de astăzi. Un om aspru şi comun, ca şi numele lui – China e plină de bărbaţi pe nume Liu -, el îi dispreţuia pe confucianiştii învăţaţi, pe care îi recunoştea imediat după pălăriile lor ţuguiate. Potrivit unui incident povestit de un renumit istoric Han, Sima Qian, cînd Liu Bang s-a întîlnit o dată cu un astfel de erudit, “imediat i-a smuls oaspetelui pălăria din cap şi a făcut pipi într-însa”.
Liu Bang fusese un demnitar mărunt în dinastia precedentă, Qin (sau Chin, de la care se trage şi numele “China”). Dinastia Qin a fost prima care a unit într-un singur stat regatele, veşnic în conflict, ale Chinei. A fost însă şi extrem de crudă, prăbuşindu-se în scurt timp. Cu perspectiva unui tron vacant, Liu Bang a strîns armată. Cel mai puternic adversar al lui, un general pe nume Xiang Yu, l-a capturat pe tatăl lui Liu şi i-a trimis acestuia un ultimatum: “Predă-te sau îl fierb de viu pe venerabilul tău părinte!”
Liu Bang i-a răspuns doar atît: “Trimite-mi şi mie un bol din supă.”
Bravada i-a reuşit. Tăticul a scăpat negătit, iar Liu Bang l-a înfrînt pînă la urmă pe Xiang Yu, care, ca să scape de umilinţă, s-a sinucis împreună cu singura concubină care îi mai rămăsese.
Învingătorul şi-a stabilit capitala în cetatea Changan (“Pacea Eternă”), ale cărei ruine zac astăzi în suburbiile oraşului agitat şi plin de turişti care a succedat-o, Xian (“Pacea Apusului”). Printre acele ruine am stat, într-o după-amiază de iunie, pe o movilă înaltă de vreo 15 metri – locul unde era cîndva palatul lui Liu Bang. Liu Bang, cunoscut şi sub numele de Gaozu, “Înaltul Strămoş”, (împăraţilor li se confereau adeseori, postum, nume simbolice) şi-a denumit palatul Bucuria ce Dăinuie. Bucurie? Mi s-a părut că aud ţipete din ruine. După moartea lui, în anul 195 î.Hr., împărăteasa Lu Zhi a încercat să “deturneze” imperiul pentru familia ei. A pus să fie omorîţi cîţiva dintre fiii lui Liu Bang făcuţi cu concubinele şi, pentru siguranţă, a mutilat-o pe amanta lui favorită şi a aruncat-o într-o latrină. A confiscat domeniile – prăzi ale clasei conducătoare – de la rudele şi generalii loiali defunctului împărat şi le-a dat neamurilor ei. Au trecut cincisprezece ani pînă cînd clanul Liu a reuşit să redobîndească tronul, înscăunînd pe unul dintre fiii rămaşi în viaţă ai lui Liu, împăratul Wen. Clanul Liu a nimicit apoi toate rudele împărătesei care i-au căzut în mînă.
Oh, femeile dinastiei Han! Şi nu a fost ultima dată cînd o împărăteasă sau concubină s-a implicat în jocul periculos al politicii.
Împăratul Wen, scriu istoricii, a cîştigat simpatia populaţiei prin abolirea cruntelor pedepse pe care dinastia Han le preluase de la dinastia predecesoare, Qin, cum ar fi tăierea piciorului stîng al bărbatului care silea o femeie să-i fie soţie. Dar studiind atent legislaţia Han, Yates se îndoieşte că împăratul Wen ar fi fost atît de mărinimos. “Ceea ce văd e că a eliminat cîteva pedepse minore – a afirmat el -, dar nu mutilările cumplite precum tăierea nasului.”
Unii din învăţaţii de la curtea Han au încercat să explice toate evenimentele prin inevitabila succesiune ciclică: yin, întunecat şi rece, şi yang, luminos şi cald. Cu siguranţă că ei au avut parte de amîndouă prin împăraţii lor. Cînd istoricul Sima Qian l-a ofensat pe împăratul numărul 5, Wu Di, îndrăznind să ia apărarea unui general în dizgraţie, acesta a ordonat să fie castrat. (Sima Qian a continuat să-şi scrie istoria, poate cel mai important text al întregii perioade Han.)

 

Wu Di (“Împăratul Războinic”) era un puştan de 15 ani în anul 141 î.Hr., cînd şi-a început domnia, care avea să dureze 54 de ani, una dintre cele mai lungi din istoria Chinei. Începuturile domniei au stat sub semnul lui yang; imperiul era stabil, grînarele şi vistieria erau arhipline şi, după cum scria Sima Qian, “fiecare familie avea destul ca să se descurce”. În partea de sud a cetăţii Changan, Wu Di a ridicat o academie dedicată studiului lucrărilor lui Kongfuzi, Maestrul Kong, cum îi spun chinezii lui Confucius. Învăţatul murise de mult, dar discipolii lui – acei erudiţi atît de dispreţuiţi de Liu Bang – îi păstraseră opera. Academia pregătea administratori pentru guvernul lui Wu Di, contribuind la transformarea confucianismului în ideologia dominantă a curţii.
Confucianiştii credeau că un împărat guvernează pe baza unui mandat divin şi că virtuţile lui trebuie să inspire comportamentul supuşilor. Ei preţuiau onoarea, învăţătura şi ordinea, căutînd să susţină autoritatea. În cursul domniei dinastiei Han, mii de absolvenţi ai academiei au răspîndit etica lui Confucius în tot cuprinsul imperiului, de unde filozofia lui s-a extins în cea mai mare parte a Asiei de Răsărit.  
Wu Di îşi venera strămoşii, se închina cerului şi uneori îi cerceta pe daoiştii ghicitori ai viitorului. În vremea lui Wu Di, daoismul era o filozofie ce se transforma încet în religie. Principala sa învăţătură era să accepţi lucrurile aşa cum sînt, să te fereşti de omeneştile rîvne pentru putere şi avere şi să te împaci cu tot ceea ce se întîmplă. Unii daoişti susţineau însă că pot citi viitorul.
Iar unii dintre ei pretind şi azi că au acest talent. Aşa că, decis să-mi aflu norocul, am pornit către complexul de temple daoiste din Lou Guan Tai (“Vedere de la Înălţime”), aflat pe un munte la cîteva ore est de Xian. “Am jucat un rol important în fiecare dinastie pentru că am făcut pronosticuri după stele” – mi-a explicat un preot pe care l-am întîlnit la templu. “Iată cum procedăm acum” – a adăugat el, arătîndu-mi o cutie cu o sută de beţe de bambus lăcuite. “Trage unul” – m-a invitat el. Am tras.
“Numărul 64” – a citit el pe beţişor. A dispărut o clipă, apoi s-a întors cu o hîrtiuţă galbenă, purtînd şi ea numărul 64 şi a declamat: “Tot ceea ce faci este în armonie cu cerul. Toţi oamenii pe care îi vei întîlni în China sînt buni”.
Împăratul Wu a lansat armate în toate direcţiile, extinzînd imperiul pînă aproape de hotarele de azi ale Chinei, cum ar fi în provincia Yunnan, din sud-vest, ocupînd chiar ceea ce acum este nordul Vietnamului şi Coreea. Dar cele mai feroce campanii le-a purtat în nord-vest, unde graniţele imperiului Han au fost în repetate rînduri atacate de Xiongnu, un popor nomad.
Reţeaua de fortificaţii ce avea să fie cunoscută mai tîrziu drept Marele Zid era ca o sită. Împăraţii îi mituiseră pe conducătorii Xiongnu, dăruindu-le de neveste chiar prinţese Han, dar năvălirile continuau. În cele din urmă, în anul 133 î.Hr., Wu Di a declarat război triburilor Xiongnu. Într-o singură campanie, “Han a pierdut peste o sută de mii de oameni şi cai” – scria Sima Qian. Treptat însă, stăpînirea Han s-a extins spre apus, peste ceea ce astăzi este Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, pînă la Munţii Pamir, la 3.200 km vest de Changan. Unele expediţii au trecut chiar dincolo de lanţul muntos, în Uzbekistan.
O reţea de drumuri brăzda deja vastul deşert Taklimakan din Xinjiang. Ani de zile, pe aici au trecut bunuri precum mătasea, fierul, uneltele, obiectele din lac. Părăseau China şi străbăteau deşertul pentru a fi schimbate pe jad, blănuri şi cai. Pe măsură ce armatele Han au pătruns tot mai adînc în deşert, drumurile au devenit mai sigure şi traficul de mărfuri pe Drumul Mătăsii a înflorit – adevăratul început al legăturii terestre între Est şi Vest.

În Taklimakan există viaţă doar acolo unde bulbuceşte cîte un izvor sau unde ajung torentele din munţii îndepărtaţi. Aceste oaze au fost transformate cîndva în avanposturi ale imperiului şi am dorit să le văd. Aşa că am închiriat un vehicul de teren cu un şofer, Wang Xinhu, şi am rugat-o să vină cu mine şi pe Yang Yi Yong, arheolog care a lucrat ani întregi în deşert. Urmînd rutele din extremitatea nordică a deşertului, am urcat lanţuri de munţi arizi şi am dat peste cîmpii care se întindeau la infinit sub soarele orbitor.
Mi-am imaginat şirurile de cămile încărcate care mergeau pe acel drum. “În ambele direcţii” – a precizat Yang, reamintindu-mi că, în schimbul mătăsii, China primea alune, susan şi struguri din Persia, mirodenii şi parfumuri din India, chiar şi sticlă de la Mediterană. Pe la începutul erei creştine, romanii au ajuns să cheltuie atît de mult pe mătase, încît împăratul Tiberiu le-a interzis s-o mai poarte.
Către oaze, a continuat Yang, împăraţii Han nu trimiteau doar soldaţi, ci şi mii de ţărani – pionieri care să întărească prezenţa imperiului. Aceşti colonişti întîlneau, pe lîngă triburile Xiongnu, şi locuitori ai deşertului cu trăsături caucaziene, după cum demonstrează cadavrele deshidratate deshumate aici. Un cercetător mi-a declarat: “Cred că pînă la venirea imperiului Han, majoritatea oamenilor deşertului erau albi”. Unii experţi cred că probabil migraseră din Iran sau chiar de la Marea Mediterană. Sau, speculează alţii, din sudul Rusiei sau din Siberia.
Una dintre oazele ocupate de Han se afla în Depresiunea Turpan, la 150 de metri sub nivelul mării. Aici, la un modest popas în aer liber pentru camionagii, Wang a răcit bine radiatorul sub un jet de apă; erau 43 de grade Celsius şi ne aştepta un urcuş greu.
Drumul urca în spirală peste stînci golaşe. În sfîrşit, am trecut de 1.200 de metri şi am văzut dintr-o dată iarbă verde şi sălcii. Yang mi-a spus că eram în oaza Yanqi, centrul unui mic regat din epoca Han şi, datorită apei abundente, o destinaţie importantă a caravanelor.
Am escaladat încă un lanţ de munţi golaşi şi am coborît spre Korla. Şi caravanele din perioada Han ştiau această oază; mai degrabă, ştiau acea Korla care e azi doar o ruină cu ceva cioburi de vase la vedere. Korla de azi este o anomalie a Taklimakan-ului, un mini-Houston cu zgîrie-nori, vestit pentru cîmpurile petrolifere de dincolo de dune – principală sursă de petrol din China. Panouri uriaşe le îndeamnă directorii să poarte costume cu vestă, de la Tiger sau Achievement. (Nici un costum cu vestă Tiger sau Achievement pe stradă, în căldura de mai.)
A doua zi de dimineaţă am pornit din Korla spre vest, pe o autostradă pustie, care înainta printre ciulini şi tufişuri pitice de tamariscă. Din cînd în cînd, dădeam peste ruinele fortificaţiilor din pămînt bătut din epoca Han şi, o dată, chiar peste un turn de veghe intact, înalt de 14 metri. Serviciul de pază prin aceste locuri trebuie să fi fost ca un exil în cel mai uitat colţ al lumii.
Orăşelul Kuqa era o binevenită pată verde la orizont. Cartier general în perioada Han, el păstrează încă o parte din vechiul zid. Kuqa modernă, aflată chiar lîngă ruine, este pusă în mişcare de mulţi cai putere şi măgari putere, deşi cetăţenii mai avuţi circulă pe motorete. Aproape toţi sînt uiguri, o populaţie turcică. Cu peste şapte milioane de locuitori, uigurii reprezintă cea mai numeroasă etnie din Xinjiang. Cu toate că sînt musulmani, cu legături culturale puternice cu Asia Centrală, ei sînt originari din stepa mongolă, de unde au migrat în secolul al IX-lea d.Hr.
Bazarul de vineri din Kuqa atrage mulţimi care cumpără din mormane de mărfuri precum găleţi, frînghii sau piese de bicicletă. Într-un pavilion plin de fum, vînzătorii de chebap se băteau pe muşterii. “Veniţi încoace! – strigau ei. Uite aici o masă liberă!” După vînzătorii de chebap veneau vînzătorii de orez, apoi pantofarii, care lipeau tălpile din cîteva mişcări ale uneltelor manuale.
Este, de fapt, un bazar central-asiatic clasic şi în opinia mea este o bogăţie naţională. Nu sînt sigur că şi China e de aceeaşi părere. Actualul regim a obligat sute de mii de chinezi Han să se mute în Xinjiang pentru a mai dilua dominaţia uigurilor, oarecum nărăvaşi. Împăratul Wu avusese şi el în minte un plan similar atunci cînd mutase ţărani Han în oaze.

Domnia-maraton a lui Wu Di s-a încheiat la moartea sa, în anul 87 î.Hr. Campaniile lui militare duseseră dinastia pe culmile gloriei şi dominaţiei. Dar ciclul yang aluneca încet spre yin. Cheltuielile de război secaseră vistieria. Profitorii “erau ocupaţi să adune bogăţii şi să-i aducă pe săraci în slujba lor” – scria Sima Qian în cronica lui. Alţi ţărani au fost înghesuiţi pe loturi mai mici, în timp ce proprietăţile latifundiarilor creşteau tot mai mari. Prăpastia tot mai mare dintre bogaţi şi săraci avea să devină cea mai explozivă problemă a dinastiei.
La curte, familiile cu influenţă îşi disputau tronul şi-şi însuşeau bogăţiile lui. Cînd prima împărăteasă a lui Wu Di a fost repudiată – nu reuşise să îi nască un fiu – o fiică de-a ei a intervenit, încercînd să salveze situaţia prin vrăjitorie, o crimă serioasă. Uneltirile ei au dus la masacrarea a sute de persoane implicate.
Nu trebuie trecută cu vederea nici acea femeie de rînd, numită Rîndunica Zburătoare, care chiar a reuşit să zboare sus de tot, ajungînd împărăteasă în anul 16 î.Hr. Favorită a împăratului Cheng, ea a reuşit să scape de împărăteasa lui, acuzînd-o de aceeaşi crimă: vrăjitoria. Geloziile şi intrigile au dus la ani de ostilităţi, execuţii şi chiar bătălii în toată regula, slăbind puterea clanului Liu.
Şi, în cele din urmă, la o lovitură de stat. În anul 9 d.Hr., Wang Mang, membru al unei familii puternice, a fost îndemnat să înlăture regimul şovăitor al clanului Liu şi să uzurpe tronul. După 215 ani, el a proclamat sfîrşitul epocii Han şi începutul unei noi dinastii, numite chiar aşa: Xin, “cea Nouă”.
Cercetătorii se întreabă dacă Wang Mang reprezenta yin-ul sau yang-ul. Pentru a redresa sistemul distrus al proprietăţii asupra pămîntului, el a decis să desfiinţeze întinsele domenii ale familiei Liu şi să împartă averile lor ţăranilor. Dar după 14 ani încă nu reuşise, iar ţăranii, împreună cu Fluviul Galben, i-au venit de hac.
Apa-mamă a Chinei, cum mai este numit, Fluviul Galben a reprezentat linia vieţii multor dinastii, oferindu-le o cale lungă de 5.000 de kilometri, pentru comerţ, transport şi irigaţii. Dar matriarhatul său a fost unul violent. În timpul domniei lui Wang Mang, fluviul s-a dezlănţuit cu o forţă cumplită. Ţăranii sinistraţi s-au transformat în hoarde de jefuitori flămînzi, declanşînd o revoltă generală. Vopseaua roşie cu care se ungeau pe frunte, pentru recunoaştere, a inspirat numele răsculaţilor: Sprîncenele Roşii. Wang Mang a încercat să reinstaureze ordinea, dar Sprîncenele Roşii erau de neînvins. În anul 23 d.Hr., rebelii au intrat în Changan şi i-au retezat capul lui Wang Mang.
Încă o dată, tronul a rămas vacant, iar în haosul creat clanul Liu a întrezărit şansa. Liu Xiu, al nouălea descendent al fondatorului dinastiei, s-a proclamat împărat. În vreme ce Sprîncenele Roşii devalizau Changan-ul, el şi-a condus adepţii la Luoyang, deschizînd capitolul II al dinastiei Han. Rebeliunea s-a stins, iar clanul Liu şi-a reintrat în pîine pentru încă 195 de ani. Istoricii se referă adeseori la domnia din Changan ca la Dinastia Han Timpurie, sau de Apus, în timp ce epoca Luoyang este numită Dinastia Tîrzie, sau de Răsărit.
Capitala Dinastiei Han de Răsărit, aflată la cîţiva kilometri depărtare, cu rămăşiţele zidurilor de apărare, care mărginesc acum loturi de cereale sau varză, îmi aminteşte de Changan. Doar o movilă a mai rămas din observatorul în care astronomii stăteau cu ochii pe cer. “Ei făceau calendarul dinastiei şi stabileau vremea semănatului” – a spus arheologul Duan Pengqi, care a petrecut ani întregi săpînd la Luoyang. “Dacă se întîmpla ceva neobişnuit, cum ar fi o planetă mai luminoasă, ei îi raportau imediat împăratului, pentru că putea însemna apropierea unui eveniment major.”

Urmaşul lui Liu care a reinstaurat dinastia Han, cunoscut astăzi ca Guangwu Di, a fost o mînă de fier care a domnit la Luoyang timp de 32 de ani – pînă în anul 57 d.Hr. Capitala sa a fost unul dintre cele mai populate oraşe ale lumii, avînd probabil jumătate de milion de locuitori şi palate cu cîteva etaje.
În acele palate se ducea, fără îndoială, o viaţă în stil mare. M-am uitat într-o zi la o petrecere zugrăvită pe zidul de cărămidă al unui tunel, la 36 de trepte sub pămînt. Sărbătorita purta o rochie roşie, festivă. Era aşezată la unul din capetele unei săli spaţioase cu o mulţime de oaspeţi, distraţi de muzicieni şi jongleri.
Artiştii au pictat această scenă, lungă de aproape 8 metri, într-un mormînt din Xinmi, în provincia Henan, unde erau îngropaţi sărbătorita şi soţul ei. “Nu ştim sigur cine e – a spus curatorul mormîntului, Wang Mingliang -, dar bănuim că scena reprezintă o ocazie specială din viaţa ei.”  Construcţia şi decorarea mormîntului s-au făcut probabil cu vreo sută de meşteri, timp de şase sau şapte ani. Mulţi membri ai familiei regale erau înmormîntaţi cu şi mai mare pompă.
În tot acest timp, ţăranii erau tot mai împovăraţi. Pentru săracul disperat, o opţiune era să se vîndă ca sclav. Mai probabil însă un ţăran datornic îşi ipoteca micul lui lot unui moşier şi rămînea legat de glie. Pe măsură ce moşiile se măreau, creştea şi numărul celor care băteau drumurile în căutarea unei slujbe.
Poate că unul dintre ei a fost şi Cao Fu, al cărui nume apare pe o piatră funerară neşlefuită, descoperită în cimitirul deţinuţilor din Luoyang. Cao a murit în timp ce executa o sentinţă de cinci ani în locul altui bărbat, Hu Fei. “Un bogătaş condamnat pentru o crimă putea tocmi pe cineva să ispăşească pedeapsa în locul lui” – mi-a explicat arheologul Duan.
Ţăranii sărăciţi, precum şi cîţiva aristocraţi trebuie să fi căutat adăpost de furtuna care se apropia la un templu budist aflat la cîţiva kilometri de Luoyang. Pe cărările umbrite ce duc într-acolo i-am urmărit pe pelerinii ce treceau de la un altar la altul.
Un călugăr, pe nume Zhang, care a mers alături de mine, mi-a povestit că budismul a fost adus la Luoyang în anul 67 d.Hr., de către doi călugări care au intrat în China pe Drumul Mătăsii. “Ei au adus statuete şi scripturi pe un cal alb” – a spus Zhang. De unde şi numele templului: Calul Alb. De aici, dar şi din alte surse similare, budismul s-a răspîndit în toată China, alăturîndu-se confucianismului şi daoismului – cele trei învăţături, cum le numesc chinezii – şi au exercitat o profundă influenţă asupra dinastiilor următoare şi a maselor de locuitori ai Chinei.

Spre sfîrşitul secolului I d.Hr., Casa de Liu a avut o serie de ghinioane; mureau împăraţi tineri, unul după altul, fără vreun moştenitor desemnat sau măcar vreun fiu. Noul împărat putea fi un copil (vreun văr al împăratului decedat) sau chiar un bebeluş. Adevărata putere îi revenea de obicei regentului provenit din familia împărătesei (chiar şi împăraţilor-copii li se dădeau împărătese). Intrigile de curte se îndeseau.
Yin, yang. În vreme ce aristocraţii unelteau, la Centrul pentru Astronomie şi Calendar a fost instalat un dispozitiv remarcabil. Arăta ca un borcan de jad cu diametrul de doi metri. Opt capete de dragon erau aşezate de jur-împrejur, în partea de sus. Sub fiecare dragon se afla o broască de bronz. Dacă borcanul resimţea un cutremur de pămînt, chiar şi foarte slab, dragonii scăpau nişte bile în gurile broaştelor. Geniul acestei invenţii, cel mai vechi seismograf, consta în faptul că, graţie unui mecanism din interiorul recipientului, bila cădea în direcţia din care venea cutremurul. Unii ingineri cred că era vorba de un pendul suspendat de un laţ cu opt pîrghii conectate la gurile dragonilor. Dacă un cutremur venea, să zicem, din sud, vîrful de jos al pendulului se mişca spre nord. Partea de sus se deplasa deci spre sud, antrenînd pîrghia legată de gura dragonului sudic. Aceasta se deschidea, lăsînd să cadă bila. Astfel, Zhang Heng, cel care a inventat “girueta seismică” în anul 132 d.Hr., putea informa curtea dacă a avut loc vreun cutremur îndepărtat şi putea indica direcţia zonei lovite.
Aparatul lui Zhang a înregistrat cu siguranţă ceva cutremure, care, alături de alte calamităţi, precum inundaţiile şi invaziile de lăcuste, i-au dus pe prevestitori la concluzia că cerul era mînios şi că se apropia sfîrşitul dinastiei.
Într-adevăr, lucrurile scăpau de sub control. Mii de învăţăcei ai academiei confucianiste din Luoyang au protestat împotriva corupţiei – prima demonstraţie studenţească din China. La curte, eunucii, cîndva simpli servitori şi paznici ai haremurilor, au devenit o forţă importantă în comploturile adesea sîngeroase, îmbogăţindu-se pe măsură ce luau locul demnitarilor înlăturaţi. Revolte ţărăneşti de proporţii zguduiau provinciile “ca o mare înfuriată”, după cum scria un cronicar, ajungînd în anul 184 d.Hr. să ameninţe chiar capitala.
Şase ani mai tîrziu, un general, pe nume Dong Zhuo, a cucerit puterea şi a aşezat pe tron un copil, pe Liu Xie. Această marionetă, ultimul din cei 27 de Liu, numită împărat nu a avut puterea să salveze imperiul străbunilor săi. Dong i-a asasinat pe eunuci şi a ars Luoyang-ul din temelii. Şefii de clan au început să se lupte între ei. Liu Xie a abdicat pînă la urmă în anul 220, iar China s-a fărîmiţat în state războinice rivale, care aveau să se unească de-abia trei secole şi jumătate mai tîrziu.
Văzută de aproape, nobilimea Han pare mai puţin nobilă. Dar la acea distanţă nici alte dinastii nu arată mai bine. Scopul suprem al dinastiei Han era de a se menţine la putere şi, în pofida momentelor de criză, a reuşit acest lucru atît de bine, încît, cu secole mai tîrziu, cînd China era răvăşită de războaie civile şi cînd jefuitorii nomazi atacau oraşele din nord, oamenii visau nostalgici la unitatea şi pacea din epoca Han.
Şi, de fapt, această dinastie nici nu a murit vreodată; ea a reuşit să transmită precepte culturale şi credinţe încă viabile. “Occidentul şi-a moştenit tradiţiile de la greci şi romani – a conchis Liu Qingzhu, directorul Institutului de Arheologie din Beijing -, iar China le-a moştenit de la dinastia Han.”  Dinastiile ulterioare au fost poate mai renumite, mai lăudate pentru perfecţiunea artistică sau pentru guvernarea lor sofisticată. Dar epoca Han le-a creat fundamentul – o realizare impresionantă pentru un regim instaurat de un parvenit necioplit, căruia îi plăcea să pîngărească pălăriile învăţaţilor.

Povestea celor două puteri

La apogeul său, în jurul anului 100 d.Hr., întinderea imperiului Han era comparabilă cu a Romei. Ameninţările militare au dus la extinderea dinastiei Han pînă în deşerturile din nord-vest, în Peninsula Coreeană şi în Asia de Sud-Est. Comerţul a urmat ocupaţiei militare. Stilurile imperiilor erau total diferite: economia Romei se baza pe sclavi, de exemplu, în timp ce dinastia Han prospera pe seama ţăranilor liberi.

Text: Mike Edwards

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*