Ambiţiile înalte ale incaşilor

Cocoţat la înălţime în Anzii peruani, refugiul regal de la Machu Picchu e dovada măiestriei constructorilor incaşi, prin pietrele sale iscusit tăiate şi terasele în cascadă, perfect aranjate. Foto: Robert Clark

Ridicându-se din obscuritate până pe culmile puterii, o serie de conducători din Anzi au supus regate, au sculptat munţi şi au făurit un imperiu puternic.

Pe îndepărtata Insulă Taquile, în mijlocul marelui Lac Titicaca, din Peru, sute de oameni stau în tăcere într-o piaţă, în timp ce un preot romano-catolic local rosteşte o rugăciune. În parte descendenţi ai coloniştilor incaşi trimişi aici cu mai bine de 500 de ani în urmă, locuitorii din Taquile respectă vechile obiceiuri. Ţes haine în culori vii, vorbesc limba tradiţională a incaşilor şi-şi îngrijesc ogoarele cum au făcut de secole. În zilele de sărbătoare, se adună în piaţa oraşului ca să danseze, în sunetele fluierelor din lemn şi ale tobelor.

Astăzi, într-o frumoasă după-amiază de vară, îi urmăresc de pe marginea drumului sărbătorindu-l pe Santiago, sau Sfântul Iacob. Pe vremea incaşilor, aceasta ar fi fost sărbătoarea lui Illapa, zeul incas al fulgerului. Rugăciunile se apropie de sfârşit. Patru bărbaţi în negru ridică o lectică rustică de lemn, purtând statuia pictată a lui Santiago. Păşind în spatele preotului, într-o mică procesiune, cei patru ridică sfântul astfel încât toţi cei din piaţă să-l poată vedea, la fel cum incaşii ridicau cândva pe umeri mumiile regilor pe care îi venerau.
Numele acelor conducători incaşi încă răsună, pline de forţă şi ambiţie, la multe secole după moartea lor: Viracocha Inca (Creatorul şi Conducătorul Zeilor), Huascar Inca (Conducătorul cu Lanţul de Aur) şi Pachacutec Inca Yupanqui (Cel Care A Remodelat Lumea). Căci ei chiar au remodelat-o. În secolul al XIII-lea, în Valea Cusco, din Peru, o dinastie regală incasă s-a ridicat din obscuritate şi şi-a fermecat, mituit, intimidat sau cucerit rivalii, pentru a făuri cel mai mare imperiu precolumbian din Lumea Nouă.
Multă vreme, cercetătorii n-au ştiut prea multe despre viaţa regilor incaşi, în afară de poveştile măgulitoare pe care nobilii incaşi le-au spus curând după sosirea conchistadorilor spanioli. Spre deosebire de maya, incaşii nu aveau un sistem hieroglific de scriere, iar toate portretele în care artiştii incaşi şi-ar fi putut zugrăvi conducătorii s-au pierdut. Palatele regale din Cusco, capitala incaşilor, au căzut repede în mâinile cuceritorilor europeni şi un oraş colonial spaniol s-a ridicat pe ruinele lor, îngropând sau distrugând orice urmă a trecutului. În timpurile mai recente, la începutul anilor 1980, în Anzii peruani au izbucnit frământări civile şi mai bine de un deceniu prea puţini arheologi s-au mai aventurat în ţinuturile incase.
Acum, arheologii recuperează timpul pierdut. Puricând abrupturile montane de lângă Cusco, ei descoperă mii de situri, punând într-o lumină nouă originile dinastiei incase. Adunând indicii din documente coloniale, ei localizează reşedinţele pierdute ale conducătorilor incaşi şi studiază legăturile complexe dintre conducători şi servitori în palatele imperiale. În plus, la frontierele imperiului pierdut, arheologii pun laolaltă mărturiile dramatice ale bătăliilor regilor incaşi, dar şi ale războaielor psihologice duse pentru a transforma zeci de grupări etnice într-un singur regat. Uimitoarea lor iscusinţă în a triumfa pe câmpul de luptă şi de a clădi o civilizaţie, piatră cu piatră, transmite un mesaj clar – spune Dennis Ogburn, arheolog la Universitatea din Carolina de Nord, Charlotte. „Cred că spuneau: «Noi suntem cei mai puternici din lume, deci să nu îndrăzniţi să vă puneţi cu noi…»“.

Regi pe viaţă – şi dincolo de ea. Mumiile foştilor regi stau aşezate în piaţa principală din Cusco pentru o duşcă simbolică de chicha, bere de porumb, în timp ce actualul rege ţine un toast, de pe o platformă ritualică. În calitate de gazdă, conducătorul era un intermediar între prezent şi trecut – reprezentat de strămoşii lui defuncţi. Fiecare mumie regală purta cele mai alese haine şi bijuterii. Această ceremonie, organizată anual în august, înainte de semănat, atrăgea oameni din toate colţurile imperiului. Ilustraţie: Jon Foster; Jeff Osborn; Amanda Hobbs, Stafful NGM

Într-o după-amiază însorită de iulie, Brian Bauer, arheolog la Universitatea din Illinois, Chicago, stă în piaţa întinsului sit ceremonial incas din Maukallacta, la sud de Cusco. Ia o înghiţitură de apă, apoi arată către o stâncă cenuşie, spre est. Trepte masive, parte dintr-un important altar incas, sunt cioplite în vârful ei semeţ. Acum aproximativ 500 de ani – spune Bauer –, pelerinii veneau aici să se închine acestei formaţiuni abrupte, considerată cândva unul dintre cele mai sacre locuri din imperiu: locul de naştere al dinastiei incase.
Bauer, un tip zvelt de 54 de ani, cu o şapcă ponosită şi blugi, a venit prima dată la Maukallacta la începutul anilor 1980, ca să descopere originile Imperiului Incas. La vremea aceea, cei mai mulţi istorici şi arheologi credeau că Pachacutec, un conducător tânăr şi genial, un Alexandru cel Mare al Anzilor, devenise primul rege incas la începutul secolului al XV-lea, transformând câteva colibe de pământ într-un imperiu măreţ – de-a lungul unei singure generaţii. Bauer n-a „înghiţit“ aşa ceva. El credea că dinastia incasă avea rădăcini mult mai adânci şi părea logic că trebuia să le caute într-un loc ca Maukallacta. Spre consternarea lui, după două sezoane de săpături, nu a găsit nicio urmă a conducătorilor incaşi timpurii.
Aşa că Bauer s-a mutat mai la nord, în Valea Cusco. Împreună cu colegul său R. Alan Covey, acum arheolog la Southern Methodist University (SMU), din Dallas, şi o echipă de asistenţi peruani, el a bătut în sus şi-n jos pantele muntoase abrupte, în linii drepte, transversale. Timp de patru sezoane în teren, el a înregistrat fiecare ciob de ceramică şi fiecare zid de piatră în ruină peste care a dat. Perseverenţa l-a răsplătit. Până la urmă, Bauer şi colegii săi au descoperit mii de situri incase necunoscute până atunci, iar noile mărturii au demonstrat pentru prima oară că statul incas se ridicase mult mai devreme decât se crezuse – cândva între 1200 şi 1300. Străvechii conducători ai regiunii, puternicii lorzi Wari (Huari), care domniseră dintr-o capitală în apropiere de oraşul de astăzi Ayacucho, căzuseră deja în 1100 – în parte din cauza unei secete puternice, care a afectat Anzii timp de un secol sau mai mult. În perioada tulbure care a urmat, căpeteniile locale din munţii peruani s-au luptat pentru resursele secătuite de apă şi au condus rai-duri prin satele vecine, în căutare de hrană. Hoarde de refugiaţi au fugit spre ascunzători reci, aflate în bătaia vânturilor puternice, la peste 4.000 de metri altitudine.
Dar în valea fertilă şi cu apă abundentă din jurul oraşului Cusco, ţăranii incaşi au rezistat. În loc să se dezbine şi să se lupte între ei, locuitorii satelor incase s-au unit într-un mic stat, capabil de o apărare solidă. Iar între 1150 şi 1300, incaşii din jurul Cusco au început să profite de tendinţa majoră de încălzire a vremii în Anzi.
Pe măsură ce temperaturile creşteau, agricultorii incaşi urcau câte 250-300 m pe pante, amenajând terase în trepte, irigându-şi ogoarele şi obţinând astfel recolte-record de porumb. „Aceste surplusuri – spune Alex Chepstow-Lusty, paleoecolog în cadrul Institutului Francez pentru Studii Andine, din Lima, care studiază climatul din trecut al regiunii –, au disponibilizat mulţi oameni, care au primit alte roluri, cum ar fi în construcţia drumurilor sau întreţinerea unei armate numeroase.“ Cu timpul, conducătorii incaşi au putut convoca mai mulţi recruţi şi aproviziona o armată mai mare decât a oricăreia dintre căpeteniile vecine.
Cu acest atu important, regii incaşi au început să pună ochii pe pământurile şi resursele altora. Prin căsătorii au încheiat alianţe cu conducătorii vecini, luându-le fiicele de soţii, şi le-au oferit daruri generoase noilor aliaţi. Când un conducător rival le ignora avansurile sau li se opunea, apelau la puterea militară. Căpeteniile locale s-au prăbuşit pe rând în toate văile din împrejurimi, până când a rămas un singur stat puternic, cu o singură capitală, oraşul sacru Cusco.

Text: Heather Pringle

Vezi articolul complet în revistă



4 Comments

  1. in ce lume nebuna traim.. e bine sa ne intoarcem in timp la adevaratele minuni ale planetei noastre si sa apreciem ce ni s-a dat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*